Psihoterapeutul Ștefania Miclea: "Relațiile virtuale nu sunt de-adevăratelea"

O treime dintre românii cu vârste între 16 și 35 de ani spun că au o stare emoțională fragilă, potrivit unui studiu recent, iar alți 17,6%  declară că e „proastă”.

Deci, mai bine de jumătate dintre tineri trăiesc o zăpăceală vecină cu depresia, stare indusă mai ales de rețelele de socializare.

Îi recunoaștem ușor − genul de care te lovești pe trecerea de pietoni, fiindcă umblă absenți și cocârjați ca niște semne de întrebare, cu ochii-n telefon și căștile-n urechi.

Cei care au renunțat la obiceiul de a posta de dragul unor like-uri se declară mai fericiți decât alcoolicii anonimi care au renunțat la vodcă. Social Media Detox este noul termen la modă.

Despre legătura dintre noile tehnologii și vechile probleme din capul nostru am stat de vorbă cu psihologul Ștefania Miclea, care tocmai a tradus în limba română volumul „Terapia relațiilor”, scris de cercetătorii americani John M. Gottman și Joan DeClaire, volum subintitulat „Un ghid în cinci pași pentru consolidarea căsniciei, a familiei și a prieteniilor dumneavoastră”.

*

− Să plecăm de aici: avem o problemă cu singurătatea?

Ștefania Miclea: Singurătate, fragilitate, depresie, sinucidere… Aș adăuga și frică, vid interior, angoasă, debusolare… Da, toate sunt realități și toate sunt dureros de prezente în viața noastră.

Le văd în fiecare zi la cabinet. Avem probleme, tot mai mulți dintre noi, de la vârste tot mai mici. Sunt studii care arată că depresia este prezentă la 1 din 10 copii cu vârste sub 13 ani.

În cazul anxietății, datele sunt și mai îngrijorătoare, cu atât mai mult cu cât rezultatele acestor cercetări variază mult, indicând o prevalență cuprinsă între 3 și 40%!

Tulburările de anxietate sunt mult mai des întâlnite la copiii până în 12 ani decât orice alte tulburări, chiar și decât cele de comportament, care ne preocupă atât de mult.

Cauzele le găsim, în parte, în expansiunea noilor tehnologii, care este aproape o invazie în viața noastră, apoi în alienarea pe care o simțim pe propria piele, la orice vârstă.

Una dintre soluții este apropierea de ceilalți, sentimentul că facem parte dintr-un grup sau dintr-o comunitate.

− Suntem așadar „condamnați” să legăm relații, să trăim într-o rețea? Și cum de rețelele virtuale se dovedesc neputincioase în această problemă fundamentală?

− Condamnați, spui… Aș zice mai degrabă că avem noroc că suntem ființe sociale, care au nevoie să ființeze și să acționeze împreună. Adică suntem norocoși că avem prieteni, vecini, colegi de școală și de muncă, nicidecum condamnați.

Nu e nimic în neregulă în a avea relații de prietenie, de camaraderie, de bună vecinătate, de conviețuire. Dimpotrivă. Cu condiția ca ele să fie pe bune, de-adevăratelea.

Aici e problema, că relațiile virtuale nu sunt de-adevăratelea, de prea multe ori. Și de aici și neputința lor, cea de care ai pomenit, de a ne fi cu adevărat de folos.

Și mai este ceva, la fel de dăunător: pe lângă iluzia apropierii, relațiile virtuale ne dezvață să mai fim obișnuiți cu prezența celorlalți, ne îndepărtează de noi înșine, pentru că nu mai avem răgazul de a simți și, apoi, de a ne gândi la ce vrem și la cine suntem cu adevărat.

− Să ne amintim de cel mai îndelungat studiu legat de starea emoțională, întins pe durata a 75 de ani. E vorba despre studiul Grant/Glueck, făcut pe 456 oameni simpli din Boston și pe 268 absolvenți de Harvard. Potrivit lui George Vaillant, psihiatrul care a condus studiul din 1972 până în 2004, există două elemente-cheie în această poveste: „Primul este dragostea. Al doilea se referă la găsirea unui mod de a răzbi prin viață fără a da această dragoste afară pe ușă”. Să înțeleg că fără iubire și relații valabile ne ofilim?

