Rapidul, secolul vișiniu și ADN-ul Revoluției 

Se naște în 1936, la Cetatea Albă, pe atunci în România. Moare la 7 noiembrie 1993, cetățean ucrainean, în sala Rapid, tot în România. Numele lui? Ihor Turcin, cel mai titrat antrenor de handbal al secolului XX. 

Adunase 13 Cupe ale Campionilor Europeni cu Spartak Kiev, 20 de titluri ale URSS, două medalii olimpice de aur, tot două titluri mondiale cu naționala feminină a URSS. Antrenase câteva luni și echipa națională a Norvegiei, care nu era încă, nici pe departe, o superputere a handbalului.

Rapid pierduse cu o săptămână înainte, la Kiev, în turul optimilor Cupei IHF, la o diferență de șase goluri. Multe! Dar, la București, Rapid face un meci mare și recuperează diferența undeva după minutul 40. 

Inima obosită a lui Turcin cedează la pauză. Rămâne la vestiar pentru îngrijiri. De pe bancă, echipa ucraineană este condusă de soția lui, antrenoarea secundă, fosta jucătoare Zinaida Turcina. În minutul 42, cade vestea că Turcin a murit. Jucătoarele sale izbucnesc în lacrimi. Meciul se oprește definitiv. Forul internațional dictează un baraj, pe care Rapid îl pierde, chiar la București. Dar asta nu mai interesează aproape pe nimeni.

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, alătură-te susținătorilor presei independente! Orice sumă contează. Ne ajută dacă donezi acum.

A fost momentul în care am înțeles că Rapidul umblă pe o potecă numai a lui, între delir euforic și tragedie, mereu pe muchie. Că istoria Rapidului nu se rezumă la o contabilitate festivă a trofeelor cucerite. În ea își au locul și suporterii, și folclorul tribunei, și fondatorii de acum un secol, oameni simpli, etnici români, evrei, maghiari și germani, dar și personalitățile cu care s-a intersectat. În decembrie 1989, celebra scandare „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e” a fost adaptată după „Ole, ole, te iubim Rapidule”. Suporterii Rapidului, faimoșii suporteri ai Rapidului, au dat Revoluției Române o fărâmă din ADN-ul vișiniu. Iar asta, în talgerul istoriei, atârnă măcar cât zece trofee de campioană. 

Rapidul nu a câștigat multe dintre acele trofee fotbalistice pentru că „echipa poporului” concura inegal cu grupările puterii, fie că era vorba de Venusul generalului Gavrilă Marinescu în anii 1930, fie de clonele sovietice de după 1947. Pe altele le-a ratat pentru că a fost mereu o echipă risipitoare și boemă, a clipei și nu a timpului îndelungat.

Altfel, Rapid este totuși clubul din România care a câștigat titluri naționale cu cele mai multe echipe, zece:  fotbal masculin, volei feminin şi masculin, baschet feminin şi masculin, handbal feminin, rugby, polo pe apă feminin și masculin, hochei pe gheaţă.

Până la confruntarea cu Spartak Kiev, Rapidul antrenorului Tiberiu Milea câștigase în acea primăvară a lui 1993 Cupa IHF, după o finală cu echipa franceză CSL Dijon. Și nu oricum! În sferturi, remontase un handicap de șapte goluri contra lui Politehnik Minsk și se calificase pe criteriul numărului mai mare de goluri înscrise în deplasare. Cu unul: 21-28 și 27-20!

În semifinale, SC Leipzig, deținătoarea trofeului, se impunea acasă cu 26-21. Rapidistele se impun cu exact același scor și trec mai departe după lovituri de departajare. Făcea un meci de senzație portărița de 20 de ani Mihaela Ciobanu. Peste 19 ani, în 2012, ea avea să devină la Londra singura româncă medaliată olimpică, dar sub culorile Spaniei, după o finală mică în care apăra patru lovituri de la 7 metri.

