Vânători de nori

România este una dintre puținele țări din lume care dispun de propria tehnologie de modificare a vremii. Nu are anvergura celebrelor arme meteorologice HAARP sau SURA – dezvoltate de americani, respectiv de ruşi -, dar aduce beneficii vizibile, mai ales în agricultură.

Pusă la punct de cercetători de la uzina Electromecanica din Ploiești, cu ajutorul mai multor centre universitare din țară, tehnologia este folosită la Unitatea Pilot de Combatere a Căderilor de Grindină din judeţul Prahova, precum şi la alte două unităţi aflate în Moldova.

Toate fac parte din Administraţia Sistemului Naţional Antigrindină şi de Creştere a Precipitaţiilor (ASNACP), structură aflată în subordinea Ministerului Agriculturii.

PressOne a vizitat centrul de comandă al unităţii din Prahova, dar şi punctul de lansare de la Valea Călugărească, gestionate de uzina Electromecanica.

Am stat de vorbă cu operatorii anti-grindină, cum li se spune oficial specialiştilor care au învăţat să vâneze norii. Şi am aflat că intervenţiile lor protejează atât populația, cât și sute de mii de hectare de teren agricol.

*

Cerul e ascuns de un plafon de nori conspirativi când ajungem la sediul Unităţii de Combatere a Căderilor de Grindină, situată pe şoseaua Ploieşti-Târgovişte, la kilometrul 8.

Ne întâmpină directorul general al uzinei Electromecanica, Dinu Constantinescu, şi o clădire de culoarea zilei: cenuşie.

Tehnologia anti-grindină a fost dezvoltată de cercetători de la Electromecanica începând din 1997, în cadrul unui program de reconversie a industriei de apărare.

Oamenii erau în șomaj tehnic când au început să pună pe hârtie primele idei privind războiul cu norii de gheaţă. Astăzi, după aproape 20 de ani, tehnologia pe bază de rachete brevetată la Ploieşti a ajuns la maturitate. Asta înseamnă că poate fi extinsă în ţară, dar şi exportată.

„Aplicăm acest program din 2004. La unitatea pilot sunt 5 puncte de lansare a rachetelor, dar, în total, avem 8 puncte și în curând vom avea 12 puncte, care vor fi coordonate de aici.

Un astfel de centru poate acoperi între 120.000 și 160.000 de hectare de teren pentru culturi agricole de mare valoare economică.

Rachetele pe care le producem conțin 89% celuloză, adică sunt biodegradabile, iar tehnologia este mai eficientă și mai puțin invazivă decât alte metode folosite astăzi în Europa”, începe să explice Dinu Constantinescu (foto).

Cele opt puncte de lansare coordonate din Prahova sunt la Valea Călugărească, Boldeşti, Mehedinţa, Ceptura, Tătaru, Tohani, Vipereşti şi Pietroasele. De la 1 august, ASNACP urmează să adauge sistemului de protecție anti-grindină alte trei puncte, la Câmpina, Băicoi și Vărbilău.

În plus, se preconizează construirea unor unităţi similare în Mureș și Timiș, iar Ministerul Economiei, care deţine uzina Electromecanica, a aprobat recent finanţarea unui proiect la Drăgășani, județul Olt.

Justificarea e limpede: statisticile ASNACP arată că numărul fenomenelor meteo extreme a crescut cu circa o treime în ultimii 12 ani. Iar în urma unei furtuni puternice, proprietarii de podgorii riscă să piardă producția pentru 2-3 ani.

O spune dr. Marius Rădulescu (foto), șeful departamentului Cercetare de la Electromecanica şi unul dintre creatorii tehnologiei anti-grindină:

„O furtună devastatoare, cum a fost cea de la Panciu din 2005-2006, se produce cam o dată la 4 ani. Atunci a făcut pagube de 30 de milioane de lei, în condițiile în care toată această unitate a costat 12 milioane de lei, iar cele care se ridică astăzi, mai moderne, costă 50-60 de milioane de lei. Acela a fost semnalul că trebuie să dezvoltăm protecţie și la Panciu. Pe teritoriile pe care le acoperim nu s-au mai produs pagube din 2004. Le-am câștigat încrederea și fermierilor care și-au însămânțat culturi noi, bazându-se pe noi.„

În Prahova, în zona protejată a podgoriilor Dealul Mare, Ceptura şi Tohani, se înregistrează între 17 și 29 de furtuni pe sezon.

