Schi în Austria. Marea invazie românească

Fie ele mai lungi sau mai scurte, rezoluțiile și promisiunile pentru noul an încep să se dilueze încă de prin 3 ianuarie.

Aproape simultan cu întrebarea dacă prăjiturile rămase de la revelion merită să fie băgate înapoi în frigider sau mai bine oferite direct porumbeilor cerșetori, care adastă pe gardul grădinii ca linia de tragere a unui pluton de execuție.

Arunci prăjiturile direct de pe terasă. Aterizează înfundat în zăpadă. Porumbeii nici nu clipesc. E semnul că trebuie să o rupi cu trecutul, să termini cu "magia sărbătorilor".

E timpul să pleci la schi sperând că, la întoarcere, după 10 zile, vor fi dispărut toate decorațiunile, beteala și beculețele, de peste tot. La fel ca orice urmă de magie mahmură.

Acum eşti o firimitură dintr-o pâine mare şi crescută frumos, formând marele descălecat românesc pe pârtiile din Austria: sute de mii de oameni, mânați de o singură dorință − să se dea pe săturate, pentru tot anul care a început.

Prețul e mare. Și ca timp, și ca bani. De data asta pleci departe, poate prea departe. Pe hartă părea mai aproape.

Vei înțepa din bețe și vei pompa din genunchi într-o stațiune celebră, al cărei nume imposibil, cu o avalanșă de consoane, te trimite la felul în care alunecau sarmalele pe gâtul lupului, înainte de scena răzbunării din "Capra cu trei iezi"'.

În română, interjecția cu valoare verbală e Gogâlț-Gogâ. Dar sarmalele puteau prea bine să-i alunece și Ischgl-Ischgl.

Acolo te duci, la Ischgl, aproape de granița cu Elveția, la 1300 de kilometri de casă. Şi, cum media de vârstă a mașinii umplute de cinci pasageri e vag compromisă, alegi să faci drumul în două zile, mai lejer și mai prudent.

Când nu conduci, stai în spate, cu genunchii la gură, și ai prilejul să rememorezi aventurile de schi ale tinereții, din vremurile când copiii nu te zgâriau cu barba atunci când îi prindeai la pupat.

Se desprind în câștigătoare două amintiri, ce merită descrise sprințar, la persoana întâi, de dragul schimbării de ritm.

Ciocnirea

Sunt la Kitzbühel, acolo unde, în '84, legendarul Franz Klammer zbura spre glorie în proba de slalom uriaș, drept pentru care pârtia pe care cobor acum, infinit mai lent decât el, îi poartă numele.

E o pârtie neagră, amețitoare, mai ales când o privești de sus, de pe buza abruptului. Am în stomac un cocktail de trei senzații: poftă, vertij și frică.

Caut din ochi, ca de obicei, locul exact unde voi face primul viraj. Repet în gând mișcările, mă imaginez înclinându-mă puternic în curbe și, mai ales, îmi imaginez viteza.

Uit însă un mic detaliu. Că pârtia asta are, la un moment dat, o intersecție unde întâlnește o altă pârtie, tot de viteză, mascată de brazi.

Trag adânc pe nări aerul de cuțit și pornesc. Și, deodată, așa cum se întâmplă cu sportul ăsta, uit de tot restul realității: sunt doar eu − corp, bețe, schiuri și alunecarea asta înșelător de plăcută, care îi transformă pe schiori în niște dependenți. Adrenaline junkies.

Partea luminoasă a forței, albă precum zăpada.

Cobor tot mai repede pe marginea din dreapta, unde neaua nu e atât de bătută. Nu văd pe nimeni în jur.

Concentrarea e maximă, combinată cu un tremur prin mușchii femurali, prin coapsele și gleznele care sunt prinse în clăpari cum erau băgați pe vremuri iobagii cu picioarele-n butuci.

Pentru câteva clipe, dar numai atât, totul e așa cum trebuie să fie.

