Bravissima Alexandra. Povestea gimnastei române care câștigă medalii pentru Italia

Copiii românilor plecați la muncă în străinătate ajung campioni pentru alte țări. E și cazul Alexandrei Agiurgiuculese (17 ani), care, luna trecută, a câștigat pentru Italia medalia de bronz la minge, la Mondialele de gimnastică ritmică de la Sofia.

Performanța ei a primit spațiu pe prima pagină a ziarelor importante din Cizmă, mai ales că era prima medalie individuală la acest sport câștigată de un reprezentant al Italiei, după 27 de ani.

Imaginea bucuriei: o antrenoare din Slovenia alături de o sportivă crescută în România și un titlu-reverență în italiană − Bravissima Alexandra!

Ad ogni uccello suo nido è bello. Pentru orice pasăre, cuibul ei este frumos, spune un proverb italian.

Pentru sportivii din România, cuibul e adesea o colivie. Lipsa condițiilor îi obligă să zboare la înălțime joasă. Lucrăm cu aceleași mijloace de 20-30 de ani, de parcă lumea s-ar fi oprit, iar noi ne-am fi dat jos și am fi rămas de căruță.

O recunoaște profesorul Constantin Radu, antrenorul care a descoperit-o pe Alexandra la Iași, în Bularga, cartierul sărac unde Nicu Ceaușescu a construit o sală „pitică” prin anii ’80: dacă ar fi rămas în țară, sportiva n-ar fi avut nicio șansă să obțină vreodată un rezultat notabil la Mondiale.

Am intermediat un fel de dialog de la distanță între Alexandra și primul ei antrenor, ajuns acum la 75 de ani.

Sunt două chipuri ale României de azi: o adolescentă care s-a luptat să-și construiască o viață departe de țara în care s-a născut și un pensionar care a antrenat o viață întreagă fără să-și poată vedea efortul și dedicația cu adevărat împlinite.

Alexandra: „Aș fi vrut să fac în România aceste performanțe”

„Sunt în trenul care mă duce de la Udine la Sacile, o oră de mers. Azi am avut școală, de dimineață, iar de la ora 11 până la 19 am stat în sală, la antrenament.

Sacile e orașul în care s-a stabilit familia mea în urmă cu 14 ani. De fapt, tata a plecat primul, prin 2004, la trei ani după ce m-am născut eu.

În România nu găsisem stabilitate, nu mergeam bine din punct de vedere economic și lucrurile au devenit dramatice. Tata nu a avut de ales.

Mama a rămas la Iași, singură cu noi, cu mine și cei doi frați ai mei. Am o soră născută în 2004 și un frate născut în 2002. Suntem de vârste apropiate.

Nu știu ce simțeau frații mei atunci și cum le lipsea lor tata. El venea numai când primea concediu. Eram împreună, cu toții, extrem de rar. Iar când se întâmpla asta, mie mi se părea foarte ciudat.

Nu reușeam să-l percep ca pe un adevărat tată. Îmi era frică de el, îl simțeam ca pe un străin.

Acum n-aș putea să stau departe de el nici măcar o săptămână. Am recuperat toți anii aceia. Iar pentru el a fost greu, poate și mai greu.

Îmi pot imagina că e cumplit să mergi doar o dată la câteva luni în România și să-ți găsești copiii schimbați sau să-i vezi că au mai crescut puțin.

Și că tu n-ai fost acolo, deși absența ta era prețul plătit pentru a-ți putea ține familia. Acum ne spunem mereu unul altuia că toată suferința asta a fost de ajutor, că au meritat toate sacrificiile.

Mama nu mai putea merge înainte cu durerea asta a separării.

Ea și frații mei au venit în Italia în 2009. Eu eram deja la lotul național al României și nu voia să mă forțeze să mă las sau să iau o decizie pripită în privința gimnasticii ritmice.

De la 8 la 10 ani am rămas singură în țară, și locuiam cu bunicii.

În 2011, mama le-a întrebat deschis pe antrenoarele de la lot: ce cred că e mai bine pentru mine?

Sport de performanță în România, departe de familie, sau varianta de a încerca în Italia cu gimnastica, lângă părinții mei? S-au gândit la binele meu și au fost sincere: viața departe de familie era un coșmar.

Și așa am plecat.

În Italia am ajuns să o întâlnesc mai mult din întâmplare pe actuala mea antrenoare, slovena Špela Dragaš. Eram la un club de câteva săptămâni, și am mers la Udine, unde antrena ea, într-un fel de cantonament.

Špela mă știa din România, mă văzuse la un concurs. Era absolut bulversată. «Tu ești fetița aceea mică și drăguță din România? Tu, aici?»

Nu știu cum a făcut destinul asta. De atunci am fost o echipă, ea mă antrenează și în prezent. Am câștigat împreună medalia la Sofia.

