Pe final de an, despre compasiune, în numărul 5 al revistei PressOne, cadoul nostru pentru toți cei care ne susțin

Anul ăsta ne-am întors noi către noi poate mai mult ca niciodată.

Cercetătorii spun că oamenii n-au rezerve interminabile de compasiune și că, expuși în continuu la suferințele semenilor lor, ceea ce se va trezi în ei nu va fi furia și dorința de a îndrepta nedreptățile, ci nevoia de a fugi, de a se îndepărta de violența care îi agresează pe toate canalele și – mai ales – de sentimentul că sunt complet lipsiți de control, ca pasagerii unui avion sabotat de un pilot sinucigaș. 

Și atunci, vor schimba canalul: de la știri, la seriale. Vor face binging pe Netflix la filme de Crăciun. Vor prefera să citească despre cum să-și dreseze pisica și despre ce lucruri mărunte ar putea să facă, ei pentru ei, pentru a fi doar puțin mai fericiți.

Se vor întoarce înspre ei înșiși, înspre familiile și prietenii lor, unde problemele de viață – așa dureroase cum pot fi ele uneori – măcar sunt familiare. Și poate, uneori, rezolvabile. 

Sperăm că acest număr al revistei PressOne, cadoul nostru pentru susținători, intitulat „Compasiune. Ca un pumn în plex. Pe canapeaua de la televizor” vă va reumple rezervele de compasiune și vă va ajuta să vă ridicați din nou privirea înspre înafară. 

L-am împărțit în trei: o secțiune a posibilităților, care vă va permite să evadați din vortexul amețitor de știri și tragedii, printr-o serie de povestiri scurte scrise de membrii redacției, dar și de doi scriitori invitați, Cristina Fometici și Dragoș Costache.

Una a prezentului, cu eseuri personale, care vă vor arăta o mică parte din propria noastră muncă, ca jurnaliști, de a ne gestiona emoțiile.

Și una a viitorului, în care vă trimitem în lumea cărților cu o serie de recomandări de lectură cu care sperăm să evadați în acest final de 2023, puse cap la cap de Ruxandra Gîdei.

Toate, ilustrate minunat de Sonia Bloțiu.

Noul număr al revistei PressOne vă va ajunge în inbox în fiecare dimineață, odată cu oricare din newsletterele PressOne (la care vă puteți abona aici), de mâine, 15 decembrie, până vineri, 22 decembrie.

„Venise rândul meu să mă las pe spătarul scaunului. Vibrațiile clădirii și bubuielile înfundate din depărtare arătau că nu mă minte. Nici n-ar fi avut de ce.

– Te-ai întrerupt tocmai când îmi spuneai ce vrei. Tu, pentru tine.

Se aplecă din nou peste masă și mă privi, de data asta, mișcându-și ochii așa cum ar face orice persoană fără antrenamentul lui Marlene Dietrich. Îi plăcuse gândul meu trecător, pesemne.
– Tot. Vreau tot.”

(Adrian Mihălțianu, „AI AI AI”)

„Cristescu își vedea de treburi la umbra salcâmului când, subit, lumea și salcâmul explodară în jurul său.

Una din gâștele parohiei descoperise sub nămolul moale un obuz nedetonat din timpul Șarjei de la Robănești, șarjă care pe vremea ei fusese îngropată sub un baraj de artilerie germană. Obuzul dezgropat de ploi și lovit cu ciocul de către gâscă acționase în legitimă apărare și vaporizase gâsca, cârdul, izlazul comunal și cât pe-aci să-l omoare și pe viitorul tovarăș Cristescu. Viu, dar plin de noroi, așchii și mațe de gâscă, Cristescu s-a târât cu greu de sub rămășițele salcâmului și a purces înapoi spre casă unde mama sa și preotul Dobre leșinară amândoi la vederea sa.”

(Dragoș Costache, „Papagalii Tovarășului Cristescu”)

„Cu hainele încă pe ea, îl urmărește aproape fără să respire cum se duce înspre apă, se oprește la mal, apoi se întoarce și se trântește pe prosop. Aproape pe furiș, se dezbracă în viteză și, fără să spună nimic, se aruncă în apă și dispare minute în șir, în care înoată fără să se oprească, ca și cum ar vrea să ajungă acum, în după-amiaza asta, pe următoarea insulă, să-și facă apariția din spuma mării ca o creatură acvatică nou-nouță, pe care încă n-o cunoaște nimeni. 

Apoi se întoarce, privind în jos la fiecare urmă pe care o lasă în nisip. Îl privește câteva secunde înainte să vorbească, ca și cum și-ar repeta replica în cap:

„De ce nu faci o baie? Arată minunat apa.”

(Ioana Epure, „Două mâini stângi”)

„Motanul întoarse către ea niște ochi stinși, mieunând a pustiu. Din splendidul animal de odinioară nu mai rămăsese decât o amintire. Blana-i ternă, lipsită de luciu, acoperea un trup subțire și descărnat, măcinat de bolile bătrâneții. Marianne se pomeni lăcrimând. 

– Îi lași să-l ia viu? izbucni ea. Nu ți-e milă nici de el?! 

Nu îndrăznea să pledeze pentru propria-i viață, nici pentru viețile camarazilor, dar starea mizerabilă a pisicii îi zdruncină și ultima fărâmă de curaj.”

(Cristina Fometici, „Cele nouă vieți ale lui Kain”)