Nu mai există nimic pe lume decât coborârea asta, sunetul de rașpilă al zăpezii înghețate, vântul care îmi vuiește în cască și ochii lăcrimând, chiar și pe sub ochelarii de protecție.

Și, deodată, bam! Fără urmă de preaviz, realitatea asta perfectă se răstoarnă cu cracii-n sus.

Întreb ca prințul din poemul lui Doinaș: ce fiară ciudată mă umple de sânge? Ce caută brazii cu vârfurile-n jos?

Exact la intersecția dintre pârtii, venind din unghiul mort al ochelarilor, un tip care cobora la fel de avântat nu m-a văzut și, drept urmare, ne-am ciocnit ca proștii.

Într-o fracțiune de secundă, plutirea de vis se transformă într-o masă de zăpadă prin care ne scurgem amândoi la vale, printre bețe, schiuri sărite și chiar o cască rostogolindu-se, ca în filmele medievale cu decapitări.

Panta e atât de abruptă, că mi-e imposibil să frânez, oricât îmi înfig călcâiele în zăpadă și încerc să mă agăț de ea cu ghearele, ca o mâță căreia i s-a dat brânci pe o cascadă înghețată.

Totul se finalizează cu inventarierea organelor și durerilor, apoi cu sumarul obiectelor culese în patru labe de pe pârtie. Și cu bălmăjirea unor scuze inutile.

De momentul perfect s-a ales praful. Așa se petrec accidentele de schi. Iar surpriza e mereu direct proporțională cu viteza.

Dărâmarea

Sunt cu ai mei, de data asta pe ghețar, la Mölltaler Gletscher. E un frig crunt, dar măcar e soare. Chiar sus, la peste 3.000 de metri, există un restaurant celebru, unde mai băgăm copiii să se dezghețe la un ceai urmat de șnițel cu cartofi prăjiți.

Le curge nasul, dar au bujori în obrăjori și chef de schi. Încă ne putem da normal, alături de ei, fiindcă nu au descoperit pulvărul, pădurea sau căile nebătute. Și evadarea de lângă părinți.

În ciuda celor 20 de grade cu minus, schiorii insistă să stea cu ochii în soare, să bea bere nefiltrată, schnapps-uri sau Jagertea.

Standurile de schiuri sunt cam pline, așa că băieții duri care insistă cu bronzul pe fond de șlagăre austriece și-au rezemat obiectele muncii de peretele restaurantului. Acolo mă îndrept și eu, timid și semi-congelat.

O singură mică neatenție e suficientă pentru a declanșa dezastrul.

Ca un joc de domino, în hăhăiala generală, perechea mea de schiuri dărâmă alte 50 în serie, cu zgomot, până la ultimul. Aș intra rapid într-o copcă mică, dacă ar exista una. Nu este.

Așa că, verde de rușine, mă apuc să pun lumea înapoi în balamale, ca-n Hamlet. Cumva reușesc, dar, vai... chiar la ultimul schi rezemat de zid, mănușa mi se agață și se întâmplă din nou.

Le răstorn iar pe toate, doar că, de data asta, în cealaltă parte. Hăhăiala cu parfum de testosteron dă acum într-un râs isteric, cu legănat și bătăi de palme pe genunchi, care umplu văile, mai-mai să declanșeze avalanșe.

Și toți mai comandă un rând, fiindcă așa bine nu s-au distrat de mult.

Mic succes de etapă

Înapoi în 2019.

Realizezi dimensiunile exodului către Austria când ajungi în graniță, la coada infernală a singurei benzinării care vinde vignete pentru Ungaria. E acolo o atmosferă de micro-revelion cleios, cu pupături, urări stas de An Nou și întrebări despre ce-ți mai face cățelul.

Mai toți par să se cunoască și, oricât te ascunzi printre rafturi cu acadele, te trezești cu câte unul care te bate călduros pe spate și te întreabă unde mergi să schiezi anul ăsta, în timp ce tu faci eforturi să-l scoți ca pe un timbru din clasorul prăfuit al memoriei. De unde-l știu pe ăsta și cum l-o fi chemând?