− Este foarte adevărat. Știi, apropierea de ceilalți are foarte mult sens. În viață, avem nevoie de sens, de un rost, pentru a ne simți cu adevărat împliniți. Iar legăturile apropiate cu ceilalți ne fac să simțim că viața are sens.

Ne simțim asemenea celor cu care ne însoțim, iar acest lucru reduce din frica legată de anormalitate sau de inadecvare. Aparținem unui grup sau unei comunități, iar acest lucru reduce din teama legată de abandon.

Că tot veni vorba de abandon, în studiile despre care vorbeam mai devreme se arată clar că anxietatea de abandon este, de departe, cea mai frecvent întâlnită tulburare la copii.

Să nu uităm: a avea relații este o nevoie pe care vom încerca mereu să ne-o îndeplinim. Nevoia de apropiere este o constantă a vieții.

Vom simți mereu nevoia de apropiere fizică, mai ales când suntem copii. O vom simți intens și când suntem adulți, cu deosebirea că atunci ne mulțumim și cu certitudinea că, la nevoie, celălalt va fi disponibil pentru noi.

Cultivăm relații de bună vecinătate, de prietenie, iar acest lucru reduce din temerile legate de neputință sau de neajutorare.

Gândește-te la strânsul recoltei, când lucrul împreună asigura hrana tuturor. Sau să ne gândim la războaie, pe care, evident, nu le poți câștiga de unul singur.

Și mai e ceva. Revin la cercetări, de data asta de neurobiologie. Relațiile apropiate ne fac într-adevăr mai sănătoși. Ne influențează fiziologic, ne reglează tensiunea arterială, bătăile inimii, până și secreția de hormoni.

Apropierea fizică și emoțională ne ajută să facem față mai bine stresului. Ne ajută să rezistăm mai bine fizic în cazul unei intervenții medicale și face mai rapidă recuperarea.

Prin urmare, da, pare simplu și clar, însă relațiile nu sunt totul. Avem nevoie și de lucruri bine făcute, și de lucruri care să ne bucure, pentru a simți că trăim o viață împlinită. De aceea doar pare simplu. Dar asta este o altă poveste, ceva mai complicată.

− Și așa ajungem la cartea tradusă de tine, subiectul acestui dialog: „Terapia relațiilor”. Chiar, nu mai putem face nimic pe lumea asta fără terapie? Oare străbunicii noștri cum se descurcau? Ce s-a schimbat de la ei la noi în ceea ce privește abordarea relațiilor?

− „Terapia relațiilor” este a doua carte pe care am tradus-o, prima fiind una despre relațiile de cuplu: „Cele șapte principii ale unei căsnicii fericite”.

De data aceasta, autorul, care e același, lărgește abordarea relațiilor, cuprinzându-le și pe cele dintre frați, prieteni și colegi.

Așa este, relațiile se cultivă și trebuie îngrijite, așa cum ne îngrijim florile din grădină, dacă vrem să crească și să ne bucurăm de ele.

Se întâmplă să nu ne pricepem cum să facem asta ori să nu ne dăm seama că ceva nu mai merge cum trebuie și că avem nevoie de ajutor. Este la fel ca în cazul unei boli, când avem nevoie de ajutorul medicului; doar că, de data asta, relația este cea care suferă.

Sigur, relațiile nu s-au deteriorat în asemenea măsură încât să nu se mai poată fără terapie. Ne înțelegem bine sau nu. Suntem mai mult sau mai puțin apropiați unii de alții. Adică, relațiile au mers bine sau prost dintotdeauna.

Cum se descurcau străbunicii noștri? Încercau întâi să își clarifice și să își rezolve singuri neînțelegerile.

