Un corporatist bucureştean printre refugiaţii din Lesbos

Gabriel Macovei își pusese de o vreme în cap să petreacă o săptămână ca voluntar într-o tabără de refugiați. Voia să verifice dacă el – familist dedicat, city boy sofisticat și ușor hipsterish – e în continuare viu, capabil să-și ajute semenii, și dacă e sensibil la drama unor necunoscuți aflați între spaima de moarte și limanul speranței.

Așa a ajuns în tabăra Moria din Lesbos, ca voluntar pentru EuroRelief, unul dintre zecile de ONG-uri care activează în această insulă elenă aflată foarte aproape de coastele Turciei.

Experiența l-a schimbat. Cum și de ce? Peste ce poți da într-o tabără de refugiați? Nu cumva, în final, dai chiar de tine însuți, dar altfel decât te știai înainte?

Iată dialogul nostru.

*

− De unde ți-a venit ideea asta și cât timp ai lăsat-o la dospit până să fii convins că asta vrei să faci?

− Ideea mi-a venit în iarna lui 2015/2016, când criza refugiaților era la apogeu și zilnic treceau peste Marea Egee zeci de bărci pline cu sute de oameni. Apoi a urmat imaginea cu copilul mort pe plaja din Turcia și mi-a pleznit o coardă din inimă.

Fiul meu era la fel, avea aproape 4 ani. Se juca pe tabletă, primea cutii de lego și era înconjurat de părinți și bunici − lumea lui era perfectă. Iar copilul ăsta se îneca, sărmanul, singur în Marea Egee.

Am stat un an și ceva cu ideea asta în minte, uneori o uitam, uneori revenea. De fiecare dată când vreo știre despre refugiați spărgea zgomotul media, conștiința mi se reactiva: „Parcă ziceai că vrei să te duci, nu?”.

Inițial, am vrut să merg împreună cu soția mea, dar n-a mers. Nici timp nelimitat nu aveam. Unele ONG-uri nici nu s-au sinchisit să-mi răspundă, altele au zis că timpul limită e de minimum o lună.

Am dat apoi de un prieten grec din Atena. M-a întrebat ce vreau să fac acolo. I-am zis: Nu știu ce înseamnă o tabără de refugiați, știu însă ce vreau − să ajut. Dacă trebuie să mătur, o să mătur, dacă trebuie să spăl veceuri, o să spăl și dacă e de dat mâncare, o să dau.

Grecul mi-a trimis un link. În cele din urmă, EuroRelief m-a primit pentru o săptămână.

− Sever Voinescu făcea recent, în Dilema veche, o distincție incomodă:

Europa reală este cea produsă de propria ei istorie, de antichitatea greco-romană, de creștinism și de iluminism, de lungul Ev Mediu și de fulgerătoarea modernitate, este Europa lui Bach și a Beatlesilor, Europa lui Rodin și a lui Brâncuși, Europa marii noastre creativități și a marilor noastre angoase. (…) Dimpotrivă, Europa falsă este o Europă care se leapădă complet pe sine, devine un fel de loc gol în care încape, egal, absolut toată lumea. Europa falsă nu mai e a europenilor, ci a întregii lumi, pentru că, în viziunea promoterilor ei, orice om de pe planetă poate deveni european, doar să vrea.

Referitor la problema refugiaților, nu de puține ori lumea face un reducționism de tipul: „Hai, să facem rapid un zid ca nu cumva să vină barbarii peste noi!” Versus: „Hai, să deschidem granițele și să-i lăsăm pe toți refugiații și amărâții să vină!” După experiența din Lesbos, cum vezi tu dilema?

− Faza asta cu Europa lui Bach, Brâncuși sau Beatles e reală, o cred. Dar noi o ținem sus și tare pentru că vrem să ne identificăm cu ei și mesajul pe care vrem să-l transmitem este, de fapt, Europa noastră.

Europa Beatles e „Imagine all the people living for today”. Europa este azi o vastitate de arome, un mix de culturi cu o savoare minunată.

Nu sunt diplomat, ca Sever Voinescu, așa că zic: Europa reală, aia intelectuală, creștină, luminată, modernă, deschide brațele și spune „Veniți, copiii mei și dormiți la sânul meu”.

Nu poți să îți asumi poziția asta de lider și să rămâi cu brațele strânse la piept. Și mai e un lucru. Poate a venit timpul să ne asumăm greșelile trecutului, la pachet cu sutele de ani de colonialism față de Africa și Orient.

Oamenii ăștia, cultural vorbind, știu că aici e ceea ce trebuie pentru că ne-au văzut atunci când am intrat nechemați în ograda lor.

− Ce spui îmi aduce aminte de o vorbă a episcopului Desmond Tutu: „Când au venit misionarii, ei aveau Biblia și noi pământul. Au zis: Să ne rugăm. Când am deschis ochii, noi aveam Biblia și ei pământul”. Refugiații din tabăra Moria de unde vin și de cine fug? Iar cei care-i primesc acolo cât sunt de stăpâni pe situație?

