Bondarul purtător de polen. Vârstele scriitorului

Scriitorul Claudiu M. Florian (47 de ani) este laureatul din România al Premiului pentru Literatură acordat de Uniunea Europeană în acest an. Romanul său Vârstele jocului. Strada Cetății (Cartea Românească, 2012) va fi premiat la Bruxelles, la sfârșitul lunii mai.

Cartea reprezintă o rescriere și o adaptare pentru publicul român a volumului său în limba germană, apărut în 2008, la Berlin: Zweieinhalb Störche. Roman einer Kindheit in Siebenbürgen (Două berze și jumătate. Romanul unei copilării în Transilvania). Și este o fermecătoare istorisire despre primii săi ani de viață, până la începerea școlii primare.

„O poveste de o nemaipomenită sensibilitate, spusă la persoana I, prin ochii inocenți ai naratorului-copil de cinci ani. Ne aflăm în anii 1974-1976, la Rupea de lângă Brașov, în familia bunicilor săi. Bunica este săsoaică din Jibert, iar bunicul este o apariție oarecum străină pe aceste meleaguri, un venetic adus aici de vârtejurile istoriei, direct din Oltenia.

Societatea mixtă etnic, religios și cultural, multilingvistică, se regăsește chiar în sânul familiei și este reflectată în percepțiile copilului. Crescând printre sași, români, maghiari, unchi care vin Dingermania, părinții care locuiesc la București și ramura oltenească a familiei tatălui, perspectiva copilului alternează, filtrând și ciocnind mereu elementele acestor culturi diferite.

De aici multă flexibilitate a perspectivei, multă sinceritate, dar mai ales un umor fin și imprevizibil, plin de imaginație, de o rar întâlnită candoare. Căci imaginația este acea calitate a copiilor care îi lasă să vadă dincolo de evidență, țintit și simplu, spre sufletul oamenilor, dar și al lucrurilor”, astfel sună un fragment dintr-o cronică semnată de Mihaela Kloos-Ilea.

„Un roman delicios, al copilăriei, care are o cumințenie deosebită. Dacă vreți să rezumăm, simbolic, aflu și eu acum că O Tannenbaum înseamnă, bine-mersi, numai brad în germană. Numai noi spunem – Oh, brad frumos! Deci, românul adaugă întotdeauna ceva emoțional, ceva sentimental, ceva carnal”, a fost reacția criticului literar Dan C. Mihăilescu la apariția romanului lui Claudiu Florian, pe a cărui copertă e reprodusă pictura lui Richter intitulată „Cântăreț la harpă întorcându-se acasă”.

Romancierul a fost, cândva, și traducător, și zețar, și recepționer, și angajat la Întreprinderea de Încălțăminte „Pionierul”, și la o fabrică de prăjit alune, și jurnalist, și vânzător ambulant, și în România, și în Germania, la intersecțiile și ciocnirile acestor două culturi, în rolul „unui bondar purtător de polen”, cum spune el.

În prezent, Claudiu Florian este director adjunct al Institutului Cultural Român din Berlin. De acolo, prin e-mail, a răspuns curiozităților noastre. Și nu oricum, ci pe îndelete, minuțios și cu mare drag pentru limba română.

*

– De ce ar trebui ca Ilinca, fiica dumneavoastră, să citească această carte, pe care i-ați dedicat-o? Are 10 ani, dacă nu mă înşel. Va fi lectură obligatorie sau ea stabileşte ce e obligatoriu?

– Pentru a mă parafraza singur, în spiritul începutului cărţii: obligatoriul este şi el „de-mai-multe-feluri”. Cartea îi este dedicată Ilincăi. După cum este dedicată şi surioarei ei mai mici, Carmen, venită pe lume între timp. Prin ele, e dedicată întregii lor generații.

Deşi porneşte de la o poveste adevărată de familie, am încercat să păstrez o anumită distanţă, să obiectivez, astfel încât cei care au trăit vremurile evocate în roman să le poată recunoaște, iar cei care nu le-au trăit să le poată înţelege.

În ce-i priveşte pe copiii mei, nu e vorba de o obligaţie în sensul unei constrângeri, ci de o cultivare a interesului şi a curiozităţii până într-acolo încât să caute ele însele, mai târziu, să şi le ostoiască prin lectura cărţii.

Citind-o, vor afla o bună parte din istoria ţării şi a familiei din care amândouă se trag şi, poate, a felului în care tatăl lor a văzut lucrurile şi a înţeles să le dea mai departe. Ierarhiile şi priorităţile le vor stabili, fără îndoială, mai târziu ele însele. Treaba mea e să le pun la îndemână materia primă şi cheia.

– Presupun că ajunge destul de rar în România. Cum arată România în poveştile pe care i le spuneţi Dingermania?

– Arată în aşa fel, încât adesea mă roagă: „Povesteşte-mi ceva de când erai tu mic”, sau „povesteşte-mi ceva din armata ta” (niscai trăsnăi hazlii pe înţelesul ei i-am oferit deja, spre degustare), sau „povesteşte-mi ceva din istorie” sau, pur şi simplu, „povesteşte-mi ceva, orice”.