Acomodarea în Italia a fost ușoară, din perspectiva gimnasticii. Veneam cu un bagaj tehnic bun și am fost încă de la început una dintre cele mai valoroase sportive de la club.

Altfel, nu știam niciun cuvânt în italiană. Nu vorbeam nici engleza, pentru că la școală făcusem franceză.

Antrenoarea vorbea o grămadă de limbi, dar tocmai franceza nu o stăpânea așa că «descurcă-te, Alexandra, dacă poți».

La școală aveam un coleg român, care nu mai vorbea bine românește. Practic, nu mă înțelegeam cu nimeni. Am trăit aproape un an vorbind cu persoane fără să înțeleg mai nimic.

Zâmbeam încurcată, încercam să fiu drăguță, și cam atât. Dar să știi că în perioada aceea am cunoscut adevărații prieteni, oamenii care au rămas lângă mine și care m-au ajutat foarte mult.

Au urmat multe medalii cucerite pentru club și pentru Italia.

Nu știu dacă aș fi fost la un nivel atât de înalt dacă aș fi rămas în România.

Nu cred. Ceva îmi zice că mai degrabă nu.

Dar aș fi vrut să fac în România aceste performanțe, ar fi fost o mare mândrie și plăcere să-mi reprezint țara.

Am ajuns la gimnastică ritmică la 6 ani, la sala Liceului «Anghel Saligny» din Iași, care era chiar în cartier.

Eram hiperactivă, aveam ceva probleme cu spatele, iar mama văzuse un afiș despre un program de gimnastică ritmică. Era aproape de casă, că altfel nu ne-am fi permis. O bună ocazie să-mi îndrept spatele.

Am reușit să fac sfoara din prima zi, iar domnul profesor Radu a decis să mă treacă la grupa de avansate. Făceam foarte ușor toate exercițiile.

A doua zi, am cunoscut-o la sală pe cea care avea să devină cea mai bună prietenă a mea, Ștefana Popa. Ea a renunțat la gimnastică în urmă cu doi ani și acum face balet.

Primul meu antrenor, domnul Constantin Radu, a fost ca un tată pentru mine în anii aceia. Din acest motiv, să mă despart mai târziu de dânsul a fost foarte, foarte dificil.

N-am păstrat o legătură strânsă pentru că sufeream amândoi. Îl vizitez când merg în România, merg la sală, să-i salut pe toți. El m-a făcut să iubesc gimnastica ritmică și mi-a îndrumat primii pași.

Fără dânsul n-aș fi ajuns aici. În afară că munceam foarte mult, era un tip care știa să ne distreze. Munceam mult și apoi ne lăsa timp să ne jucăm. Îl iubesc foarte mult și îmi lipsește, mi-ar plăcea să ne auzim mai des.

E un om realist. N-a fost de acord să plec, dar a pus în balanță toate lucrurile și cred că și-a dat seama că erau mai multe argumente în favoarea plecării.

Probabil că n-a fost mulțumit când a plecat una dintre sportivele de vârf de la clubul lui, dar cred că, până la urmă, a înțeles că totul e spre binele meu.

Sunt foarte mulți români în Italia. Am mulți prieteni cu care vorbesc românește. Și la clubul meu sunt patru fetițe cu care vorbesc limba de acasă.

Îmi lipsește România, dar aici mi-am construit o viață. Sunt câteva lucruri de care îmi e realmente dor. Mi-ar plăcea să mă întorc, dar… Nu e niciodată ușor când vine vorba despre asta”.

Antrenorul Constantin Radu: „Eu stau în fața dumneavoastră, în genunchi, și mă spovedesc”

„Am ieșit la pensie la 62 de ani. Acum am 75, o pensie din patru cifre, cu 1 în față, și lucrez în continuare la sală de la 9 dimineața la 9 seara.

Pe pereții sălii din cartierul ieșean Bularga e inscripționată deviza jocurilor olimpice − «Citius, Altius, Fortius», mai repede, mai înalt, mai puternic.

Mai erau și două citate, unul din Nicu Ceaușescu, celălalt din tatăl său, dar le-am văruit între timp.

Mai repede, mai înalt, mai puternic. Ei bine, cu înălțimea avem o problemă. Sala mea are plafonul la 6,35 de metri, pe când cele de la competiții au peste 15 metri.

La gimnastică ritmică, cu cât arunci obiectul mai sus și poți face mai multe elemente între timp, cu atâta primești o notă mai mare.

E bine să te antrenezi și la o înălțime mai mică, dar asta numai pentru o perioadă de timp, ca să dezvolți viteza de reacție. Dar dacă o faci în permanență, devine un dezavantaj serios.

Plecarea Alexandrei a fost o lovitură, o mare supărare. M-am simțit ca după un mare accident. Chiar așa, să nu te poți realiza la tine în țară?