Apoi te întorci la cursul de yoga de pe bancheta din spate. Spaima graniței de unde, altădată, puteai fi întors din drum e istorie.

Coada e mică, se trece lejer.

După câteva ore, un singur lucru bate dorința de a-ți întinde picioarele: visul ca mirosul odorizantului de mașină, bine înfipt în toți porii, să se spele cu primul duș, ca-n urarea aceea de An Nou cu cele rele.

Vremea copiloților stresați, care urlă la șofer ținând harta pe genunchi, a apus de mult. Astăzi, decrețeii middle class − care au copii mari din prima căsătorie și mai mici din a doua, conduc mașini puternice și nu mai calculează nota la fiecare masă − au devenit toți Martorii lui Waze, o aplicație care anunță nu doar gropile din asfalt, ci și radarele sau blocajele de pe autostradă.

Același Waze, în care acum crezi orbește fiindcă te-ai convertit, te îndeamnă spre un drum alternativ către granița cu Austria. Altă glumă proastă.

Într-un container de sticlă, o doamnă polițist cu figură de marchiză ftizică privește impersonal coloana de mașini care-i trec pe sub nas și le face semn din cap să continue.

Se pornește viscolul anunțat, ninge de rupe și Waze te scoate de pe autostrada cu trei benzi, îndreptându-te pe drumuri albe, de munte, unde utilajele de deszăpezire n-au ajuns încă.

Te ia cu frig la gândul că te-ai putea înzăpezi aici. Doar sentimentul că eşti alături de confrați te mai linişteşte: VN, DJ, CT, BT, români mai duși cu capul decât tine, care au plecat cu o zi înainte pentru a ajunge în Țara Canaanului − unde, în loc de lapte și miere, ninge cu weissbier și bratwurst.

Ajungi cu bine în Krems, la pensiunea rezervată din vreme, rupt de oboseală și de foame. La bar, localnici cu mutre de morse exilate pe un iceberg beau și fumează la greu.

Aerul e dens și tu ai uitat cum e să inspiri fumul altora în spații publice.

De dimineață, ruși, români, ucraineni și cehi atacă bufetul suedez ca pe o redută de care atârnă independența patriei lor. În sala kitsch unde s-a ținut precis un Revelion, fiindcă decorațiunile au rămas, e o frenezie revoluționară.

Mai sunt doar vreo 500 de kilometri, un mizilic colea, până la destinație − țara zecilor de mii de kilometri de pârtii de vis. Nimeni nu se lasă descurajat de viscolul de afară sau de nămeți.

Nimeni nu renunță la exod.

Ce, la noi nu sunt dealuri?

Ai o nouă zi de yoga în mașină, în care să reflectezi la întrebarea: de ce merg în Austria atât de mulți români, ca apucații?

De ce ai conduce două zile ca să plătești peste 250 de euro pentru un ski pass și ca să-ți riști pielea pe niște costișe? Ce, noi n-avem dealuri?

Ce-i mână în luptă pe atâția dintre noi? Pasiunea pentru sport? Snobismul? Traumele de acasă? Fuga de realitate? Dorința de a deschide ochii?

Faci, așadar, apel la memorie și lași să se sedimenteze momentele fericite petrecute pe pârtiile din România. Inevitabil, amintirile traumelor se detașează, fiindcă sunt mai de poveste.

Odată, la Mogoșa, te-au uitat 15 minute, pe viscol, într-un antic telescaun din lemn.

Altă dată, la Vatra Dornei, țăranii din zonă tocmai își delimitaseră pășunile și pârtia era plină de garduri printre care făceai un fel de slalom pitic.

Era un frig cumplit, ții minte, când ai frânat taman lângă unii care tăiau porcul, fiindcă nimeriseși greșit, în ograda lor. Privirile crunte și cuțitele lungi te-au ajutat să iei viteză la vale.