Toate aceste povestiri se referă, direct sau indirect, la România. Încerc să-i cultiv sub diferite forme interesul pentru ceea ce trebuie şi ce e bine să ştie din tot ce românesc.

În ţară am fost împreună la Muzeul Satului, la Muzeul de Istorie, la munte, la ţară („în ţară la ţară” aminteşte de formula dintr-o scrisoare soldăţească: „mi-e dor de casa de-acasă”), la Rupea, la cetate. Drumuri şi locuri care apoi, Îngermania, unde momentan ne găsim prin natura serviciului meu, ne hrănesc amintirile.

Cunoaşte filmele cu Veronica, serialul „Toate pânzele sus”, iar „Prostia omenească” a lui Creangă, deşi a răscitit-o, alături de multe alte basme şi poveşti, m-a pus să i-o repovestesc de zeci de ori, amuzându-se de fiecare dată copios.

E conştientă, la gimnaziul german pe care îl frecventează, că poartă în ea o zestre culturală în plus. Nu de puţine ori, în lucrări de liberă compoziţie, face referire la România.

Prin poveşti, prin cărţi, prin excursii, am dorit s-o ţin conectată la ce e românesc, astfel încât, acum şi mai târziu, să poată găsi drumul şi singură.

– Revoluţia v-a prins în timpul stagiului militar. Unde şi cum aţi trăit sfârşitul acelei lumi? Armata este o experienţă de care vă aduceţi aminte cu plăcere?

– Întreagă această poveste va face parte, cândva, sper, din ciclul „Vârstele Jocului”, într-un volum separat. Într-adevăr, nu am avut cum să ştiu, pe 27 septembrie 1988, când am păşit pe poarta unităţii militare din Bistriţa, că şaisprezece luni mai târziu (am avut parte de armată „plină”, nereuşind din prima la facultate), pe 27 ianuarie 1990, voi „libera” în cu totul altă lume.

Mi-am dorit tare mult să fac armata. Dar, cum e omul: cât am avut-o înainte, eram nerăbdător s-o încep. Când am lăsat-o în urmă, am privit la ea cu nostalgie. Dar cât am fost în mijlocul ei, nu ştiam cum să scap mai repede, tăiam zi după zi „AMT”-ul sau „AMR”-ul în bonetă sau pe calendar.

Nu regret, totuşi, o clipă experienţa ce mi-a fost dat s-o trăiesc, împreună cu leatul meu.

Sfârşitul „acelei lumi” m-a prins în pădure. În gardă, în post, păzind zi şi noapte un obiectiv militar pe un deal, undeva între Târgu Mureş şi Reghin. În gardă, doar la propriu. La figurat nu ştiu câţi din ţara românească vom fi fost în gardă în acele zile. S-a văzut mai târziu.

– Vorbiți-mi, vă rog, despre perioada de la începutul anilor ’90. Erați student la Germanistică, dar și tipograf sau reporter. Pentru cât timp ați avut aceste joburi și cum s-a produs debutul dumneavoastră ca tânăr jurnalist?

– Alt capitol de bildungsroman. La încheierea liceului, în ’88, primisem, după bunul obicei al vremii, repartiţie în „câmpul muncii”. Cum absolvisem un liceu de filologie-istorie, statul a considerat că locul meu, prin repartiţie, ar fi la Întreprinderea de Încălţăminte „Pionierul”. Aveam un prim loc de muncă. Nu era rău.

Prin „pcr” (pile, cunoştinţe, relaţii), am reuşit să obţin imediat transferul la Întreprinderea Poligrafică „13 decembrie 1918”, pe post de muncitor necalificat la secţia linotip.

Un instrument fascinant, linotipul, privit din perspectiva computerizată de astăzi: o maşinărie cât un dulap, ale cărei elemente-cheie erau un cazan cu plumb topit, în stânga-spate, şi o tastatură ca de maşină de scris, în dreapta-faţă. Iar tu culegeai, după manuscris, în plumb textul unei cărţi.

La fiecare capăt de rând, măsurat după numărul de semne, dând „enter” (câtă deformare lingvistică din partea mea, pe vremea aceea cu siguranţă se spunea altfel, am uitat cum!), maşina culegea automat rândul respectiv în plumb şi ţi-l aşeza pe o tăviţă piezişă, în stânga. Mai apoi, când se strângea preţ de o coloană, venea colegul de la zeţărie şi căra rândurile astfel culese la el pe banc, să le aşeze în pagină.

Angajarea era importantă şi sub alt aspect: urma să plec militar, or, angajat înainte cu carte de muncă, însemna că perioada armatei e considerată vechime în câmpul muncii.

Când, mai târziu, am revenit, lucrurile se schimbaseră. Maistrul şef de secţie m-a luat deoparte şi mi-a spus: „Băiete, hai să fim sinceri: nu cred că tu o să stai mult pe-aici. Ca s-ajungi să lucrezi în linotip, trebuie să investim în tine vreun an, până înveţi. Şi tu, dacă pleci, ne laşi în ploaie. Aşa că ia treci tu la o secţie unde nu e nevoie de prea multă învăţătură”.