M-am liniștit când am înțeles că și-a realizat un vis al ei. S-a dus să muncească într-o altă structură, cu oameni specializați − masă, cazare, școală, susținătoare de efort. Eu, la Iași, nu pot să le dau nimic.

Ei au în echipe coregrafi, profesori de balet, chiar și pianiști; noi nu mai avem așa ceva de foarte mult timp. În plus, noi, antrenorii, nu mergem la niciun stagiu de perfecționare.

Costă mii de euro, se fac în străinătate. Eu n-am fost la niciun astfel de stagiu, în viața mea. La noi nu se fac. Cum poți evolua ca antrenor în astfel de condiții?

Nu am covor de concurs, nu am acel podium special pentru elasticitate, care e obligatoriu printr-o lege dată de federația internațională.

Pentru că dușumeaua e foarte tare, copiii care-s în perioada de creștere a calcaneului și a metatarsienelor pot avea probleme. Eu sunt la un club școlar, am obligația să fac selecție și inițiere în această ramură de sport.

Am făcut și am avut rezultate fiindcă lucrăm suplimentar, în afara catedrei, pentru a putea participa la campionatele naționale și internaționale, pentru a oferi variante lotului național de gimnastică ritmică.

Nu suntem plătiți niciunul pentru orele suplimentare, dar nu e vorba de bani aici. Satisfacția e că duci un copil în situația de a face ceva important, te bucuri că ai făcut ceva pentru fetițe.

Asta rămâne, că nu iei bani și bunuri cu tine în mormânt.

Am mai avut o sportivă de top la Iași, Andreea Ștefănescu. Ea a plecat prin 2006, tot în Italia. A câștigat medalii de aur la Mondiale și un bronz olimpic la Londra cu ansamblul italiencelor (Farfalle, fluturii − n.r.).

Te doare sufletul. Îi vezi pe acești copii pe stradă, în spatele blocurilor, la grădinițe, unde mergi să faci selecție.

Le cunoști familiile necăjite. Ajungi să le sculptezi talentul, să-i motivezi pentru performanță. Apoi intervin ceilalți factori, de care toți antrenorii se plâng.

Practic, eu stau în fața dumneavoastră, în genunchi, și mă spovedesc. Dumneavoastră mă ascultați, dar în rest nu te ascultă nimeni.

Nu știu ce face Comitetul Olimpic, că n-a venit nimeni pe la mine, niciodată. N-a venit nici măcar președintele Federației de profil.

Am peste 26 de foste eleve care sunt antrenoare de gimnastică acum, în Europa, America, Arabia Saudită, Canada, nu mai vorbesc despre Italia sau Franța.

După performanța de la Mondiale, Alexandra va primi o bursă pe viață din partea Aeronauticii italiene.

Iar eu ce fac? Am improvizat o bucătărie lângă sală, care mă plasează undeva în afara legii. Copiii vin direct de la școală. Cum să nu încerc să le dau ceva de mâncare?!

Că se mai satură și ei de sandviș dimineața, sandviș la prânz, sandviș seara, dacă le au și pe astea. Să iau bani de la părinți? De la pălmași? Asta, nu!

O să spuneți că sunt comunist, dar pe vremuri mă duceam la tovarășul prim-secretar: «Dom’le, n-am ce să le dau de mâncare».

Omul punea mâna pe telefon: «Puneți două cutii de biscuiți, să fie și simpli, și cu cacao. Confecția, țesătura, dați și voi niște tricouri pentru gimnaste». Acum nu prea mai ai cu cine discuta.

Sala în care lucrez a fost construită la ordinul lui Nicu Ceaușescu. Câștigasem de 10 ori la rând festivalul ansamblurilor de gimnastică ritmică. Prima oară la Cluj, în 1974, când s-a făcut o nedreptate.

Prim-secretar era o domnișoară, tânără, care a anunțat că a câștigat Clujul, în loc să spună că a câștigat Iașul. Nicu Ceaușescu mi-a zis atunci că îmi dă 20 de medalii numai să nu stric festivalul, iar lucrurile să rămână așa.

Zece ani mai târziu, a dispus să se construiască această sală, în care lucrez și acum.

Această sală e castelul meu, o adevărată fortăreață. Parcă nici nu mai îndrăznesc să-mi doresc altceva. De ce să mă amăgesc?

Sau poate ar fi posibil să înalț jumătate din ea, să-i fac o cupolă din lemn sau fier, ca să aibă înălțime. Până mor, aș vrea să fac asta.

Fiica mea antrenează și ea (Cătălina Radu − n.r.). Îmi doresc, pentru cei care-mi vor continua munca, să nu mai trebuiască să meargă pe la primărie, pe la partide, să-i dea afară pe ușă și ei să intre pe geam. Măcar ele să nu mai trebuiască să facă asta.

Mi-aș dori să poată continua după plecarea mea, pentru că sunt mulți copii talentați care pot avea o șansă prin sport”.