„De multe ori, suntem sunați de proprietari că e negru cerul. – De ce nu trage punctul 3? – Nu trage ăla, trage de la Pietroasele. Primăvara, dacă întârziem instalarea, deja primim telefoane. – De ce nu intrați în operativitate? – Că nu s-au alocat încă bani. – Păi da, dar noi am făcut investiții, am pus plantații noi, tocmai pentru că știm că nu vom avea probleme”, intervine şi inginer-șef Vasile Enache, coleg cu dr. Marius Rădulescu.

Cum se formează grindina

Bobul de grindină se formează întotdeauna într-un nor de tip cumulonimbus. Acești nori au o dezvoltare verticală deosebită, iar curenții ascendenți transportă rapid picăturile de apă spre cote în care temperatura este  negativă.

Transportat în sus și în jos înăuntrul norului, bobul de grindină se unește cu alte fărâme de gheață și picături de apă, devenind tot mai mare. În general, acest bob are diametrul de circa 6 centimetri, dar poate căpăta dimensiuni periculoase în cazul furtunilor electrice. (De pildă, pe 14 aprilie 1986, bucăți de grindină care cântăreau chiar şi un kilogram au provocat moartea a 92 de persoane în Bangladesh.)

O provocare pentru operatorii anti-grindină o reprezintă aşa-numitele supercelule.

„Într-un nor cu o întindere pe verticală de 8-12 kilometri, o celulă de grindină nu are mai mult de 300-500 metri. Când o astfel de celulă ajunge să ocupe jumătate din nor, vorbim de o supercelulă. Este un fenomen considerat rar, dar a cărui frecvență a crescut în ultimii ani. Teoria spune că nu este economic să combați, însă noi am intervenit și în situații de-astea – am ciupit din colțurile ei, astfel încât să nu cadă pe culturile pe care le protejam”, a explicat dr. Marius Rădulescu.

Momeala

Mecanismul de neutralizare a unui nor de grindină pare simplu când îl explică specialiştii.

Imaginaţi-vă că norul e un geam: rachetele împrăștie o substanță care securizează suprafața acestui geam, astfel că, atunci când se sparge, pe pământ cad bucăți foarte mici de gheață, care nu mai sunt periculoase pentru culturi.

Schimbări climatice precum încălzirea globală și poluarea sunt cele care influențează frecvența acestui fenomen. Asta deoarece particulele care poluează natura, în special cele solide, constituie potențiali centri de dezvoltare pentru microcristale de gheață.

„Noi utilizăm principiul concurenței pentru combaterea căderilor de grindină, adică injectăm în celula de grindină din nor o anumită substanță, iodură de argint, care creează centri de dezvoltare suplimentari. Astfel, apa este împiedicată să se condenseze pe un număr redus de centri de condensare, ceea ce ar însemna bucăți mai mari de gheață”, explică directorul general Dinu Constantinescu.

El afirmă că această metodă nu este una agresivă pentru mediu. Studiile de impact arată că nivelul de poluare este echivalent cu cel produs de patru mașini care merg până la Baia Mare.

„Adevărata artă a operatorilor noștri constă în a stabili precis momentul în care se introduc aceste substanțe în nori, unde și cum”, mai spune Dinu Constantinescu.

Ca orice intervenţie asupra naturii, nici însămânţarea norilor nu trebuie făcută, aşa, la întâmplare.

„În funcție de informațiile furnizate de Autoritatea Națională de Meteorologie, lucrăm într-o zonă anume. Este motivul pentru care racheta are motor în două trepte și produce o traiectorie aplatizată. Cu primul motor urcă la altitudine, apoi există o întârziere între cele două motoare și al doilea motor o propulsează aproape orizontal.

În felul acesta reușim să introducem racheta printre două izoterme ale norului, adică două straturi. Acolo răspândește acest aerosol pe un diametru de circa 400 de metri și înmulțește considerabil numărul de centri de condensare naturali”, spune cercetătorul Marius Rădulescu.

După ce își îndeplineşte misiunea, racheta se autodistruge, spărgându-se în 800 de fragmente mici, care nu sunt periculoase pentru populație.

Vânătoarea

Nimic nu se compară cu vânătoarea propriu-zisă a norilor, spun cei care pândesc monitoarele în ture de câte 24 de ore.

