Daciana celor 22 de copii

Mario și David privesc cu nerăbdare două ouă Kinder. Sunt gemeni de 8 ani cu sindromul Down care visează să zboare într-o zi cu avionul.

Foșnetul ambalajului întrerupe așteptarea. Surprizele sunt identice, niște lansatoare de proiectile sub forma unor jetoane. Fotoreporterul e luat la țintă. „Siudă, siudă”, îi strigă atunci când îl nimeresc.

Maria Cuc, mama lor, îi crește singură într-un apartament luat în chirie din orașul Huedin (judeţul Cluj).

Femeia e un monument de solicitudine. Ne povestește despre un control pe care copiii ei l-au făcut la Spitalul de Pediatrie din Cluj, urmat de niște concluzii promițătoare. Gemenii ei au fost operați pe cord după naștere și de atunci merg regulat la controale.

Mariei i s-a recomandat să-i abandoneze într-un centru de plasament. Și-a spus că, dacă un copil e o rază de soare, atunci ea are două, „cât un soare imens care nu poate fi ținut sub cheie”.

Mario și David, cei doi puști bălai, radiază. „Fără ei aș fi fost un nimic. Așa, sunt mamă!”, zâmbește Maria.

Pe monitorul unui laptop rulează filmul Veronica. Zâna zânelor îi încredințează fetiței traista fermecată, cu promisiunea că aceasta îi va îndeplini toate dorințele.

Lângă Mario și David e Daciana Loi, o profesoară de informatică din oraș care a ales să se implice activ în viața comunității. Gesturile de afecțiune ale copiilor îi luminează chipul. „Ei sunt minunile mele blonde.”

Pentru 22 de copii din zonă, chipul Dacianei e unul familiar. Îi vizitează cel puțin o dată pe lună, pentru a le asigura măcar strictul necesar: de la alimente și rechizite, până la jucării.

Copiii fac parte din șapte familii aflate în patru localități – Huedin, Beliș, Curtuiușul Dejului (toate din județul Cluj) și Fildu de Jos (Sălaj).

După orele de la școală, aproape zilnic, Daciana se urcă în mașină și străbate un drum la capătul căruia, de fiecare dată, simte că trebuie să meargă mai departe și mai departe.

Prietenii ei glumesc spunându-i că o vor echipa cu cizme de cauciuc. Ea le propune un calcul simplu și o cale pe care să meargă împreună.

„Fiecare știe pe cineva în jurul său care se confruntă cu probleme. Copii sărmani, nevoiași… Dar ce spun eu aici? Detest aceste cuvinte. Să le spunem copilași mai puțin norocoși, care au atâta nevoie să zâmbească din când în când. Ce-ar fi dacă…? Nu 100, nu 50, nu 20, dar măcar doi copii să se poată bucura de niște gesturi mărunte.”

Ce-ar fi dacă?

Daciana Loi a renunțat la politică în 2008. Era șefa organizației de femei a PDL Huedin.

„Am făcut în viață două mari prostii: am fumat și am făcut politică. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am scăpat de amândouă. Au fost vreo 3-4 ani, nici măcar nu pot să spun că sunt mândră de acea perioadă. Puteam face ceva mult mai frumos.”

Între timp, a renunțat până și la meditațiile cu elevii săi. Și-a dedicat timpul liber exclusiv voluntariatului.

„Nu aș mai reveni la viața aceea. Mă simt împlinită făcând ceea ce fac în prezent.”

Daciana a înființat Asociația Umanitară Dreptul la Viață Huedin, pentru a putea să acționeze într-un cadru legal. În plus, a format pe Facebook un grup cu peste 70 de membri, denumit Crăciunei și Crăciunițe: fiecare contribuie lunar cu 20 de lei.

„Alegem un caz pe lună, o familie cu doi, trei sau mai mulți copilași. Scopul e de a îndeplini o dorință arzătoare a copilului, a copiilor. Poate că visează un trenuleț electric, poate vrea o păpușă Maia cu tabletă, cum s-a întâmplat. Sunt momente de o tristețe copleșitoare, când mă aflu în fața unor copii care nici măcar nu știu ce-și doresc.

Am ajuns la o familie din Fildu cu cinci copii care trăiesc într-o anexă a unei șuri. Când am fost prima oară, l-am întrebat pe cel mai mare, din clasa a șaptea, ce își dorește el cel mai mult. Dacă ar fi să vină Moș Crăciun mâine, ce ar vrea să-i aducă? A dat așa din cap și a zis – niște pixuri.

M-a surprins că nici nu știa ce să ceară, nu știa ce să-și dorească. Noi i-am dus minge de fotbal, i-am dus caiete, rechizite. A zis că-și dorește doar niște pixuri. Atunci, normal, când ne-am dus a doua oară i-am luat rechizite, pixuri și ustensile de scris”, povestește Daciana.

Pentru profesoara de info de la Liceul Teoretic „Octavian Goga”, zilele au aceeași însemnătate. Misiunea ei merge mai departe în perioada Sărbătorilor.