Tot din acea echipă, Sorina Lefter avea să câștige Liga Campionilor cu Hypo Niederösterreich Viena, dar și un bronz mondial și altul european sub culorile Austriei. Așa erau vremurile în anii 1990. Nu veneau, ca azi, staruri internaționale, campioane mondiale și olimpice, să joace în campionatul României, ci plecau handbalistele românce care încotro pentru o pâine mai albă.

Acel trofeu din 1993 stă în vitrina Clubului Sportiv Rapid, alături de Cupa Campionilor Europeni din 1964. Li s-a alăturat City Cup în 2000, Rapid fiind unul dintre puținele cluburi europene care se pot mândri cu trei trofee continentale diferite. I se alătură cele trei Cupe ale Campionilor Europeni la volei masculin din prima jumătate a anilor 1960, record pentru un club românesc la sporturi colective.

Azi, 25 iunie 2023, când scriu aceste rânduri, Rapid București împlinește 100 de ani.

Paradoxal, tradiția s-a închegat și la acest club al revoluției permanente, pentru care, de atâtea ori, precum Meșterul Manole, „orice lucra/ Noaptea se surpa”. Ca și în baladă, până la urmă edificiul a rămas în picioare, solid ancorat în inimile celor mulți ce au făcut din acest club un ideal, acea „Meka cerească” din „Noaptea de decemvrie” a lui Macedonski. Rapidul a dăinuit, pe când „emirii”, puternicii zilei, „murit-a(u)… sub jarul pustiei”.

Spiritul festiv și popular al Rapidului este contagios. El seduce și dincolo de granițe. Jean-Michel De Waele, profesor de științe politice la Universitatea Liberă din Bruxelles, belgian, cetățean al lumii și rapidist, explică mecanismul acestei pasiuni mistuitoare: 

„Sunt poligam. Am multiple pasiuni fotbalistice, iar asta ține de ceea ce se cheamă identități multiple. Pe vremuri, suporterii țineau cu un singur club, adesea din orașul lor. Azi, cetățenii lumii susțin și cluburi din alte campionate. Este și cazul meu. 

În anii 1990, mergeam adesea să fac cercetare în România, țară pasionată de fotbal. Cum studiam și raporturile dintre fotbal și politică, i-am rugat pe prietenii și colegii de aici să mă ducă la un meci de fotbal.   

Întâmplarea, dacă există așa ceva, a făcut ca majoritatea prietenilor mei români să fie rapidiști. Dar, dacă ținem cont de istoria și valorile acestui club, nu cred că era nicio întâmplare: atmosfera din jurul clubului, atmosfera din tribune, istoria, pasiunea m-au făcut să îmi dau repede seama că și eu aveam să devin la rândul meu rapidist pe viață.

Îmi voi aminti toată viața de vechiul stadion, pe lângă care treceau locomotivele și trăgeau sirenele în semn de susținere pentru club. Prietenii mei români sunt foarte diferiți, dar faptul că atâția dintre ei țineau cu Rapidul nu putea să nu fie un semn. Însă, dacă nu mi-ar fi plăcut atmosfera de pe stadion, dacă stilul de joc al echipei ar fi fost plictisitor, nu aș fi devenit suporter al Rapidului. 

Suporter rămâi pe viață. Multe lucruri le poți schimba: meseria, cetățenia, religia, convingerile politice, dar nu clubul cu care ții. Această decizie o iei adesea din copilărie și nu îți dai seama atunci că ea te va urmări de-a lungul vieții, la bine și la rău, la victorii precum și la înfrângeri. Nu mai ai de ales: ori nu te mai interesează fotbalul deloc, ori îți susții în continuare clubul. În ciuda conducătorilor care s-au perindat, a momentelor de grea cumpănă, a înfrângerilor, niciun suporter al Rapidului nu s-a trezit peste noapte și să își fi spus: gata, de azi țin cu Dinamo sau cu CFR Cluj.

După părerea mea, nu cunoști cu adevărat o țară decât atunci când îi cunoști bine fotbalul și știi cu cine ții și de ce. Pentru mine, Rapid este o parte a României pe care o iubesc atât de mult, care mă enervează, mă dezamăgește, dar căreia îi duc mereu dorul.”