La Borșa, numărul arborilor defrișați, văzuți de sus, din telescaun, depășea cu mult numărul cocalarilor care intră în față și te calcă pe cozile schiurilor. Pe Buscat e frumos, dar dacă nu ai 4x4 sau lanțuri, riști să rămâi în drum, că nu e curățat. Așa ai pățit ultima dată.

La Șuior era cel mai bine, însă prea scump, iar așteptatul pentru o ciorbă sărea de-o jumătate de oră. La Cavnic nu au băgat ratracul pe pârtiile mai abrupte, așa că ai făcut slalom lent printre delușoare, cu genunchii la gură.

La Cârlibaba ai schiat "la picior" fiindcă cineva din satul vecin, ca să-l saboteze pe proprietarul cablului, îi tăiase într-o noapte toate crosele.

Toate astea sunt realități autohtone trăite pe propria piele.

Dar mai sunt câteva motive care generează exodul. Ultimii ani au fost zgârciți cu zăpada şi, în plus, la noi sunt puține locuri de schiat la peste 2000 de metri.

În Austria, chiar dacă trage a primăvară, cum am pățit odată la Bad Kleinkircheim, ți se garantează zăpadă artificială din noiembrie până-n aprilie.

La noi, traficul cu 15 km/oră te poate scoate din minți. Teleschiurile și infrastructura sunt învechite.

Târnăcopul de pus sub fund de la Băișoara e același de când mă știu. În plus, cozile sunt enervant de lungi, mai ales la final de săptămână. Să stai 20-30 de minute la rând ca să cobori o pârtie de 1800 de metri în 5 minute nu e un raport corect.

Nu mai vorbim despre cazările improvizate dintr-un puzzle strâmb de margarete și despre serviciile de multe ori improprii.

La noi merge mai degrabă schiul romantic, de tură, cum fac prietenii mei pe Vlădeasa și alți haiduci pasionați de pulvăr și slalom printre brazi.

Mă rog, brazii care au mai rămas în picioare. Fiindcă peisajele sunt compromise vizual din cauza defrișărilor masive, ceea ce e deprimant.

Totuși, de ce musai în Austria?

Pentru pasionați, care visează la o medie de schiat între 40 și 60 de kilometri pe zi, Austria e Mecca. Asta chiar și pentru vecinii lor germani.

Ar mai fi Franța, Elveția, Italia, Slovacia sau, mai aproape de noi, Ucraina sau Bulgaria... De ce, totuși, Austria?

Pentru că austriecii au făcut din schiat o politică de stat: au investit zeci de ani într-o tradiție. Și mai e ceva: au știut să lucreze împreună.

Ischgl e o cooperativă formată din câteva localități înșirate pe o vale, care au făcut un efort comun pe termen lung să ofere o infrastructură incredibilă pentru pârtiile lor întinse pe 240 kilometri și pentru mii de oameni care aleg să locuiască în vecinătate − unde mai sunt vreo trei stațiuni alternative de schi, la altitudine ceva mai mică.

Taxa de stațiune este de numai 2,5 euro/zi de om. Sistematic însă, banii adunați în pușculița cooperativei au fost reinvestiți inteligent pentru a se ajunge unde s-a ajuns, adică în top.

Esticii caută Austria – cred eu − și fiindcă au nevoie periodic de o recalibrare: să pună jos telecomanda, să iasă din spațiul de confort și, străbătând cei 5 kilometri ai tunelului Roppen, să se întrebe cum e posibil să construiești așa ceva prin inima de granit a muntelui.

Așa se fac comparațiile. Așa se reînvață lecția putinței, a așezării, a capacității de coagulare a energiilor pozitive.

Drumul de sute de kilometri pe autostrăzi este și el un exercițiu util. Afli cu durere cam unde ți-e locul pe harta lumii.

Ajungi să te întrebi, la cald, cum e posibil ca un parlament de repetenți, aflat la granița lumii civilizate, să continue să blameze Occidentul lacom, care ne bampirizează sistematic, râvnind să ne fure sufletul românesc mustind de dor, doine și daci?