Iarna își transformă apartamentul cu două camere într-un fel de depozit, iar vara își sortează pachetele în garaj.

Rețeaua ei de binefacere funcționează. Elevi, foști elevi și oameni simpli o ajută cu donații în bani sau alimente. O doamnă în vârstă a oprit-o pe stradă pentru a-i oferi 50 de lei din pensia ei. Altcineva a tranșat un porc și a făcut cinci pachete, care au ajuns pe masa unor oameni în suferință.

Exemplele sunt nenumărate. Când nu predă la liceu, Daciana Loi experimentează o formă de dependență de care nu vrea să scape.

„Bucuria din sufletul și ochii lor mă face să merg înainte. Sunt dependentă de îmbrățișările și bucuria acelor copii și nu vreau să mă tratez. E ca un pansament. Mă despart de ei plângând. Săptămâna trecută am ieșit din casa unei fetițe de aici, din Huedin, care e grav bolnavă.

E în cărucior, nu poate vorbi și e crescută numai de mama ei. La ușă, mi-a făcut semn că vrea să mă îmbrățișeze și, cu o mișcare a buzelor, că vrea să mă pupe. M-a îmbrățișat, m-a pupat, iar când am ieșit din nou, mi-a făcut semn să mă întorc, să mă mai îmbrățișeze o dată. După ce am plecat, m-am așezat în fund pe scări și am început să plâng, nu mai puteam.”

„Elevii mei reacționează la puterea exemplului. Îmi cer sfaturi, îmi spun: vrem să facem și noi. Îi las să găsească singuri cazuri, să se organizeze. Recent, cu Școala Altfel, o clasă a strâns niște bănuți, m-au rugat, am pus pe hârtie ce trebuie să cumpere, cât, cum fac eu coșul de alimente.

Dacă se adresează unor copii, le recomand mereu să pună și o jucărioară, pentru că se bucură. Gata, mergeți! Mă bucură enorm. Apoi vine feedback-ul: Vrem din nou, vrem să ajutăm mai mult!” (Daciana Loi)

*

Daciana Loi predă teoria informației din decembrie 1996 și e coordonatorul educativ al liceului „Octavian Goga”. Născută la Sebeș, a absolvit cursurile Facultății de Inginerie textilă din Sibiu.

A ajuns la Huedin pentru că soțul ei, care e militar, a fost repartizat aici. Singurul post disponibil la liceu era cel de profesor de informatică. Pentru a-l ocupa, a urmat și Facultatea de Informatică, la Cluj. Spune că și-a dorit cu orice preț să lucreze în învățământ.

„N-aș putea renunța la școală nici în ruptul capului. M-au întrebat mulți de ce am făcut informatica. Păi dacă era post de balet, balet făceam, doar pentru a rămâne în școală. Am făcut-o pentru a fi cu copiii, pentru a face educație. Asta-mi place.”

În plus, Daciana e redactor la revista online Literatura de azi: Conexiuni e rubrica de care se îngrijește.

„Îmbin munca de la școală cu campaniile umanitare și cu pasiunea pentru literatură, dar asta târziu, în noapte, când am timp și liniște”, spune Daciana Loi.

De prietenia cu Irina Binder, autoarea romanului „Fluturi”, se leagă primul ei impuls de a se implica în voluntariat. În urmă cu 4 ani, Daciana a răspuns la apelul prietenei sale de a ajuta o asistentă maternală din București care avea cinci copii în grijă.

Daciana a popularizat povestea printre elevii săi și, în scurt timp, laboratorul de info s-a umplut „cu hăinuțe, jucării, rechizite și alimente”.

„E un privilegiu pentru mine că mă pot bucura de prietenia Irinei. Acum, după atâția ani, o simt ca pe o soră pe care mi-a dat-o Dumnezeu. E un exemplu pentru mine, pentru că ea face de ani mulți ce fac eu acum. Sper să pot contamina și alți oameni în jurul meu”, invită profesoara de info.

„Am vrut să funcționeze puterea exemplului în primul rând pentru fata mea de 18 ani. Și ea mă ajută de fiecare dată când poate. Sigur, am primit și mesaje de genul: mi-e silă de toți plozii ăia cu mâncarea înșirată pe canapea. Ok, dacă ți-e silă de plozi nu ai ce căuta aici. Mie, plozii ăia mi-s dragi.
Omul care îmi dă mie un bax de ulei trebuie să vadă că baxul acela de ulei a ajuns acolo. Un om care ne dă o pereche de papucei e fericit să vadă un copil încălțat cu ei. Ne lăudăm cu donații de la alții? Nu mă laud, le mulțumesc din suflet, atât, și fac vizibil efortul lor.”

*

Mario și David o îmbrățișează pe Daciana. „Sunt obosiți, trebuie să doarmă puțin”, spune mama lor.

Profesoara ne face o mărturisire în timp ce traversăm aleea din fața blocului: „Femeia asta luptă pentru copiii ei cu o tenacitate incredibilă. Când o văd, realizez ce părinte extraordinar este”.

O privim și știm că Maria și gemenii ei nu sunt singuri. Daciana se va întoarce.