Dacă nu vii tu la Lagarder, vine Lagarder la tine!

La jumătatea secolului al XIX-lea, Paul Féval scria istoria cavalerului Henri Lagardère. Le Bossu (Cocoșatul) devenea unul dintre cele mai captivante romane de capă și spadă, protagonistul său urmărind neobosit să facă dreptate.

„Si tu ne viens pas à Lagardère, Lagardère ira à toi!” a devenit o expresie proverbială pentru francezi.

La începutul anilor ’80, cavalerul a ajuns și într-o închisoare din Olt. Mai bine zis, romanul lui Féval-tatăl, precum și continuarea lui Féval fiul, Cavalcadele lui Lagardère.

Lui Marin Danciu i-au intrat cărțile la suflet în pușcăria unde ispășea o condamnare de 15 ani pentru omor. Soția sa, Victoria, însărcinată, l-a anunțat că nu-l va aștepta o eternitate, ba chiar că va abandona copilul la naștere, pentru a se recăsători imediat.

Tatăl i-a cerut femeii să-i jure că măcar îi va trece nou-născutului, pe un bilețel, prenumele pe care i-l alesese: Lagardère. Lagardère Danciu.

După ce a ieșit de la pârnaie, Marin Danciu a mai făcut patru băieți. Toți poartă numele unor președinți americani, de la Kennedy la Jefferson.

Lagarder Danciu a venit pe lume într-un spital din Slatina. Din numele „răzbunătorului” cavaler, la editare căzuseră un e și un accent grav.

Copilul a luat drumul orfelinatelor.

Șansa i-a apărut, mulți ani mai târziu, la întâlnirea cu învățătoarea Doina Coșoveanu, de la Școala generală nr. 2 din Corabia. Lagarder ieșea zilnic din orfelinat pentru a participa la orele școlii publice din oraș.

La început, nu făcea aproape decât să cotrobăie, prin gunoaie, după resturile din sandviciurile colegilor. Le strângea într-o pungă și, finalmente, le devora în curtea școlii.

Până într-o zi, când învățătoarea i-a spus că, din acel moment, îi va aduce ea, zilnic, micul dejun. Și așa s-a și întâmplat, ani întregi la rând.

Mai mult, Doina Coșoveanu l-a încurajat să nu abandoneze școala și i-a împrumutat cu consecvență cărți, pe care Lagarder le ducea la cămin. Pentru el, școala a devenit o casă, iar micul dejun, lângă doamna Doina, un moment privilegiat al fiecărei zile.

A ajuns, în cele din urmă, să termine și o facultate, apoi a emigrat, „sătul de corupția din România”. A decis să caute o libertate pe care „homofobia de acasă mi-o interzicea cu desăvârșire”.

În prezent, Lagarder trăiește în Spania, e activist și s-a autoproclamat Profesorul Străzii. Luptă pentru drepturile celor săraci.

A ales să trăiască precum un nomad, fără un acoperiș deasupra capului. Spune că asta îi permite să privească mai bine stelele, dar și să ia pulsul străzii.

În Spania ar fi cam 50.000 de oameni fără adăpost, dintre care aproape jumătate provin din România, spune Lagarder Danciu (35 de ani).

Activist pentru drepturile omului, homosexual, țigan român, ateu, anarhist, călător fără o destinație precisă, asta scrie în cartea sa de vizită.

Are peste 20.000 de urmăritori pe Twitter și, recent, s-a aflat în centrul unui scandal în Spania, după ce a întrerupt, în Málaga, ceremonialul legat de Ziua Constituției.

„Articolul 47 din Constituție vorbește despre dreptul de a beneficia de o locuință decentă. Am vrut să le amintesc asta.”

Pus la pământ de zece polițiști și încătușat, Lagarder și-a petrecut două zile în arestul poliției. La ieșire, Brigada de Extranjería i-a înmânat un document prin care i se impunea să părăsească Spania în maximum 15 zile. Autoritățile deciseseră să fie extrădat.