Și, inevitabil, ți se face jenă.

În rest, te mai și distrezi un pic de austriecii ăștia cam lipsiți de umor, înțepeniți până la bățoșenie, care sunt obsedați de reguli și care au făcut din colectarea selectivă o religie.

Drept urmare, recită ca pe Tatăl nostru: Papier / Metal-Dosen / Glass / Karton / Plastick / Organic.

Aceşti oameni se destind doar la finalul zilei, în așa-numitele localuri Après-ski, când beau schnapps cu bere și înfulecă niște cârnați palizi cu muștar, lălăind răgușit toate șlagărele lor penibile, învățate pe de rost.

Schiatul − pericole și beneficii

Așa, deci. Ai ajuns. Cazarea e frumoasă. Nămeții-s cât casa. Ce urmează?

Să pleci la 8 dimineaţă spre Ischgl, cu autobuzul gratuit dedicat schiorilor. Care vine la minut, plin ochi.

La casă, ca un fulg, îți zboară de pe card peste 500 de euro, prețul ski pass-urilor pentru două persoane, timp de șase zile. Cine l-a pus pe ăsta micu' să devină adult?

Acum ești condamnat să te dai până te sleiești ca untul la soare. Apropo de buget, o familie cu un copil sau doi, fără exagerări, fără băi termale și restaurante șmechere, nu scapă în 10 zile fără 2.000 de euro.

Dar, de cum urci în prima gondolă drept la 2.600 de metri și vezi de sus pârtiile la care zeci de oameni au muncit toată noaptea ca să ți le aștearnă impecabil la picioare, îți amintești de ce ai venit aici.

Urmează un tur de forță, din care speri că vei scăpa întreg. Riscurile sunt mari. De-asta ţi-ai și făcut asigurare pentru sporturi extreme.

Sincer, nu știu accidente mai urâte decât cele de la schi. Nu amintesc aici tragicul caz al lui Michael Schumacher. Vorbesc doar despre cercul meu de cunoscuți.

Unul și-a rupt meniscul, altul a fost obligat să-și opereze ligamentele încrucișate în Ungaria, altul, în cădere fiind, i-a tăiat propriei fiice un picior cu cantul schiului, iar un altul a pierdut controlul la 80 de kilometri pe oră, a căzut, a fost dus cu elicopterul și, după ce a stat o lună în comă, și-a revenit miraculos. Acum pare bine, doar că uită des și citește mult mai lent decât înainte.

Beneficii? Multe.

Marea masă de mascați de toate națiile cu care fraternizezi imediat, ca într-o mare familie.

Albul, senzația de curat și golirea minții de orice reziduu. Viteza, senzația de plutire și zbor. Suspendarea realității, fiindcă te concentrezi mereu pe tehnică. Peisajul.

Din Austria treci în Elveția pe schiuri și înapoi, iar munții îți oferă o energie inegalabilă. Juma' de metru de ninsoare în 24 de ore. Viscolul. Schiatul în orb. Mirarea că ai coborât cale de 5 kilometri și încă ești viu.

Smerenia.

Când ești convins că tocmai faci viraje aproape perfecte, la viteza ideală, te trezești într-o clipită cu mecla-n zăpadă, ca-ntr-o pernă.

Imediat răsar ca din pământ anonimi recuperatori de schiuri și bețe, care te întreabă dacă ești ok. Și nu pleacă până nu te văd în picioare.

Asta e frumos. Te îndeamnă să faci la fel.

Și, finalmente, mai e bucuria că poți face asta. Nu contează că din prima zi ți se activează dureri specifice: un menisc, o vertebră, umărul ăla fracturat de la bicicletă etc. Nici măcar nu contează că nu schiezi perfect, că mai ai de studiat.

Bonus la finalul unei zile glorioase?

Oboseala aceea specifică, care nu seamănă cu nici o alta, din alte sporturi. Descotorosirea de clăpari. Ușurătatea ființei. Dușul fierbinte.