− Când am fost eu acolo, în octombrie, erau, în mod oficial, oameni din 24 de țări, în jur de 6.000 într-o tabără cu capacitatea de 1.800.

Masa POC (Persons of Concern − nu le spune nimeni refugiați, fiindcă nu e corect politic) era evident, din Orientul Mijlociu: Siria, Iran, Irak, Afganistan, Pakistan, mulți kurzi care răspundeau cu mândrie că sunt din Kurdistan.

Dar erau și din nordul și cornul Africii: Egipt, Sudan, Algeria, Congo, Camerun, Nigeria. Cele mai exotice prezențe? Bangladesh și Jamaica.

Bieții oameni nu fug de plăcere. Fug de război, de foamete, de lupte civile, de extremiști care îi vânează, fug de autorități, de sărăcie. Fug de tot ceea ce ar fugi un om normal.

Nimeni nu e stăpân pe situație. Grecia e plină de frustrări și apăsare pentru că se simte lăsată singură. Când era criza la apogeu, grecii aveau o vorba: „Insulele ni se scufundă”. Pentru că veneau enorm de mulți refugiați, iar Atena îi ținea pe insule. Ca și acum, de altfel.

Atena mai duce o dată pe lună câte 500-600 de oameni pe continent, în timp ce ăsta e numărul de refugiați care vin săptămânal pe bărci. Turcia a luat-o razna și trimite refugiați fără nicio problemă către insule, iar UE se face că plouă, pe principiul „No news, good news”.

ONG-urile sunt în prima linie. Statul grec și UNHCR  (Agenția pentru Refugiați a ONU) și au dat administrarea Moria pe mâna organizației EuroRelief, iar oamenii lor stau închiși în două birouri, la poarta taberei.

− Ce ai făcut efectiv acolo? Ai fost în pericol vreodată? Cât e de reală povestea lupilor în blană de oaie − teroriștii infiltrați printre refugiați?

− Am aterizat la 6 dimineața pe insulă, iar la pe la ora 14 intram pe poarta taberei. Turele sunt de 8 ore, însă abia după a treia zi în care muncisem câte 16 ore am înțeles de ce coordonatorii spuneau „odihniți-vă și aveți grijă de voi”. (Eu, știind că voi fi acolo doar pentru 9 zile, le spusesem la început − Nooo, eu vreau să muncesc tot timpul.)

Nu stai nicio secundă. Urci și cobori de zeci de ori dealul ăla pe care e tabăra, iar între timp asculți povești de viață care te epuizează psihic. În ultimele 5 zile nu am făcut decât tabără și somn, tabără și somn, nimic altceva. Orice oră liberă o dormeam. Adânc.

Tabara e spartă în zone − copii/familii/bărbați singuri − și apoi iar spartă pe rase − africani/persani/arabi etc.

M-am ocupat de pază la aceste zone. Apoi am sortat haine. Credeam că-i simplu. Timp de o zi întreagă mi-au trecut prin mână tone de haine, iar la final îmi tremurau degetele.

Am dus oameni la medic, am condus familii din tabără către magazinul de haine și retur, m-am jucat cu copiii, am reparat corturi, am instalat și mutat oameni în și din corturi, am instalat o toaletă, am reparat uși și am rezolvat sute de chestii mărunte de la biroul de info, de genul: − de unde îmi iau haine? − de acolo!; − unde mă duc să mă înscriu pentru cursurile de limbă? − acolo!.

La un moment dat, a fost bătaie între sirieni și afgani când am văzut câteva sute de oameni strigând „Allahu akbar!” în timp ce învârteau bucăți de lemn prin aer.

E o scenă incomodă, mai ales dacă o rupi de context. Iar problema lupilor în blană de oaie e reală și asumată − tabăra Moria e recunoscută ca fiind locul prin care au intrat extremiști în Europa.

Discutam asta cu voluntarii și cu oamenii taberei, însă nu îi vezi, nu îi simți și, mai ales, nu vin la tine să te amenințe că te calcă în picioare.

− Ce cazuri te-au marcat?

− Există o zonă în care locuiesc minori neînsoțiți. Practic, minori care au venit singuri sau au rămas singuri în tabără. Cel mai mic dintre ei e un copil de 7 ani, pe care părinții lui l-au pus în barcă și l-au trimis în Europa: doar pentru el au avut bani.

Puștiul ăsta a parcurs singur, pe o barcă gonflabilă, o seamă de kilometri pe mare și poate n-o să-și mai vadă părinții niciodată. Gândește-te un pic la chestia asta și spune-mi că nu-ți dau lacrimile.

Toată zona aia de copii neînsoțiți e un izvor de bucurie și de tristețe în același timp, o confuzie care te pune serios pe gânduri.

Al doilea caz: un om a căzut pe o alee. Era kurd. Șase voluntari l-am luat de mâini și picioare. Am fugit cu el la medic − avea spasme în timp ce-l căram.

Fugeam cu el prin tabără țipând ca descreierații să se facă loc. Când, în sfârșit, l-am pus pe patul de spital, doctorul ne-a zis că a murit. Făcuse infarct. Pe mine m-au trimis să îi aduc familia, ca să le dea vestea.