„E ca și cum alergi după o femeie foarte, dar foarte frumoasă, și, după ce ai ajuns la ea, ești epuizat. Așa simți, că te prăbușești. Trăim ca într-un dinte de fierăstrău, cu urcușuri și coborâșuri, dar, când încheiem o misiune, abia așteptăm să o luăm de la capăt”, spune directorul general Dinu Constantinescu.

Toată tensiunea se descarcă în centrul de coordonare al Unității, o cameră modestă, dotată cu calculatoare demodate, pe care le folosesc cei trei membri ai echipei de intervenție.

„Lucrez din 2004 și am emoții la fiecare intervenție. În afară de a proteja de grindină teritoriul și populația, există și grija de a nu provoca incidente”, mărturiseşte dr. Marius Rădulescu.

Şi asta fiindcă, dacă nu sunt trimise unde trebuie, rachetele pot determina creșterea volumului de precipitații. Iar dacă sunt lansate într-o zonă supra-răcită, pot produce gheață suplimentară.

„În afară hărții pe care o vedeți, și care este impersonală, pentru că operatorul nu trebuie să fie deranjat de detalii, mintea vede traiectoria trecând peste satul cutare, unde copiii ies acum de la școală. Şi trebuie să ai grijă de toate lucrurile acestea.

Este o descărcare nervoasă, iar cei care au participat la intervenții știu că, după o zi în care s-au tras rachete, echipajul care a fost în punctul de comandă doarme până după prânz”, continuă dr. Marius Rădulescu.

Cele mai dificile situaţii sunt cele în care echipa de comandă are de-a face cu o supercelulă de grindină. Sau cu multe celule care atacă organizat.

„Există situații în care un număr mare de celule de grindină atacă din toate părțile și atunci, ca să facem faţă, trebuie să folosim doi operatori. Am avut chiar pe 3 iunie o situație de-asta”.

Câte celule au atacat?

„Au fost 5-6 celule. Practic a trebuit să tragem cu toate lansatoarele deodată. A fost foarte greu. Rolul principal este cel al șefului de tură. El stabilește momentul combaterii celulei și locul în care se ochește.”

Un rol la fel de important este cel al operatorului de calcul. El lucrează cu planșeta de tragere, pe care se pot vedea traiectoriile rachetelor utilizate. În funcție de punctul de ochire, operatorul stabilește coordonatele de azimut și de înălțare ale lansatorului.

„Dacă celula îți trece prin față, n-o s-o nimerești. Trebuie să cauți o geometrie de tragere care să-ți permită să realizezi asta. Dacă o celulă e aici, putem s-o atingem din Mehedința, din Valea, din Ceptura și din Tătaru.

În funcție de viteza de deplasare și de direcție, trebuie să previzionăm unde va fi celula când ajungem noi cu racheta la ea. Din cauza vântului puternic, direcția este de multe ori imprevizibilă. După o jumătate de oră de combatere, toți ieșim fleașcă de aici. Pe 3 iunie a fost foarte greu”, spune cercetătorul Marius Rădulescu.

„Acum avem o încercare de celulă în Transilvania, lângă Cluj. În rest e liniște”, intervine Florian Tudose, şef de tură în centrul de coordonare.

Pentru că am nimerit într-un moment de acalmie, el ne deschide și o imagine de arhivă, care se prezintă cu totul diferit.

„Bleu și verde sunt nori de ploaie. Cei mai periculoși sunt norii gri, dar n-am avut așa situații. Aici avem mărimea 2,54 centimetri, atât vede radarul că e bucata de grindină. Probabilitatea să cadă e de 60%. Viteza vântului este de 19 kilometri pe oră. A crescut până la 4.000 de metri în 6 minute, vă dați seama ce viteză ascensională are”, detaliază Tudose.

În ciuda faptului că, uneori, situaţia meteo se înrăutăţeşte în câteva minute, operatorii trebuie să aştepte o oră din momentul în care decid să intervină asupra norilor: nici o rachetă nu poate fi lansată fără aprobarea autorităţilor aviatice.

„Intrarea unității în stare de activitate se produce treptat. Există proceduri pe care le realizăm în colaborare cu aviația. Există avioane care zboară la altitudine joasă și care, odată ce au decolat, nu sunt obligate să întrebe baza decât o dată pe oră dacă a intervenit ceva în zona de zbor. Iar noi trebuie să așteptăm”, spune Marius Rădulescu.