O gândire practică, astăzi i-am spune „managerială”. Aşa am ajuns la secţia zeţărie, unde se paginau cărţile. O carte de 200 de pagini, culeasă în plumb, cântărea o tonă. Şi totuşi: ca un ecou îndepărtat, începuse a circula prin întreprindere vestea: „S-ar putea, se pare, cic-o să trecem pe fotoculegere”. Apăreau zorii modernismului, se crăpa de Microsoft Word.

Şi mai prinsese a circula ceva: politica. Zilnic, la şezătoarea de lângă bidoanele cu lapte (aveam raţie zilnică de lapte pentru mediu toxic, lucram în plumb), un Nea Grigore, coleg între două vârste, cu darul vorbirii, făcea un briefing (pe vremea aceea briefingul se chema „ia zi-i mata, nea cutare!”) cu ce se întâmpla prin ţară şi cum le vedea el. Şi noi toţi ne adunam ciorchine şi-l ascultam. Le zicea bine.

Pe urmă, într-adevăr, maistrul avusese dreptate. Printr-o altă cunoştinţă am obţinut, după câteva săptămâni, un nou transfer: de la tipografie la o revistă săptămânală, una din nenumăratele care în vremea aceea apăreau ca ciupercile după ploaie: se chema Oblio, după un personaj ţuguiat de desene animate, american, răzleţit şi la noi pe ecrane în scurtele ceasuri de program TV ale deceniului anterior.

Se pornise de la ideea că numele de Oblio spunea ceva românului, prin urmare a fost luat şi „rebranduit” într-o gazetă postdecembristă. Aici am aflat câte ceva din tainele gazetăriei, mai ales că cei doi redactori-şefi erau de meserie, fuseseră gazetari la un săptămânal aprig din epoca de curând apusă.

Iată-mă astfel pe la sindrofii, inaugurări, evenimente (începuse Piaţa Universităţii), scriind articole nepublicabile din varii motive, fie din lipsă de sare şi piper, fie că lăudau concurenţa, umblând mai apoi pe la Biblioteca Americană, răsfoind gazete, compilând şi punând pe hârtie, cu pricepere puţină, înţelegere nici atât, dar cu viziuni largi şi legitimaţie de ziarist ridicată de la Casa Scînteii (număr mic, sub zece mii), devenit formator de opinie în rubrica personală „Mondo Press”, căreia iniţial, dintr-un puseu de sinceritate, voisem să-i spun „mondo-ghiveci”, dar şefii au considerat că dă mai bine un titlu ceva mai lustruit. A fost primul meu produs de presă.

– Ce fel de subiecte ați abordat?

– În pastile scurte scriam despre sânul dezgolit al Veronicăi Ciccone, cea cu obsesii de Madonnă, despre leninismul anacronic al lui Fidel Castro, despre mai buna cotare la Hollywood a actorilor față de actrițe, despre securitatea albaneză, despre descoperirea de către străinătate a simbolului românesc Hopa-Mitică, despre presupusele năravuri ale lui Saddam Hussein, despre idila dintre Prince și Kim Basinger și despre alte asemenea repere în istoria umanității.

Ieșind cu „informația” din camera de presă a Bibliotecii Americane, aveam pasul greu, de editorialist la Wall Street Journal. Ulterior am aflat cum se chema un material precum al meu în jargonul jurnalistic: găinaț.

A urmat şi la gazetă un tur pe la tipografie, în fiecare noapte de miercuri spre joi fiind la tipografia „Informaţia”, în fostul Palat „Universul” de pe Brezoianu, unde revista intra în şpalt, corectură, pagină, cap limpede, spre a fi gata, aşezată la coadă în rând cu alte publicații, pentru a intra la ora şaişpe la rotativă.

Alt lucru în plumb şi carton matricial, de astă dată la o dinamică mult sporită. A doua zi pe seară, cu balotul de 500 de exemplare cald încă, proaspăt ieşit de la rotativă şi aruncat pe un tobogan din tipografie direct în stradă, dădeam fuga şi eu, în rând cu băieţii de ziare, pe la intersecţii circulate, la Universitate sau la Dorobanţi, unde vindeam cu cinci lei exemplarul, din care cincizeci de bani erau ai mei.

Teoretic, revista apărea vineri dimineaţa, dar caimacul îl luai, ca vânzător, de cu joi seara. Se cumpăra, ca mai tot ce apărea în acel cretacic al noii prese româneşti, avea căutare, fiind un fel de ghiveci călugăresc, câte puţin din toate: politică (după culoare), cancan (de pe culoare), istorie (după ureche), analiză (după toate aparenţele).

Cu salariu fix şi procente din vânzare, ajunsesem, preţ de vreo două luni, să câştig mai mult decât mama, muzicolog la Ateneu cu douăzeci de ani vechime, ceea ce-o făcuse să nutrească temerea să nu mă corupă banul.

Nu a fost cazul. A venit inflaţia. Iar cariera mea în gazetărie n-a dansat decât o vară, în toamnă s-a schimbat garnitura, patronii (era gazetă cu patron) angajând un alt redactor-şef, în persoana, umbla vorba, unui fost cenzor la „Scînteia”. Acesta, pesemne într-un exerciţiu de exorcizare, se specializase pe decupaje foto din reviste pornografice străine şi oferirea lor, în virtutea libertăţii presei, cititorului român.