Dacă nu reușeau, apelau la cineva din familie sau la cineva cunoscut în care aveau încredere. La sfatul bătrânilor, la preot. Primeau și ei sfaturi, îndrumări sau li se impunea ceea ce să facă.

La Biertan, de exemplu, în ansamblul bisericii evanghelice fortificate se găsește așa-numita închisoare matrimonială, destinată acelor cupluri care intenționau să divorțeze.

Este vorba despre o cameră în care se aflau o masă și un singur scaun, un pat cu o singură pernă și o singură pătură, o farfurie și un singur rând de tacâmuri.

Cei doi urmau să locuiască acolo timp de șase săptămâni. Ideea era că, împărțind absolut totul și având tot timpul doar pentru ei, vor găsi o cale de reconciliere.

Nu sunt sigură cât era vorba despre iubire și cât despre munca ce îi aștepta nefăcută, însă, timp de 300 de ani, în Biertan a fost înregistrat un singur divorț.

Poate că acesta este unul dintre lucrurile care s-au schimbat de la strămoșii noștri la noi – ne cramponăm prea mult de ceea ce simțim, vrem ca iubirea să dăinuie pentru totdeauna, iar fluturii din stomac să fie la fel de mulți ca atunci când ne-am cunoscut (și când aveam cu 10, 20 sau 50 de ani mai puțin…!).

Uităm că suntem împreună și merită să rămânem împreună pentru că ținem unul la altul, desigur, dar mai ales pentru că ne respectăm, avem încredere unul în celălalt, ne simțim în siguranță lângă celălalt.

Pentru că îi vrem binele celuilalt, așadar facem lucruri pentru el și în locul lui, pentru că ne asemănăm, dar ne și completăm.

− Există o zicere potrivit căreia ni s-au dat două urechi și o gură ca să ascultăm dublu decât vorbim. O problemă ridicată în capitolul trei al cărții este că nu suntem suficient de atenți la nevoile emoționale ale celorlalți − ceea ce creează, în timp, o falie. Cum facem să fim mai atenți?

− Treaba asta cu ascultatul celuilalt are un schepsis: nu trebuie să fim atenți în general, ci să fim atenți când trebuie. Și când trebuie?, o să mă întrebi.

În primul rând, ori de câte ori cel de lângă noi ne cere să fim atenți la el.

Pare evident, o să-mi spui, însă o cerere de apropiere nu seamănă nicidecum cu o cerere adresată la primărie și nu e totuna cu o cerere concretă, de tipul „Îmi dai borcanul cu dulceață?”.

Cererile la care trebuie să fim atenți pot fi așa: „Ai văzut ce film fain rulează la cinema?”; „Mami, azi stai mult la birou?”; „Brrr, parcă-i cam frig în casă…”; „Stai comod?”.

Pot fi foarte bine și nerostite, dar tot cereri sunt. Atunci când ea se cuibărește lângă el sau când el o ia în brațe din senin. În astfel de momente ar fi bine să mă întreb ce vrea cealaltă persoană de la mine. Și, mai ales, cum pot eu să îi dau ceea ce are nevoie?

Are nevoie doar să fiu prezent? Are nevoie doar să o ascult? Are nevoie să vin cu o soluție? Are nevoie să o înveselesc puțin?

Pot să fiu acolo pentru ea, să o ascult, să o înseninez puțin? Cum? Răspunsul ne vine fiecăruia, dacă ne punem întrebarea corectă.

Apoi, e vorba despre exersare, despre antrenament efectiv, așa cum este orice antrenament.

N-am auzit de nimeni să fie mai bun în ceva fără să fi repetat, iar și iar, cu perseverență și răbdare.

Putem deveni colecționari de momente emoționale, cum ne îndeamnă John Gottman. Căutând să colecționăm momente în care suntem apropiați emoțional de ceilalți, vom deveni din ce în ce mai atenți la nevoile lor și vom fi cu adevărat aproape unii de alții.

