Ato și românii

"Știi care e cel mai trist moment care apare de fiecare dată în discuțiile cu românii? Și sunt mai ales tineri care mă întreabă de ce am venit în țara asta, despre care îmi spun că e așa cum e, în opoziție cu Japonia, dezvoltată, civilizată, blablabla.

E cea mai dură întrebare: de ce am venit în România, țara pe care, paradoxal, mulți dintre voi pare că o detestați?

Inversez mereu rolurile și mă întreb cum ar fi ca eu să vorbesc despre țara mea în termenii ăștia. Trist, cu adevărat trist. Ar însemna să n-am respect pentru casa mea, pentru familia mea.

Iar voi n-ar trebui să aveți niciun complex. Uite, în domeniul meu, opera, aveți talent cu carul, oooioioioioi".

Ato Sumi e o soprană japoneză de 33 de ani, colaboratoare permanentă a Operei Naționale Române din Cluj. Asta înseamnă că e plătită doar pentru aparițiile din spectacole. N-ar putea trăi doar cu acei bani, așa că muncește part-time pentru o firmă japoneză.

Opera rămâne însă pe primul loc. Recent, ea a luat premiul întâi la concursul de romanțe "Poveste de toamnă" de la Baia Mare, interpretând Ciobănaș cu 300 de oi.

Ato vorbește românește cu accent ardelenesc și își marchează momentele de surpriză cu interjecția adoptată din maghiară: oioioioioi!

Ato Sumi, alături de balerina japoneză Chiharu Yamamoto, care lucrează de asemenea la Opera din Cluj.

Ato spune că, pentru a putea face muzică, ar fi mers până la capătul lumii. Într-un fel, a și făcut-o în 2002, când a venit în România ca să continue, la Academia de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj, studiile începute la Conservatorul din Tokyo.

Nu-și mai putea permite să plătească taxa în Japonia, unde oricum nu existau mari perspective să fie chemată la rampă. Niponii au o singură operă de stat, unde e aproape imposibil să ajungi.

Din cei peste 200 de conaționali care au început studiile de specialitate deodată cu ea, niciunul nu mai face muzică.

Așa că, într-o iarnă friguroasă, Ato a decis să plece singură într-o țară europeană despre care nu știa aproape nimic.

După un zbor cu două escale, Paris și Budapesta, a luat trenul spre Cluj.

Nu era chiar un shinkansen japonez (trenul-glonț). În Ungaria s-a oprit în mijlocul câmpului, un glonț rătăcit printre troiene.

Ato avea 19 ani și-i privea îngrozită pe pasagerii care se agitau în jurul ei. În câteva zeci de secunde a învățat limba maghiară. A înțeles că trebuie să coboare.

Au mers cu autobuzul până la cea mai apropiată gară, unde au luat altă garnitură de tren.

Tânăra japoneză călătorea cu imaginea Angelei Gheorghiu din 1994, cu reprezentația fabuloasă de la Covent Garden pentru care BBC își modificase grila de programe. Atunci a fost Traviata în loc de Top Gear, și o româncă în rolul Violettei Valery care avea să obțină consacrarea mondială în acea seară.

"Cum vă imaginați cântăreții de operă? Mai grăsuți, mai plinuți, nu? Ei bine, doamna Angela Gheorghiu coborâse dintr-o pictură atunci.

O adevărată divă, cu o atitudine și o tehnică minunate. Și atunci, de ce aceeași întrebare de o mie de ori, de ce România, de ce, de ce, de ce?

Mă, cum nu știți... În fiecare teatru mare din lume sunt români. Metropolitan, Viena, Berlin, Roma. Reprezentați vârful în acest domeniu, alături de bulgari, ruși, italieni. Nu exagerez cu nimic.

Și asta mă enervează, că nu știți ce aveți, ce minune... Pentru o străină din Asia, care n-a crescut în cultura europeană, e greu să pătrundă în această lume.

În Japonia e o singură operă de stat, și știți câtă populație e acolo. Doar la Cluj aveți două opere. Iar cel mai ieftin bilet e în jur de 2 euro. Mamma mia, doar doi euro ca să vezi...

Uite, recent, la Turandot, a fost invitată o coreeancă de talie mondială (n.r. - Lilla Lee). Super bună, superrrr-bună. Prețul biletelor a fost același".

Ato a studiat la Cluj, patru ani plus doi la masterat, și e sigură că a făcut parte din generația de aur a Conservatorului ardelean.

A fost colegă cu tenorul Ștefan Pop, cel care în 2010 a câștigat Operalia − competiție pentru tinerii cântăreți de operă organizată de Plácido Domingo începând din 1993.

"Imaginați-vă, eu veneam din Japonia și am văzut imediat ce înseamnă talent nativ. Ștefan era genial, senzațional, era evident asta din anul întâi. Cred că a fost cel mai tânăr câștigător la Operalia.

Apoi Adela Zaharia, o altă colegă, a câștigat în 2017. Echivalentul unui aur la Olimpiadă, în sport. Și atunci stăteam eu și mă gândeam așa: de ce mai fac eu meseria asta? Că eu nu sunt atât de talentată ca ei".

Ato a studiat pianul și clarinetul și a cântat în cor de la 6 ani, în orașul ei natal, Kyoto. În Japonia e obligatoriu să faci parte din corul sau orchestra școlii la care înveți, și nu vorbim doar despre liceele de muzică.

Tehnica ei vocală o situează în categoria sopranelor lirico-leggero. Ar putea fi Adina din Elixirul dragostei, de Donizetti, ori Susanna din Nunta lui Figaro.