Cum, între timp, reuşisem să intru la facultatea de Germanistică (de data asta fără… cunoştinţe), mi-am dat demisia de la gazetă cu o zi înainte de a îmi fi dată ea mie.

În orice caz, preţuiesc în mod deosebit aceste experienţe ce mi-au fost date, ale lucrului în cuvânt, sub diferitele lui forme.

Am avut ocazia să simt şi sub acest aspect viaţa ce palpită în cuvântul scris, un element viu, răsădit în plumb cum sădeşti grăuntele în răzor.

*

„Şi apoi mai există Îngermania. Un loc deopotrivă bineştiut şi de neatins: undeva el este, însă totodată nu există. Îngermania nu se zăreşte de nicăieri, nici măcar de sus, de pe cetate. Cu toate astea, despre el pare să ştie lumea întreagă. De acolo îşi fac apariţia din când în când figuri familiare. Prin venirea lor iscă discuţii şi vioiciune, pentru ca pe urmă să dispară grabnic. Dar să pleci acolo tu însuţi, întocmai ca la Jibert, la Otata în vizită, nu se poate.

Într-acolo nu duce nici un autobuz huruind, ţara aceea există doar în poveştile care se spun despre ea, şi ele, aceste prea rare, auzite, stinse şi mereu renăscute vechi istorioare, o fac să fie o ţară din poveşti. Puţinii oameni care pleacă şi ei de la o vreme de aici pleacă în ţara închipuirii şi pe urmă nu mai există nici ei.

Unii îşi mai fac din vreme în vreme apariţia, devin pentru câteva zile cei ce au fost şi înşiră la rândul lor noi istorioare. Pe urmă se fac iarăşi nevăzuţi, undeva în capătul străzii principale, şi pătrund în poveştile celor rămaşi. Îngermania pare a fi un loc destul de jalnic: pe toţi care vin de acolo pentru scurtă vreme, cât şi pe toţi acei ce pleacă într-acolo pentru totdeauna îi podideşte la plecare plânsul. Unii plâng şi la sosire.”

Fragment din romanul „Vârstele jocului. Strada Cetăţii”

*

– Care a fost cea mai dificilă experienţă ca traducător din limba germană în limba română şi de ce? Poate fi chiar trecerea de la versiunea în germană a cărţii dumneavoastră la varianta în limba română?

– Nicidecum. Lucram la MAE, era o zi amorțită și toridă de început de august 2003, când sună telefonul în birou. Cineva aflase că știu germana, drept care urma să mă prezint de urgență la sediul Guvernului. Aveau nevoie de translator. Nu făcusem până atunci așa ceva de când fusesem angajat la Externe. Pentru asta există o școală specială.

Îmi închipuiam că va fi fiind ceva de ordin secundar, prin vreun birou, pe motiv că translatorii lor sunt plecați în concediu. Ajuns la Palatul Victoria, sunt condus într-o sală de protocol, unde mi se deschide înainte priveliștea unei duzini de camere de luat vederi de la mai toate televiziunile, urcate pe trepieduri, manevrate de către operatori și amplasate în spate pe două rânduri, precum un pluton de execuție. Alături, o ceată de jurnaliști cu carnetele, reportofoanele, mobilele și stațiile pregătite. În față, doi coceni de microfoane, în așteptare.

Urmau, dintr-o clipă într-alta, declarațiile de presă ale premierului României și ale oaspetelui său, ministrul german de Finanțe, aflat în vizită de lucru. Aveam câteva secunde să mă obișnuiesc cu gândul că va trebui să traduc în direct ceea ce avea să spună fiecare. Nu limba germană era grija mea, nici, să zicem, tracul dinaintea spectacolului, cât terminologia specifică domeniului finanțelor. Tocmai pe mine mă găsiseră, corigent odinioară la matematică.

În cele din urmă am făcut, cred, față cât de cât onorabil, pentru că, după știrea mea, relațiile diplomatice nu au fost rupte.

În trecut am mai tradus din germană în română Hermann Hesse, Hans Hellmut Kirst, Ephraim Kishon. Şi, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, pe mine însumi.

Nu am cutezanţa şi lipsa de măsură de a mă compara cu vreunul din cele trei nume, decât numai sub aspectul strict „tehnic” al traducerii. Una e să traduci un text cu sânge rece, unu la unu, şi cu totul altceva să-l traduci trecându-l prin memoria afectivă, prin inimă, prin diafragmă.

Am păţit acest lucru cu o singură scriere – în afară de a mea proprie, evident: „Knulp”, a lui Hermann Hesse, unul dintre cele două volume ale sale nimerite pe mâna mea. În el m-am regăsit în mare măsură ca fire.

Dificilă nu e limba din care traduci, pe care se presupune că o cunoşti în toate subtilitățile. Dificilă – nu spun nimic nou – se dovedeşte a fi propria limbă, în care aduci textul. În ea trebuie să sune credibil autorul şi nevăzutul traducător deopotrivă.