− Cartea conține o sumedenie de teste și de exerciții practice. La finalul lor, după ce ai completat căsuțele, faci un total și afli ceva nou despre tine. Apoi acționezi în consecință, faci schimbări, presupun că devii mai altfel. Ce-i de făcut însă cu catâri ca mine, care n-au reușit niciodată să parcurgă un astfel de test și probabil nici n-o vor face vreodată, fiindcă prea seamănă a temă de casă?

− Gottman este un practician, înainte de toate. Știe că fără practică nu există progres. Tocmai am vorbit despre colecționarea de momente emoționale. Acesta este unul dintre exercițiile din carte. Un altul este despre cuvintele prin care ne descriem emoțiile.

Nu e totuna, de exemplu, dacă spun că sunt tristă sau dacă spun că sunt melancolică. Că sunt dezamăgită sau că îmi pare rău. Că sunt neliniștită sau îngândurată.

Crede-mă, mulți dintre noi avem nevoie de exerciții ca să reușim să exprimăm ceea ce simțim cu adevărat și să îi ajutăm pe ceilalți să ne înțeleagă.

Un alt exercițiu este despre intonație și tonul vocii. Un altul este despre cât de bine credem că îl cunoaștem pe cel de lângă noi.

Câți dintre noi, de exemplu, știm sigur cum i-ar plăcea copilului nostru să petreacă o seară în familie? Cu ce se mândrește el cel mai mult? Sau ce și-ar dori să schimbe la noi?

Înțeleg unde bați tu. După ce tragi de tine toată ziua să rezolvi tot felul de probleme și de teme date de alții, cred și eu că nu ai niciun chef de alte teme când ajungi acasă. Dar dacă nu sunt teme de casă?

− Capitolul al cincilea vorbește despre moștenirea emoțională. De exemplu: cum ne-au arătat părinții că ne iubesc? Numai că la noi, la români, nu prea era obiceiul să mângâi pruncii pe creștet și să le spui că-i iubești. Verbalizarea asta americănească, cum o vedem prin filme, nu prea era la modă. Părinții te iubeau cum puteau ei pe atunci, așa că, de Crăciun, îți luau izmene în loc de patine. Trebuia să te bucuri, n-aveai încotro. Are rost să-i culpabilizăm azi? Are rost să dezgropăm traume? Nu cumva ne-ar putea zăpăci și mai rău?

− Pentru a avea relațiile sănătoase pe care ni le dorim, contează foarte mult să înțelegem cum ceea ce am simțit în trecut influențează ceea ce simțim în prezent. Aceasta este moștenirea emoțională.

Toate experiențele pe care le-am avut în trecut cu emoții formează moștenirea noastră emoțională. Toate experiențele, cu toate emoțiile.

Nu doar cu iubirea. Cu frica, cu singurătatea, cu tristețea, cu furia… Dar și cu sentimentul de mândrie, cu laudele, cu sărbătorirea reușitelor…

Ne mirăm că cineva pare să nu se bucure îndeajuns sau chiar să fie nemulțumit după ce a încheiat cu bine un proiect greu, la care a muncit pe brânci luni de zile?

Nu ne-am mai mira dacă am ști că a crescut într-o familie în care reușitele erau considerate ca fiind de la sine înțelese, ceva ce era normal să se întâmple și pe care nu merită insistat, dar în schimb se făcea mare caz dacă vreunul dintre copii venea acasă cu o notă mai mică și se repeta mereu că se putea și mai bine.

O persoană care se agită dacă nu știe tot timpul unde sunt și ce fac cei din familie, care își verifică întruna telefonul să vadă dacă nu a sunat careva sau de ce nu i-a răspuns imediat la mesaje ar înțelege mai bine ce i se întâmplă dacă s-ar gândi că acest fel de a reacționa este exact felul în care se comporta mama (sau tatăl ori bunica…), de fiecare dată când ieșea cu prietenii sau mergea în tabere.