Prietenii. Poveștile. Pofta animalică de mâncare. Berea Edelweiss. Încă o bere Edelweiss. Prăbușirea înainte de 9 seara. Somnul perfect, fără vise.

Și apoi de la capăt, până îți lași demonii lați pe pârtie, șase zile la rând, fiindcă în a șaptea până și Creatorul S-a odihnit.

Apoi visul că vei reveni aici, fiindcă mai ai de învățat, nu-i așa? Visul de a schia pe dungile de ratrac dimineața, la 9, pe o pârtie lungă și goală, toată a ta.

Întoarcerea acasă

Există, oare, bucurii mai mari decât întoarcerea acasă? De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva acesta e motivul pentru care merită să-ți iei periodic lumea-n cap.

După mai bine de 1.000 de kilometri de condus în afara ţării, uneori cu peste 150 la oră, o medie de 40 km/oră pare ceva glumă.

Doar că e fix realitatea. Parcă te-ai întors în istorie, în satul bunicilor, acolo unde timpul a înghețat.

Drumurile înguste, căruțele imprevizibile și exercițiul de răbdare în fundul unui TIR plutind în nor de vapori fac ca totul să tragă a joc video cauzator de adrenalină.

Asta în timp ce fratele Waze nu contenește cu avertizările pentru gropi.

După vreo 50 de kilometri, te relaxezi. Le faci tuturor semn să te depășească. Nu e mai interesant să privești peisajul atât de familiar al țării?

Cum ar fi această casă vopsită-n mov, la poartă cu un carton pe care scrie "Vând porc gras", iar în curte cu o lebădă decupată dintr-un cauciuc uzat.

Sau ghereta asta șubredă pe care scrie că SC Trântorul vinde miere de albine? Sau magazinul alimentar Nelaura, o compilație după numele proprietarilor? Sau Euro-Grill, care vinde mici? Sau pensiunea Mini-Paradis?

Așa e, ai căzut într-un paradis second hand, dar e al tău. Și-l iubești.

Umorul nu e doar la el acasă, e chiar la tine acasă. Însă doar cunoscătorii îl pot gusta − pentru ceilalţi e o mirare continuă.

Acest lucru îți dă o stare de bine care anulează încet colectarea selectivă fără de pardon, toate tunelurile prin munți şi tot drumul pe autostrăzile unde lumea se grăbește furibund.

Încotro fug și de ce, când e atât de plăcut să privești în jur? Chiar, ce-ar fi să oprești la o ciorbă?

În local e o senzație familiară, sărbătorească, de revelion non-stop. Parcă tocmai s-a tăiat vițelul cel gras pentru tine, fiul risipitor.

Deasupra cefelor de porc și printre dulci vorbe moldovenești se amestecă figurile roșiatice ale șoferilor de camion, ucraineni ațoși în treninguri turcești și, mult mai stinghere, familii aflate în tranzit, ca noi.

Chelnerițele cu aer de mătuși și cu fuste roșii de numai două palme peste genunchii grăsulii se vor, cu încăpățânare, sexy.

Meniul e pe cât de sumar, pe atât de apetisant. Ciorbă de perișoare, mititei, gulaș unguresc, tocăniță de hribi cu mămăliguță, șnițel vienez... asta-i bună!

Mănânci pe săturate, cu tot cu copilul-adult, și plătești cât pentru juma' de șnițel cu cartofi prăjiți la Pardorama, restaurant aflat la cota 2.600 în Alpii Tirolezi. Da' ce, noi n-avem munți? N-avem jnițele vieneze?

Deodată, mașina de cinci oameni se umple cu parfumul istoric al cantinei de întreprindere. Acum știi exact cărui loc îi aparții, fără dubii. Te cuprinde, așa, o împăcare blândă, resemnată, digestivă. Ai ajuns acasă.

Și, pentru asta, ai face bine să fii foarte, foarte recunoscător.

Fotografii: Voicu Bojan

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.