În ce priveşte traducerea la propriul roman, pot spune că mi-am îngreuiat cu bună-ştiinţă munca. Dispunând de libertatea de mişcare pe care mi-o conferă paternitatea textului, l-am întors pe toate feţele, l-am pritocit, pe alocuri l-am extins, gândindu-mă în permanenţă cum să rezum fără a omite, cum să adaug fără a încărca şi cum să fac întregul să sune convingător şi pentru cititorul român, care – fiind vorba de experienţe comune, nu priveşte relatarea ca pe ceva exotic şi depărtat, cum ar face cititorul german (mai puţin saşii şi şvabii, care, prin cele trăite înainte de emigrare, sunt „de-ai noştri’), ci ştie, simte, a luat parte sau, în cazul cititorului mai tânăr, a aflat din povestite.

*

– Cum aţi ajuns să faceţi carieră în diplomaţie şi cât a întârziat acest lucru apariţia primului dumneavoastră roman?

– Văd că mă tot provocaţi la răspunsuri-foileton. Atâta brumă de cunoaştere am adunat şi eu până acum, încât să apreciez că experienţele nu se întârzie una pe alta pe cât se determină reciproc. E drept, pornirea de a scrie am avut-o cu mult înainte de a ajunge să lucrez în diplomaţie.

Un crochiu şi câteva zeci de pagini pentru un prim roman, despre perioada armatei, le-am realizat la câţiva ani după liberare. Pe urmă am fost însă prea ocupat cu trăitul, trăirile, devenirile, pentru a scrie pe cât aş fi vrut.

În diplomaţie am ajuns să lucrez când îmi luasem gândul că aş mai putea-o face. În trecut, în 1994 şi 1996, la terminarea studiilor în ţară, încercasem în două rânduri, fără succes, să dovedesc examenul de admitere în Ministerul Afacerilor Externe.

Au urmat nişte ani destul de lungi pe care i-am petrecut în cea mai mare parte Îngermania, unde am urmat un al doilea curs de master, în istorie, la Bielefeld, în Westfalia, întreţinându-mă în paralel din muncă studenţească de vacanţă, preţ de câteva sezoane. Ba într-o fabrică de prăjit alune, ba într-o fabrică de montaj cabine de duş.

Acest lucru mi-a prins foarte bine nu atât sub aspect material, cât fiindcă am avut ocazia să cunosc de la firul ierbii societatea germană. Am lucrat cot la cot cu multe neamuri existente, din varii motive, Îngermania: portughezi, tamili sri-lankezi, albanezi kosovari, germani din fosta URSS, turci, greci, ruşi, bineînţeles şi germani localnici, mulţi dintre ei din fosta RDG.

Aşa am ajuns să cunosc, de pe ambele părţi ale bordului, o serie de mentalităţi, probleme sociale, politice, etnice ale „Ausländer”-ilor Dingermania.

Cu diploma de Magister Artium în mână am decis să-mi încerc norocul la München, la a cărui universitate m-am transferat cu intenţia de a scrie un doctorat în istorie. Pornisem deja binişor pe această direcţie, frecventam cursurile obligatorii, cercetam arhivele, scriam la lucrare, găsisem şi un loc de muncă destul de comod, recepţionist-portar de noapte la un mic lanţ de hoteluri, la trei minute pe jos de universitate, putând şi locui la mansarda unuia din ele.

Duceam o viaţă oarecum boemă, într-un dulce fărăcăpătâism intelectual. Mă aflam pe un drum pe care, probabil, dacă aş fi mers până la capăt, aş fi ajuns cercetător prin vreun institut român-german de istorie. Deși îmi doream acest lucru, nu cred că m-ar fi mulţumit pe deplin.

Ceea ce căutam eu era elementul viu, actual, conector, o modalitate de a întrebuinţa practic cele cercetate, alta decât publicarea lor într-un studiu sau volum istoriografic limitat la o mână de cititori.

Consideram că aceasta poate avea loc pe două căi: fie prin intermediul diplomaţiei, fie prin cel al literaturii. De la cea dintâi îmi luasem gândul. Cealaltă o practicam deocamdată sub formă de jurnal, purtat de trăirile şi impresiile pe care îmi era dat să le încerc.

Prin martie 2002, aflându-mă la Bucureşti şi pregătindu-mă să revin la München, aflu de pe internet că MAE organizează un nou examen de admitere pentru viitori diplomaţi. M-am hotărât, nu fără ezitări şi îndoieli, să mă prezint o ultimă oară la concurs.

Am pus mâna, într-un ultim efort de „pregătire pentru teză”, pe bibliografia afişată. Examenul a fost complex şi a durat, cu intervale, trei luni, cu trei probe: oral – scris – interviu.

După ultima probă am plecat înapoi la München, neştiind când se afişează rezultatele şi dacă are rost să aştept. Riscam să pierd şi înscrierea la universitate, şi slujba la hotel. Reconectat la cele bavareze fiind, am sunat la direcţia Personal din MAE şi am aflat că am reuşit.

O săptămână mai târziu eram înapoi în ţară, cu doctoratul german abandonat şi munca la hotel încheiată. Începeam o nouă etapă de viaţă, în centrala MAE.