Avea 6 copii adolescenți, care s-au prins imediat de ce m-am dus la cortul lor. După ce îl cărasem pe tatăl lor, a trebuit să îi duc și pe ei exact pe același drum, pentru ca un oficial să le dea vestea că omul care îi crescuse și îi întreținuse a murit.

Mai era un tip din Bangladesh − singurul din acea țară − care nu știa limba engleză și nimeni din tabără nu vorbea dialectul lui. Era singur cuc, ars de soare, îmbrăcat cu o geacă de fâș albastru și umbla de berleuz neputând să vorbească cu nimeni.

Să fugi spre libertate și, în loc de ea, să te întâmpine singurătatea și muțenia. M-am tot întrebat: oare ce gândește omul ăsta? Cum se învârt gândurile în inima lui?

− Umbla de berleuz? Ce înseamnă expresia asta? E de la Dolhasca, de unde te tragi tu?

− Poate că e de la Dolhasca, da. Dar poate fi și slang de București. Înseamnă „a umbla de nebun”.

− Există un răspuns, vezi o soluție? Cum și unde s-ar putea integra acești oameni în culturi și religii diferite?

− Cei pe care i-am cunoscut în tabără sunt oameni vii, activi, care au un scop în fuga lor: „Vreau să ajung acolo și să fac asta”. Printre ei există șoferi, mecanici, stomatologi, profesori, bucătari, studenți.

Ceea ce îi frustrează este această tabără de detenție (pentru că, s-o spunem pe cea dreaptă, asta e Moria − o tabără de detenție), unde UE îi ține blocați într-un soi de tranziție perpetuă.

Le dă câte 100 de euro pe lună și indirect, le spune: „Vă dăm bani și mâncare, ce mai vreți?” Păi, ei vor să plece mai departe în Europa și să se folosească acolo de educația lor pentru a trăi cu demnitate, pentru a-și crește familiile.

Oamenii nu vor să rămână blocați în insule. Vor să se dezvolte. În niște discuții mi-am dat seama că unii dintre ei sunt mult mai destupați la cap decât mine.

Mă întrebau cum e în România. Ajungeam la întrebări de genul: „Cum sunt priviți refugiații pe stradă? Cum e privită munca? Cât de conservatori sunt oamenii față de alte culturi?”

Și uneori spuneau: „Cred că aș putea să mă adaptez la stilul ăsta de gândire”. E un pas enorm din partea lor să își asume schimbarea, să se proiecteze în spații necunoscute si să-și imagineze un destin nou într-un loc străin care, cu siguranță, îi va transforma.

− Avem prea multe situații asemănătoare în lume și prea puține povești de succes. De pildă, Sudanul de sud, nordul Nigeriei sau insula Manus, unde refugiații care speră să ajungă în Australia sunt la fel, niște prizonieri la cheremul autorităților din Papua Noua Guinee. Și mai e teribila criză a refugiaților Rohingya, care începe să semene a genocid. Iar dacă în Moria vorbim despre 6.000 de oameni, acolo, unde oamenii fug din Myanmar în Bangladesh, vorbim despre 600.000. Și acum ne întoarcem de unde am plecat. Finalmente, ce a schimbat experiența asta în tine? O recomanzi și altora?

− Pentru mine, experiența asta a fost una senzorială și emoțională. Nu pot să exprim prea clar de ce, însă mă bucur că am fost singur. Altfel simți lucrurile când nu trebuie să le analizezi seara cu cineva.

Am devenit mai sensibil. Uite, a trecut aproape o lună și am lăcrimat aseară, când unul dintre sirienii pe care i-am cunoscut în tabără a postat pe Facebook că i-a fost acceptată cererea de azil și că o să se mute pe continent.

Aș putea să înșir o listă cu lucrurile care s-au schimbat, însă în contrast cu acel „cinism de protecție” pe care îl dezvolți ca să supraviețuiești în București sau în România. Un lucru e clar: Moria mi-a cam agitat sticluța cu sensibilitate.

Dacă recomand o asemenea experiență? Eu vreau să mă întorc cu o gașcă de voluntari și le spun tuturor că merită să încerce.

Mi-am amintit coborând dealul, în timp ce zeci de copii se dădeau pe lângă mine cu „sănii” improvizate din cutii de carton și sticle de plastic, că am citit în Biblie: „E mai bine să fii într-o casă de jale decât într-una de bucurie”. Dacă ai posibilitatea să faci un bine și nu-l faci atunci când conștiința ți-o cere, înseamnă că faci un rău.

Așa că, da, recomand oricui, indiferent de vârstă, să devină pentru o vreme voluntar într-o tabără de refugiați. Este una mare în Serbia, sunt câteva în Grecia, mai sunt altele pe continent… Din nefericire, ele tot sunt.

*

Gabi Macovei (foto) e soț și tată, biciclist solitar, poet pentru prieteni și specialist în comunicare din București. Crede în supraviețuirea rasei umane prin rock’n’roll și mașini electrice.