Cazul a deschis toate buletinele de știri din Spania, iar miza s-a mutat în justiție, după ce un profesor de drept constituțional de la Universitatea din Málaga a decis să-l reprezinte pe Lagarder.

Prin acțiunile sale, Lagarder a căutat mereu expunere mediatică. În vara lui 2016, l-a înfruntat pe Mariano Rajoy, actualul prim-ministru al Spaniei și liderul Partidului Popular. „Sunteți niște mafioți!”, a urlat Lagarder, care a ajuns imediat în arestul poliției.

E la curent cu protestele din România. A fost surprins de atitudinea forțelor de ordine, care au primit flori din partea oamenilor ieșiți din stradă. În Spania se aplică Ley Mordaza (Gag law), o lege controversată, care restrânge mult din libertatea mișcărilor de stradă.

„Te lovesc pe unde apucă”, așa se traduce – susține Lagarder.

„Am urmărit știri din România. La un moment dat, i-am văzut pe Meleșcanu, pe Tăriceanu. Am avut senzația că văd niște fantome, dar apoi am realizat că acțiunea se petrece în prezent. Fir-ar al dracu’, ăștia tot la putere sunt?

PSD încearcă să folosească instituțiile statului pentru afacerile lor. Lumea a spus – «Atât, ajunge, până aici!», și a ieșit în stradă.

Am citit un raport de la UE, un fel de avertisment pentru România, căreia i se cerea să recunoască exact numărul de cetățeni pe care îi mai are. Mulți au plecat din cauza corupției – cred că sunt 7 milioane de oameni plecați.

Trebuie să dispară ăștia care au acaparat instituțiile. Am întâlnit mulți tineri capabili în Spania, români veniți la studii aici.

Ne lipsește în țară o mișcare socială bine închegată, cu idei clare de renovare a instituțiilor. Mișcarea asta, într-o anumită formă, trebuie să se politizeze, să genereze lideri, un partid, și să devină o mișcare importantă înăuntrul societății civile din România. Dar nu ca Podemos, în Spania. Ei au folosit mișcările de stradă, iar noi nu ne-am dat seama. Erau niște lupi deghizați în oi”, spune Lagarder.

Lupta lui Lagarder va continua. Omul spune că și-a ales calea. În spaniolă, la calle înseamnă stradă.

Activistul de origine română vrea să aducă în atenția publicului poveștile celor rătăciți în vertijul vieții, să denunțe corupția, impostura și abuzurile împotriva oamenilor străzii.

Verbul său preferat este a denunța, iar lumea în care și-ar dori să trăiască e una întemeiată pe „egalitatea de oportunități”, oricât de naiv ar suna.

Speră să reușească într-un fel să îmbunătățească condițiile de trai ale acestor oameni lipsiți de adăpost. Și, de ce nu, pe unii dintre ei să-i recupereze pentru societate.

„Nu putem aștepta în stradă moartea, iar viețile noastre să rămână necunoscute, ca și cum nu ar însemna nimic”, explică el.

Până atunci, câteva momente din viața lui Lagarder, Danciu Lagarder.

Baronii orfelinatelor

Danciu a trăit, până la 6 ani, în orfelinatul Zorile din Slatina. Apoi s-a mutat la casa de copii din Corabia, pe strada Carpați, numărul 114.

La 9 ani, învățătoarea sa l-a descoperit în timp ce mânca, în spatele școlii, resturile de mâncare din pachetele colegilor săi. De atunci i-a asigurat micul dejun în fiecare dimineață.

Și ceva mai important: „M-a ridicat la rangul de ființă umană. A trezit în mine un fel de conștiință pe care n-am mai putut-o ignora din acel moment. Norocul meu a fost că am avut posibilitatea să studiez la o școală din oraș, pentru că orfelinatul nu o avea pe a sa proprie”.

Lagarder își amintește că femeia aceea i-a propus o alternativă la starea de sălbăticie pe care i-o oferea orfelinatul.