Consideram că este mediul cel mai potrivit pentru a da o întrebuinţare vie pasiunii pentru istorie şi limbilor străine ştiute, în virtutea unui scop mai presus de mine. A urmat o perioadă foarte pitorească, din două motive: în acel an avuseseră loc vreo trei sau patru serii de examene de admitere în MAE, cu o mare infuzie de sânge tânăr (al meu deja uşor trecut, la cei 33 de ani bătuţi pe muchie); iar noi, ăştia noii, am ajuns, cei mai mulţi, să ne facem ucenicia în cadrul Direcţiei Europa de Vest, în „perioada de preaderare” a României la Uniunea Europeană.

Totodată, schimbul de generaţii de diplomaţi era în toi. Am avut norocul să cunoaştem şi să lucrăm cu oameni de valoare, cu experienţă îndelungată în diplomaţie. Eram un cârd de tineri cârlani, entuziaşti şi neînvăţaţi cu călăria.

Ne-am învăţat. Doi ani mai târziu am fost trimis în prima misiune permanentă, la Ambasada României la Berlin. Câteva luni mai târziu s-a născut fiica mea Ilinca.

Primul gând a fost să scriu pentru ea. Câteva crâmpeie de amintiri, scene, situaţii. Un exerciţiu pe care-l efectuam zilnic în metrou, preţ de 35 de minute dus – 35 de minute întors, în drum de la locuinţa de serviciu la ambasadă, între staţiile Mexikoplatz şi Friedrichstrasse din Berlin.

Norocul meu în acel moment au fost cei 20 de kilometri între locuinţa de serviciu şi ambasadă. De pe la o vreme am început să iau scrisul şi scrierea în serios, să ies cu ele din metrou: să transcriu în calculator, să frământ, să aşez pe capitole. În trei ani s-a născut varianta germană a cărţii. Am avut norocul să găsesc imediat o editură interesată de subiect și în anul 2008 a apărut.

Mai adăugăm un an, 2011, când, printre picături, la post în Elveţia fiind, am adus-o în limba română, cu totul şi cu multe în plus. Prin urmare, nu pot spune că diplomaţia (evit noţiunea cu două tăişuri „carieră”) ar fi întârziat apariţia cărţii, şi nici că ar fi favorizat-o. Au fost întrucâtva evoluţii paralele.

– În casa bunicilor dumneavoastră era o concurenţă teribilă între televizorul brun roşcat şi radioul negru. Doar ultimul însă avea parte de o întrebuinţare cvasi-narcotică. Ce se asculta atunci?

– Se asculta cât cuprinde. Cât cuprinde gama de ultrascurte: Radio Europa Liberă, Vocea Americii, BBC, Deutsche Welle. Melodiile genericelor acestor posturi mi-au fost cântec de leagăn toată copilăria. Parcă aud şi acum accentul crainicului: „Aitş phostul te rhadio Toice Felle tin Khölln, Rephuplika Fedarhallă Cermannia!”

Respectivul, cu siguranţă, nu era sas. Cred că era neamţ care învăţase limba română. Altfel decât la Radio Europa Liberă, unde se punea preţ pe colaborarea cu oameni născuţi-crescuţi-plecaţi de la faţa locului. Nume precum Noel Bernard, Sorin Cunea, Ioana Măgură-Bernard, Nestor Rateş, Monica Lovinescu, Ion Ioanid îmi erau la fel de familiare precum Toma Caragiu, Nea Mărin sau Margareta Pâslaru.

Doar că pe cei dintâi nu-i vedeam niciodată la faţă. După cum vedeţi, nu era de neglijat nici programul din televizorul brun-roşcat. Să nu uităm că era mijlocul anilor ’70, când programele TV, dincolo de raţia de propagandă, aveau totuşi o cu totul altă consistenţă decât un deceniu mai târziu.

– Puteţi să-mi vorbiţi despre părinţii dumneavoastră şi povestea rolului tatălui din Mihai Viteazul, care apare des evocat în carte?

– Părinţii mei au fost amândoi purtătorii deopotrivă ai unor firi şi profesii artistice prin excelenţă. Mama a fost muzicolog, absolventă de Conservator, clasa de Pian, iar tatăl, regizor de teatru. E uneori comod să dau vina, pentru felul meu haotic, pe firea lor artistică. Despre tatăl în rolul lui Mihai Viteazul vă pot spune pe scurt atât: a existat.

În timpul repetiţiilor s-a întâmplat să vin şi eu pe lume. Premiera a avut loc în decembrie 1969, la nou-înfiinţatul Teatru de Nord din Satu Mare. E vorba de piesa „Viteazul”, de Paul Anghel. Regia: Marietta Sadova, care a jucat şi rolul mamei lui Mihai, călugăriţa Teofana. Decoruri: Liviu Ciulei. În rolul sfetnicului: Constantin Codrescu. Aceste nume, cred, spun totul.

Într-un interviu, Marietta Sadova a mărturisit: „Am apelat la colaborarea cu Călin Florian (întemeiată pe succesul unei colaborări anterioare – ‘Măsură pentru măsură’, la Cluj), cunoscute fiind datele lui fizice, cât şi calităţile actoriceşti şi vocale care-l fac apt pentru rolul lui Mihai.”

– Cum aţi caracteriza coabitarea între saşi şi români? La noi, încă mai există această fascinaţie pentru lucrul făcut nemţeşte, ca o marcă de netăgăduit a calităţii. Presupun că am fost prea puţin
„contaminaţi”.