Soldații

Personalul din centrul de comandă reprezintă doar jumătate din echipa de intervenție. Fără oamenii de pe teren, nimic nu ar fi posibil.

În punctele de lansare lucrează, tot în ture de 24 de ore, câte doi operatori. Ei fixează lansatoarele pe coordonatele primite de la centru, le încarcă cu rachete și execută tragerea.

Ne despărțim de specialiştii de la centrul de comandă al Unităţii anti-grindină și o pornim spre Valea Călugărească, să-i cunoaştem pe operatorii punctului de lansare.

Un asemenea punct trebuie să fie amplasat la o altitudine relativ mare, într-o zonă greu accesibilă, sub văzduhul liber.

După 20 de minute cu maşina, ajungem la poalele unui deal care ne oferă un drum forestier și o panoramă cu case tradiţionale răspândite pe coline.

Sus, pe culme, într-o incintă dotată cu două paratrăznete, ne așteaptă doi operatori și Tarzan, câinele de popotă.

Cum se întâmplă deseori, în locuri izolate dai peste hâtri.

„Aici, vântul bate de două ori pe an: o dată de la dreapta la stânga și o dată de la stânga la dreapta. Adică nu se oprește niciodată”, spune una dintre gazde, mustăciosul Constantin Neagu.

„În rest, ca peste tot, vara e cald și iarna e frig. Dar avem tot ce ne trebuie, și îmbrăcăminte groasă, și apă minerală, vara. Ca să pot să lansez, am niște chei pe care nu le dau din mână. Aici am poziția rampelor de rachetă și aici e butonul de dat foc”, ne școlește el.

În spatele său, un bărbat în albastru îl ascultă la fel de atent ca noi. Îl cheamă Ioan Dumitrescu, are 58 de ani şi e prima sa zi de muncă aici. Spune că nu regretă slujba pe care a lăsat-o în urmă, economist în administraţia publică.

„Aici e frumos, e atrăgător, altceva”.

„Mă pregătesc de săptămâni întregi. Am făcut cursuri, am lansat rachetă reală la Capul Midia, am dat examen teoretic, psihologic. Este ceva nou. Am fost forțat și de împrejurări să mă reprofilez, dar, dacă știam de asta de la început, de când eram tânăr, nu mai făceam ASE-ul. Mi s-a luat de muncă la birou, toată ziua cu pixul în mână. E sâcâială multă. Aici, în schimb, e ca la armată”, se destăinuie Ioan Dumitrescu.

Dar steagul acela galben?

„Ţinem cu Petrolul”, glumeşte Constantin Neagu.

„Steagul arborat înseamnă, pentru cei din jur, că se fac operațiuni”, precizează, sever, Marius Rădulescu, care a venit să ne fie ghid la punctul de lansare.

După care ne mai explică o dată cum se execută tragerea, ca să învățăm pe de rost.

Tehnologia care aduce ploaia

Având în vedere denumirea Unității pe care am vizitat-o, am fost curioşi care sunt şansele de a stimula precipitaţiile în caz de secetă.

Altfel spus, vânătorii de nori pot şi să aducă ploaia?

Răspunsul cercetătorului Marius Rădulescu, îngerul păzitor al vizitei noastre, nu spune că acest lucru e imposibil, ci că implicaţiile sunt mai subtile decât ne-am imagina:

„Stimularea de precipitaţii reprezintă o problemă care transcende lupta cu un fenomen negativ. Nu se poate face decât pe nori care conțin o oarecare cantitate de umezeală. Dacă e o vară aridă și fără apă în nori, n-ai ce să faci.

În plus, apar probleme legate de comunități, deoarece trebuie să existe un sistem prin care să direcționezi apa din anumite zone spre altele, pe care le consideri de importanță economică deosebită, în detrimentul altor zone, care trebuie despăgubite pentru relativa secetă creată.

De asemenea, trebuie teren sistematizat, pentru că, acolo unde dai drumul la precipitații, riști să faci inundații. Este o problemă legislativă, de compensație între comunități, pentru că trăim într-o țară democratică.

Ce e mai important, marea exploatație a unui fermier bogat sau grădina de roșii a țăranului care n-are altă sursă de venit? Există aspecte juridice și morale care trebuie studiate. În plus, suntem o țară mică, putem influența vecinii și riscăm să ajungem la litigii.”