„M-a luat de mână și mi-a spus: «Hai, vino cu mine, noi doi vom face o înțelegere». Imaginea asta e încă atât de puternică în mintea mea, de parcă nu mă lasă să trăiesc altfel decât…

Dascălul acesta m-a făcut să mă îndrăgostesc de școală. M-a motivat, m-a orientat foarte mult înainte de admiterea la liceu, îmi dădea cărți pe care le luam cu mine în orfelinat. Școala aceea a devenit familia și casa mea”, spune Lagarder.

Când a intrat la liceu, a înțeles că lumea orfelinilor e condamnată la inaniție și fiindcă e situată în imediata vecinătate a celei guvernate de baronii locali din Olt și de ordonanțele lor.

A înțeles cum se fac afaceri cu destinele unor copii.

„Aveam la cămin un director, Nicolaescu, care lucra și la Liceul agricol. A băgat-o și pe nevastă-sa, medic, la orfelinat. El voia să instaureze dictatura, ea fura medicamentele. La noi ajungea numai mâncare stricată.

L-am denunțat la Inspectoratul Școlar din Slatina. După asta, când mă vedea, venea direct și mă dădea cu capul de toți pereții, la propriu.

Era un ticălos, nimeni nu-l înfrunta. Pe noi ne obliga să muncim pe la diverși cunoscuți de-ai lui, iar banii îi încasa probabil el. Era o formă de sclavie. Până la urmă l-au dat afară”, își amintește Lagarder.

El susține că în Olt erau cinci orfelinate, care adăposteau în jur de 2.000 de copii. Soarta lor nu interesa cu adevărat pe nimeni, dar clientela politică se înfrupta din bugetele care ar fi trebuit să le asigure măcar condiții decente.

Lagarder și-a continuat „războaiele” și după ce a intrat la filiala din Slatina a Facultății de Sociologie și Asistență Socială de la Universitatea din București.

Spune că un profesor pe nume Radovan Velemir, care era și șeful Direcției de Muncă și Protecție Socială Olt în acea perioadă, l-a pus să plătească taxă anuală de școlarizare, deși, fiind orfan, nu era nevoit să-și achite studiile.

La 18 ani, muncea în construcții, în Iugoslavia, pentru a-și putea permite „taxa lui Radovan”. În anul 2 de facultate, a aflat întâmplător – când s-a dus la secretariat ca să-l mai amâne cu plata – că, de fapt, n-are nicio datorie.

„M-am dus la Radovan. «Păi, băi, ticălosule, asta îmi faci tu? Eu munceam în Iugoslavia, în plin război, când cădeau bombe prin Novi Sad și îmi era frică pentru viața mea, ca să-ți intre ție bani nemunciți în buzunar?»”

Prin 2002, i-a scris baronesei Emma Nicholson, pe atunci raportorul Uniunii Europene pentru România. O acuza pe Laura Jijescu, fiica senatorului PSD de Olt Dumitru Nica (2000-2004) și directoare la Centrul de plasament Zorile, că gestionează greșit lucrurile la orfelinat.

„Se făceau mari afaceri atunci cu medicamentele și cu mâncarea pentru copiii orfani. Când a venit Adrian Năstase la Consiliul Județean, am intrat acolo și am început să urlu că-s corupți și nenorociți.

Îmi amintesc că au anchetat-o apoi pe Jijescu. Mă durea tot ce se întâmpla acolo. Copiii se legănau, nu aveau haine, era o imagine care îmi amintea de copilăria mea, de toată mizeria aia pe care am trăit-o. Și care uite că nu se mai termina.”

În 2003, Lagarder l-a cunoscut pe Darius Vâlcov, cel ce avea să fie primar de Slatina din 2004 până în 2012 și apoi chiar ministru de Finanțe. Vâlcov avea atunci 26 de ani și se pregătea să candideze pentru prima dată la primărie.

Lagarder l-a sprijinit în campanie, dar a renunțat foarte repede.

„Uram chestia asta cu dublul discurs. Una spuneau la stradă, alta discutau în birourile lor. Îmi provocau scârbă.”