– Perioada coabitării, cum o numiţi, între saşi şi români nu poate fi privită şi apreciată unitar. O enumerare sumară ne arată câteva etape cu caracteristici absolut distincte ale alăturării istorice saso-române: perioada Unio Trium Nationum, perioada iluministă, perioada reformelor din prima jumătate a secolului XIX, perioada dualismului austro-ungar şi perioada de după 1918.

În fiecare dintre aceste etape, care dispun la rândul lor de subdiviziuni esenţiale, politicul şi socialul au dominat culturalul şi mentalul. Saşii – permanent ferecaţi în conştiinţa rostului lor de colonişti – au avut avantajul stabilităţii, în contextul garantării de timpuriu a unor structuri administrative, economice şi juridice – stabilitate dublată, desigur, de spiritul lor organizat şi iubitor de ordine, în vreme ce românii au avut vreme îndelungată de făcut faţă condiţiei ingrate de tolerat, cu toate privaţiunile ce decurg de aici privind persoana, proprietatea şi educaţia.

A nu se uita elementul religios, Biserica având şi în Transilvania, vreme de secole, un rol politic determinant. La acesta se adaugă diferenţa, sub aspectul mobilizării lăuntrice, dintre etica protestantă şi cea ortodoxă.

Prin forţa împrejurărilor, existenţa româno-săsească a oscilat vreme îndelungată între convieţuire, pe de o parte, şi evoluţie în cadrul unor societăţi paralele, pe de alta.

Abia secolul XIX a adus o apropiere considerabilă între saşi şi români, apropiere dictată iniţial de ideile revoluţionare paşoptiste şi ulterior de aflarea în aceeaşi tabără, supusă maghiarizării forţate, din vremea dualismului austro-ungar.

În condiţiile în care, până adânc în secolul XIX, în zona de colonizare săsească de pe centura interioară a Carpaţilor, românii, toleraţi, nu aveau voie să locuiască în rând cu saşii, ci „än der blechanie”, în „românime”, către marginea, respectiv mărginimea localităţilor, nu se poate vorbi despre convieţuire decât parţial.

Este comparabil cu situaţia ţiganilor, obligaţi şi ei vreme îndelungată să trăiască în „ţigănie”, la marginea marginii. În asemenea cazuri, fermentul se păstrează cu osebire în propriile rânduri, contaminarea având loc între anumite limite. Cât despre „prea puţinul” acesteia, ce să spun?

Cât s-a putut, cât s-a primit, cât a trebuit conform unei logici superioare capacităţii noastre de înţelegere, s-a făcut. Ciorba ardelenească n-o dregi doar cu smântână. Pui şi acreală cu păprică, să iasă cum trebuie.

– Puteţi compara succesul de care s-a bucurat romanul dumneavoastră în Germania cu cel de care a avut parte în ţară?

– Fără a conştientiza acest aspect în momentul scrierii, am constatat ulterior că, în ambele ţări, romanul a fost atribuit unei nişe oarecum exotice, cu mai mulţi numitori comuni: perspectiva copilului, contextul specific al epocii, român şi transilvan, diferenţa de mentalităţi.

Principalul punct de interes, în ambele percepţii, l-a constituit însă elementul săsesc. Deşi romanul nu se vrea doar o pledoarie pentru destinul saşilor. Vreau să cred că încercarea mea de a puncta în aceeaşi măsură şi destinul românesc, cel puţin în epoca recentă, răzbate pentru cititorul ambelor culturi.

Cum e firesc, ceea ce a deosebit fiecare percepţie de cealaltă a fost optica asupra ţării de dincolo: concretul frust al României socialiste versus abstractul mirific al Germaniei Federale. Referirile în mass-media germane, câte au fost – şi au fost! –, au fost în cvasi-totalitatea lor pozitive.

În cele române aşijderi. Am fost invitat la circa 30 de lecturi, în Germania şi în România. Ambele ediţii s-au epuizat într-un an-doi de la apariţie. Un debutant într-ale scrisului nu își poate dori mai mult.

– Aţi resimţit ca o fractură sau dimpotrivă, ca privilegiul unei îmbogăţiri, pendularea de la o limbă maternă la alta, de la o cultură la alta?

– Niciodată fractură. Permanent privilegiu. Nu atât al meu personal. Cât al fiecăreia dintre ele, limbi şi culturi. Ambele fiind făcute din oameni (ce truism!), au ocazia unei permanente dumiriri și înzestrări reciproce. Celor de teapa mea le revine, poate, rolul bondarilor purtători de polen.

– Când aţi ajuns prima oară în Germania, în ce calitate şi cum aţi găsit „ţara închipuirilor”?

– În Germania am ajuns pentru prima oară ca simplu cetăţean. Turist. Venit în vizită la rude. A fost şi prima oară când am ieşit din ţară. La 27 de ani, în 1996. Toată adolescenţa, cu precădere în liceu şi la plecarea în armată, fusesem sfătuit să nu spun că am rude în străinătate. Că nu „dă” bine.

Mai târziu am observat că nici pe unii nemţi nu-i dădea afară din casă fala cu rudele din România, deşi din alte motive, desigur. Şi unele, şi altele – stupide. Am fost fascinat de ideea în sine de a putea călători Îngermania şi am încercat un sentiment pe care îl va fi încercat, probabil, şi Alexander von Humboldt când a purces în prima sa expediţie pe Orinoco.