La fel, cuiva care simte mereu că nu face destul pentru cei din jur poate i-ar fi mai ușor să se înțeleagă și să schimbe ceva dacă și-ar da seama că a învățat acest lucru acasă, unde nimic, niciodată, nu era destul de bine făcut…

Nu are rost să culpabilizăm pe nimeni − corect, moștenirea rămâne tot aia. Nu acesta este motivul pentru care merită să ne gândim mai îndeaproape la cum s-au purtat ceilalți cu noi și, mai ales, la felul în care acest lucru ne-a făcut să ne simțim.

Nu este ceva ușor, nici plăcut. Dimpotrivă, aș zice. Ceea ce este important este să înțelegem cât din ceea ce simțim și facem se datorează experiențelor cu emoții din trecut.

− O chestie care mi-a plăcut în capitolul șapte. Citez: „Un ritual de apropiere emoțională este ceva pe care ne putem baza că ne asigură o importantă relație de reciprocitate cu cineva de care ne pasă”. În ce măsură ritualurile acestea, legate de luatul mesei, de sărbători sau vacanțe, pot deveni un simbol al identității și valorilor culturale, pe care le împărtășim cu familia noastră? Ce urme lasă astfel de ritualuri specifice în memoria afectivă a copiilor noștri?

− Ce este un ritual? O acțiune repetată, care devine predictibilă și, foarte important, are o valoare simbolică. Ne construim ritualuri pornind de la activități obișnuite, precum luatul mesei sau întâlnirile cu prietenii.

Facem mereu la fel și ne așteptăm să fie mereu așa: duminica luăm mereu prânzul împreună; când vin la noi anumiți prieteni, știm deja că vor aduce ceva dulce; noi mergem în fiecare an la mare, pe când ei merg negreșit la schi…

Faptul că ne așteptăm cu masa și că nu mănâncă fiecare când are chef înseamnă că vrem să ne petrecem acel timp împreună, într-un mod plăcut și cu sens. De fapt, de-a lungul timpului, în jurul meselor luate împreună s-au construit cele mai puternice ritualuri.

A împărți hrana cu cineva însemna că îți păsa îndeajuns de acea persoană încât să îi dai din ceea ce era al tău, de regulă puțin și procurat cu greu. Însemna că ai destulă încredere în acea persoană, încât să o lași să se apropie atât de mult și într-un moment atât de vulnerabil.

Însemna că îți dorești apropierea de ea și considerai că din acea relație aveți amândoi de câștigat.

Ritualurile sunt foarte importante în special pentru copii, fiindcă ei au nevoie să se simtă în siguranță și să știe ce urmează să se întâmple cu ei.

Studiile arată că, dacă în copilărie avem certitudinea că ne putem baza pe persoanele din viața noastră, vom fi mai deschiși la experiențe noi și necunoscute, vom deveni mai îndrăzneți și ne vom dezvolta mai repede și mai bine abilitățile de învățare.

Același lucru este valabil pentru ritualurile din viața noastră. Ele ne ajută să ne obișnuim cu schimbările.

Astfel, chiar dacă părinții pleacă la serviciu, chiar dacă ne mutăm în alt oraș sau chiar dacă cineva din familie a decedat, există câteva lucruri care rămân la fel, și asta ne face să ne simțim mai bine, să simțim că putem controla măcar o parte a vieții noastre.

Ritualurile ne ajută să simțim că aparținem aceleiași familii sau aceluiași grup și ne apropie foarte mult unii de alții, pentru că ceea ce facem împreună înseamnă același lucru pentru toți.

Valorile se transmit prin ritualuri, pentru că ritualurile au o valoare simbolică. Deprinderile se învață prin ritualuri, pentru că sunt repetate și, mai ales, repetate alături de cei apropiați.

Ritualurile ne învață mai bine decât orice discurs ce înseamnă, de pildă, respectul, curajul, punctualitatea, responsabilitatea, disciplina, răbdarea, întrajutorarea, dragostea pentru lectură și multe altele…

*

Ștefania Miclea este psihoterapeut cu o experiență de aproape 25 de ani și supervizor în psihologie clinică. Doctor în psihologie, a lucrat ca psiholog clinician la Clinica de Diabet din Cluj-Napoca, apoi în practică privată.