S-a mai implicat într-un proiect pe fonduri europene, inițiat de Mitropolitul Olteniei, ÎPS Irineu, care viza zona defavorizată din Grădinari, unde exista o comunitate importantă de romi.

„Voiau ca eu să le explic de ce acei oameni aruncă cu pietre și sunt ostili. Am lucrat câteva luni la acest proiect, am intrat în acele comunități și am vorbit cu oamenii. Până la urmă, Biserica a construit un edificiu mare pentru ea, iar țiganii au rămas cu muștele.”

Doi ani de sclavie

Scârbit, Lagarder a decis în vara lui 2006 să părăsească România, alături de un prieten de la orfelinat. „El nu făcuse prea multă școală la viața lui, dar avea un fond bun. În foarte puține cuvinte, știa să surprindă exact ceea ce conta.”

Au ales ca destinație Portugalia, o fermă din nord. „Țigan gay” în România, asta presupunea o dublă excludere. Când a ieșit din vamă, pe la Oradea, eticheta de „originar din România” îi îngreuna și mai tare bagajul.

Chiar înainte de a părăsi România, Lagarder a fost călcat în picioare de vameși pentru că refuzase să plătească 50 de euro, conform cutumei.

„A contribuit până și șoferul, cu pumni și picioare-n coaste. Oamenii din autobuz priveau îngroziți. Ei mergeau în necunoscut, plini de speranță, dar plăteau fără probleme orice sumă li se pretindea, chiar dacă nejustificată, numai pentru că așa se face. Așa am ajuns cu ochii vineți în Occident.”

În Portugalia, Danciu a găsit o formă modernă de sclavie. Nu existau forme legale de muncă, nu se semnau contracte, iar „angajații” nu aveau niciun drept.

Erau luați la grămadă de un fel de mafie locală și duși pe câmp, la lucru, sau la cules de struguri, măsline și portocale. Noaptea dormeau pe jos, în clădiri părăsite, câte 30-40 de oameni. Șefii îi plăteau prost și rar.

Lagarder s-a îndrăgostit de un tânăr care muncea alături de el. A înțeles imediat că, în locul unde oamenii erau tratați ca neoameni, exista o formă încă și mai puternică de excludere.

„Când am plecat din România am vrut să scap de oroarea asta. Mă simțeam nemulțumit cu mine. Faptul că eram țigan, gay mă obliga să fac eforturi să fiu pe placul celorlalți. Dar eu voiam să fiu eu însumi, să spun cine sunt și să nu-mi fie rușine cu asta.

În Portugalia eram foarte îndrăgostit. Eram fericit, trăiam ceva frumos pentru prima oară în viața mea. Asta mă făcea să rezist. Ceilalți râdeau, făceau glume proaste și ne marginalizau.”

În Spania, un an mai târziu, într-un sat din provincia Huelva, numit Puerto Moral, Lagarder muncea în aceleași condiții de semi-sclavie. Schimbase țara, dar obiceiurile rezistau. Într-o zi, a decis să nu mai iasă pe câmp și să dea o fugă în orașul vecin, Aracena.

Când a trecut pe lângă o școală și a găsit poarta deschisă, nu a ezitat. A intrat și s-a așezat singur într-o sală de curs.

„O femeie frumoasă, cu un zâmbet irezistibil” l-a găsit acolo într-un fel de transă.

Ángeles de los Reyes pe numele ei, profesoara din Aracena ținea cursuri pentru oameni în vârstă care nu avuseseră posibilitatea să studieze în tinerețe.

Lagarder nu vorbea grozav spaniola, dar Ángeles l-a înțeles. De-a doua zi, locuia în casa ei și făcea diferite munci de întreținere la școala unde preda.

„Mi-a pus la dispoziție și cărți. Îmi treceam mâinile umflate de la muncile câmpului pe paginile alea, iar această femeie frumoasă zâmbea.

M-am reîntors imediat la învățătoarea mea din Corabia și la imaginea aceea care m-a urmărit mereu. Și m-am simțit iarăși în siguranță, acolo, în școala aia din Aracena.”