Concurența e acerbă, iar "sala de așteptare" la registrul lirico-leggero e cea mai aglomerată. Lui Ato i-ar plăcea rolul sclavei Liù din Turandot.

Soprana îl invită pe scenă pe principele Ignoto.

"− Ah! Tu sei morta, o mia piccola Liù.

Vezi, așa e la operă. Tot moare cineva, apoi îl revezi pe scenă pentru că mai are ceva de spus. Piccola, piccolina, marea mea problemă e faptul că sunt minionă".

La 1,55, niște pantofi cu toc înalt pot rezolva problema. Ce faci când ai doar 1,50 și trebuie să cânți alături de niște oameni care umplu scena?

Cio-Cio-San, madama Butterfly, tristă, iubitoare, maternală, îndrăgostită de ușuraticul Pinkerton?

"Pentru rolul ăsta îți trebuie o voce de spinto (voci ample cu acut și supra-acut foarte performante − n.r.). Nu e pentru tipul meu de voce. Nu am putere, muzica e imensă, iar Cio-Cio-San stă pe scenă și cântă aproape tot timpul. Rolul e foarte greu.

În La Traviata, de exemplu, Violetta cântă aria și pleacă, cântă duetul și pleacă, dar Cio-Cio-San rămâne acolo, cu multe momente dramatice".

Și Ato a trecut prin multe momente dramatice după venirea în România. I-au trebuit trei ani să se acomodeze, și să nu mai fie afectată de faptul că, uneori, oamenii o tratau nedrept.

"A fost dificil la început. Atunci nu erau foarte mulți asiatici în România și mi se aruncau priviri ciudate pe stradă. Asta când nu aruncau cu ouă după mine, la propriu. S-a întâmplat, chiar în centrul Clujului.

Am privit acel incident fără resentimente, ca pe ceva izolat. Era totul gri atunci, în urmă cu 12-13 ani. Aveam senzația că singurele culori se regăseau în drapelul vostru.

Nu știam ce înseamnă comunism, dar simțeam că România păstrase mult din atmosfera vechiului regim, că intrase în fizionomia oamenilor. Știu că în acea perioadă am vizitat Parisul și am izbucnit în plâns pe Champs-Élysées.

Iată de ce trebuie să spun că evoluția României a fost fantastică în toți anii ăștia. Mă bucur foarte mult pentru români. Pot călători foarte ușor, nu mai au nevoie de vize și pot să-și pună în valoare faptul că învață limbi străine foarte ușor.

La universitatea din Cluj este o secție de japoneză și parcă vorbiți ca noi, o pronunție super-bună. Nu știu de ce vă descurcați atât de bine. Aveți ureche, cred că la bază sunteți toți muzicieni".

Ato nu a mai văzut cireșii înflorind de când a plecat de acasă. Sărbătoarea cireșilor e în aprilie, dar ea ajunge la Kyoto o dată pe an, de obicei vara.

A plecat de acasă la 19 ani și spune că n-a simțit niciodată că poate prinde rădăcini în Țara Soarelui Răsare. "Acesta e un lucru foarte trist și mă tem că nu-l pot explica prea bine".

"Spiritul" japonez nu predispune la o carieră de solist. Acolo, cultura respectului pentru celălalt inhibă tentația de a fi protagonist.

La polul opus, suntem noi, fiecare o stea în devenire.

Ato iubește fiecare moment pe scenă. Când prinde un spectacol în corul Operei, i se pare că e o rotiță care pune în mișcare un mecanism uluitor, "cea mai elevată formă artistică", și că prestația ei e la fel de importantă ca și când ar fi Angela Gheorghiu.

Lumina reflectoarelor se poate distribui democratic, de la soliști până la cor, de la balet până la sunetiști sau machieuze. Și nu se mai termină cu doamna cea grasă cântând, expresia care viza stereotipurile din lumea operei.

"Știi cum sunt româncele? Mamma mia! Și frumoase, și înalte".

Deseori, prezența în cor e văzută însă ca un fel de exil al nefericiților, al celor care n-au reușit pe cont propriu.

"Eu nu voi plânge dacă ajung membră de cor. Să cânți într-un cor e o treabă pentru care ai nevoie de inteligență. Trebuie să ai minte, corul îl facem împreună.

Cu făcutul de lucruri împreună e mai greu la voi. Japonezii, dacă-și pun mintea să facă ceva împreună, poți fi sigur că vor realiza ceva genial. Dar să apară soliști niponi e mai greu, fiindcă suntem prea modești, prea închiși, prea nu știu cum.

La români, în schimb, mi se pare foarte greu să realizeze ceva împreună. Ziceți tot timpul: treaba lor! Și dați din mână. Eu nu pot să reacționez așa.

Opera e cea mai mare artă din lume și o facem împreună. Câte persoane sunt implicate? Peste o sută, la fiecare spectacol. Trebuie să fim împreună, coeziunea asta lipsește.

Mă supăr la fiecare repetiție când nu iese cum trebuie. Nu pe stradă, unde m-ar putea jigni cineva. Îmi spun − lasă-l, săracul, o fi prima oară când a văzut o asiatică.

Dar meseria asta o fac cu sufletul meu, cu toată pasiunea mea. Unele colege îmi spun − lasă, dragă, nu te mai enerva, chiar dacă te enervezi nu se rezolvă nimic.

Doamne feri, cum nu se rezolvă? Păi atunci ați putea veni și dumneavoastră la cor și ar fi același lucru, nu? Meseria asta a mea e ceva foarte special. Pentru ea, nu am mai văzut de 13 ani cireșii înflorind la Kyoto".