Într-adevăr, pornisem să ţin un jurnal din momentul urcării în tren (pe vremea aceea exista un tren direct Bucureşti-Berlin, Alutus parcă se chema), şi în ziua de 2 august 1996, intrând pentru întâia dată pe pământ german, constatam savant, de la fereastra vagonului: „Deocamdată: păduri ca şi la noi, boscheţi ca şi pe la noi, frunze cu clorofilă şi proces de fotosinteză ca şi pe la noi.”

Mai târziu, cunoscând oameni şi locuri, am putut constata pe viu vechimea culturii şi tradiţiilor, bunăstarea materială, ignorata omniprezenţă a urmărilor ultimului război, ancorarea oamenilor în concret şi pragmatic, cu foarte puţine reminiscenţe ale poporului poeţilor şi filozofilor (Volk der Dichter und Denker), nivelul extrem de avansat de civilizaţie şi deplina lor dependenţă de mass-media.

Acel filtru al suspiciunii așezat între rațiune și instinct, pe care românul şi l-a cultivat vreme de decenii, conform căruia dacă sistemul spune că e albă, tu începi automat să bănuieşti că ar putea fi gri sau neagră, le lipsea germanilor apuseni cu desăvârşire.

Uneori a trebuit să dreg perspective asupra României care erau distorsionate aberant. În discuțiile cu unii dintre ei mă erijam când în Prometeu, când în avocatul diavolului. A fost, acel prim contact al meu cu ţara nemţească, un continuu balans între încântare şi necaz.

– Sunteţi, în prezent, director adjunct la ICR Berlin. Cum ar suna o pledoarie pentru cultura română, curăţată de exaltări patriotarde, şi cum se raportează publicul străin la acţiunile pe care le desfăşuraţi?

– Să nu uităm că exaltările patriotarde au şi un pol opus, anume evocarea exclusiv mizerabilistă. Nici unele, nici cealaltă nu sunt lăudabile. Cultura română nu are nevoie de exaltări patriotarde, pentru că ea există. Pur şi simplu, există.

Exaltarea de acest gen e mai degrabă un simptom al nesiguranţei, al unui latent complex de inferioritate. Românilor nu li-i poate contesta nimeni pe părinţii spirituali ai lui Ion, ai Istoriei Religiilor, ai Istoriei Ieroglifice, ai Trilogiei Cunoaşterii, ai papagalului Coco, ai Rapsodiei şi Baladei, ai Coloanei Infinitului ori ai Rinocerilor.

Şi nici pe cel al Luceafărului, pe care cu bună-ştiinţă l-am lăsat la urmă, încheietor de pluton. Moromeţii au un schimb de replici: „- Bă tată, noi vrem să fugim de-acasă! – De ce să fugiţi, mă? Încet nu puteţi merge?”

Nu e nevoie să fugim prin lume cu valorile noastre culturale. E de ajuns să mergem cu ele încet şi cu pasul sigur. E mai bine, spre a ne păstra suflul pentru drumul cel lung.

În clasa culturii universale suntem prezenţi şi ne stă bine în banca noastră. Când se va striga catalogul, avem note de trecere la toate materiile. Când la una, când la cealaltă e martor şi publicul străin, prezent la acţiunile pe care le organizăm la ICR Berlin.

Încercăm să acoperim o paletă cât mai largă de genuri, de la film la literatură, de la pictură la muzică, de la teatru la arte vizuale, de la istorie la fotografie. Publicul ştie că existăm, la propriu şi la figurat, şi dacă, din mulţimea de oferte culturale zilnice ale unui oraş precum Berlinul, alege să vină la acţiunile Institutului Cultural Român, să stea până la capăt, să pună întrebări şi să discute la un pahar – opţional – de vin românesc, înseamnă că lumina, aşa firavă cum poate părea, ca dintr-un pai de lumânare, tot ajunge până la el.

*

„În televizorul brun-roşcat e de asemenea ceva de sărbătorit în seara asta. Însă fără brad şi fără lumânări. Cu cântece da, însă nu despre brad, cetină verde şi Crăciun, ci despre ţară şi partid. Şi fără prăjituri sau cadouri.

În schimb, există sumedenie de imagini cu şantiere şi fabrici şi cu mulţi, mulţi oameni care fac înfrigurat cu mâna sau îl aplaudă pe Tovarăşul, fie de pe trotuar, în picioare, în timp ce el trece încet prin dreptul lor într-o maşină lată şi neagră, fără acoperiş, fie într-o sală mare cât o şură, unde stau cu toţii aşezaţi, mici de tot, pe şiruri întinse şi dese de scaune şi îl au drept în faţa lor, în picioare, la mijlocul unei mese lungi şi înguste, vorbind la două măciulii de microfoane, îndărătul unui dulăpior teşit precum acoperişul căsuţei din vârful cetăţii. De multă vreme vreau să aflu cum reuşeşte Tovarăşul să fie atât de repede, iarnă-vară, în atâtea locuri. Pare să fie peste tot.”

Fragment din romanul „Vârstele jocului. Strada Cetăţii”