În șase luni, Lagarder o rupea deja binișor în spaniolă. A devenit camarero (barman) într-un hotel de lux din Aracena, apoi s-a întors pentru câteva săptămâni în România, ca să-și susțină licența.

Următorul pas a fost să-și echivaleze studiile, în Spania. În continuare, a făcut un masterat în Mediere școlară și comunitară.

Când s-a mutat la Sevilla, Lagarder și-a „schimbat” cetățenia. Le spunea proprietarilor de apartamente că e francez, ca să obțină mai ușor chiria. Pentru că majoritatea strâmbau din nas când auzeau de România.

După exact un an de locuit în același apartament, „justițiarul” își lua revanșa.

„Păi să vii tu să spui că românii-s hoți, dar, în același timp, tu să nu declari chiriile și să nu plătești impozite? Așa faceți? Nu-i nimic.

După un an, mă duceam la Fisc cu chitanțe doveditoare că am stat acolo în chirie și că proprietarii nu au declarat că au chiriaș. Mă simțeam răzbunat, satisfăcut, chiar dacă după aceea mă dădeau afară și trebuia să caut altă locuință.”

Timp de cinci ani, la Sevilla, Danciu a fost translator la tribunal și a lucrat cu peste 20 de școli. Andaluzia se transformase mult în anii 2000. Erau mulți copii, multe naționalități și multe conflicte în școli.

„Visul meu de mic, să mă fac profesor, se împlinise în sfârșit. Materiile trebuiau adaptate în funcție de cultura fiecăruia. Se făceau niște adaptări curriculare, pentru ca profesorii să ia în considerare sensibilitățile copiilor atunci când împărțeau clasele.

Copilul tău, când vine în Spania, intră în niște cursuri specializate timp de două-trei săptămâni, apoi intră la clasă cu ceilalți. Părinții spanioli nu doreau acest amestec. Era vorba de rasism curat, desigur.

Am detectat imediat această segregare. Pe țiganii spanioli și români îi țineau separat, în clase diferențiate. Când i-am denunțat la Inspectoratul Școlar, m-au dat afară.

Mă întâlneam zilnic cu acei copii. Când veneau de la școală, lăsau ghiozdanele și îi ajutau pe părinții lor la cartoane, la gunoaie. Ei știau că sunt segregați și poate că așteptau ceva de la profesorul lor. Iar eu am decis că nu pot să tac, chiar dacă mulți mi-au zis să nu risc nimic, pentru că voi avea de pierdut.”

Când și-a pierdut jobul, acum cinci ani, Lagarder și-a asumat rolul de Profesor al Străzii. Doarme pe unde apucă și organizează „tabere” în mijlocul piețelor din marile orașe spaniole, pentru a vorbi astfel despre dramele oamenilor fără adăpost și despre ipocrizia organizațiilor care declară că vor să-i ajute, dar care nu fac nimic propriu-zis.

„Aici suntem, primarule! Vino și discută cu noi. Prima astfel de campamento am organizat-o în Sevilla. După o lună, primarul socialist a trimis vreo 70 de polițiști și ne-au bătut de n-am mai știut de noi.

Pe unii dintre oamenii străzii i-am văzut murind din cauza frigului, pe alții – cu cancer în faze terminale. Nimeni nu vrea să-i vadă, să vorbească cu ei. În societatea actuală se gândește numai cu creierul. În stradă se gândește cu inima și cu creierul, în același timp. Asta numesc eu inteligență emoțională, echilibrul perfect.”

La 35 de ani, Lagarder se compară cu Diogene Cinicul, filosoful care, rămas fără locuință, și-a improvizat una într-un butoi. Cerșea mâncare și râdea de stilul de viață al atenienilor, ba chiar umbla în miezul zilei cu o lampă în mână, în căutarea unui om cinstit.

Lagarder Danciu spune că a întâlnit foarte puțini oameni cinstiți în viața lui.