Parisul, la firul ierbii

Un el și o ea, doi prieteni frumoși, s-au cunoscut și s-au avut unul pe altul încă din facultate. De ceva ani, au început să viseze la o călătorie împreună. Vorbeau așa de entuziast despre ea, că-ți venea să-i rogi să te ia cu ei.

 Dar, din senin, peste el s-a abătut o boală neiertătoare. Și, nu demult, a plecat în acea călătorie din care nimeni nu s-a mai întors vreodată. Iar noi am rămas în urmă, mai singuri și mai triști.

 Ca să pună lumea la loc și ca să-și recalibreze existența, Dana a ales să facă drumul de una singură. De dragul lui Anton. Am rugat-o să țină un jurnal. Solitar, nefardat și personal. Scrisul, la fel ca și călătoria, e katharsis, e vindecare și uitare. Și uneori, o brumă de lumină. 

*

Sunt nevoită să prefer acum, în singurătate, un Paris „la firul ierbii”, unul cu ce-mi vine în cale sau în chef: muzee, biserici, concerte stradale, dar și nimicuri cochete, gesturi, oameni, străduțe cu obloane și dantele. Oricum, un Paris dintr-o altă perspectivă. O fi bună sau rea, habar n-am. Nu contează.  Unde mă duce firul auriu al pur și simplului de a fi aici și acum, așa să fie.

RER. Tren regional rapid în Île-de-France. Înghesuială maximă, căldură pe măsură. Stai, ca un cartof strivit, cu nasul lipit de omoplatul atletic al individului din față. Și, în sacadarea scrâșniturilor roților încinse, te izbește o mireasmă de pâine caldă și bună rău. Și nu-ți mai pasă, pe sfânta lume, de nimic.

Muzeul Brâncuși. Există un spectacol al interiorului din atelier, dar există și unul exterior, al oamenilor care se perindă în spatele geamurilor securizate. Oameni. Grăbiți, mai mult sau mai puțin plictisiți, mai mult sau mai puțin atenți, având habar sau nu despre Brâncuși sau opera lui, răbdători sau nu a citi prezentările de pe pereți. Într-o oră, s-au perindat cu zecile. Mulți au venit, puțini au rămas. Au fost, au bifat. Artă modernă. Pe cine s-acuzi?!

Dacă stai, pe la binecuvântata oră a 5-a a după-amiezii, în strana cuminte din mijloc a bisericii Sacré-Coeur, fix sub cupola goală de picturi, și îți ridici privirile drept deasupra, ai șansa binecuvântată să surprinzi întretăierea de raze care pătrund dinspre ferestrele celor patru puncte cardinale sub privegherea sobră a celor patru îngeri. Razele se rotesc, odată cu trecerea soarelui, și luminează, pe rând, câte unul dintre îngeri. Cu aripi uriașe, așa cum se cuvine.

Pictura de deasupra altarului e o bijuterie iconografică. Alb, negru, mare, mic, rege slujitor, demon, înger, nimicnicia nimicniciilor sub iertarea și iubirea infinite ale lui Isus, simbolizate aici de Sacré Coeur. În față, altarul, în spate, în jos, la baza dealului, orașul în toată măreția lui de Vale a Plângerii.

Montmartre, lângă Sacré-Coeur. Se deschide, maiestuos, cu un second. Pe bune. Dar frumusețea arhitecturii cochete și atmosfera trăirii senzației de a fi acolo a oamenilor sunt atât de frumoase, încât compensează restul: înghesuială și, pe alocuri, kitsch. Înghețata de ciocolată face toți banii din lume. S-o mănânci, cu poftă de copil, murdar până la urechi, în soarele obraznic de august.

Noaptea târziu. Ești singurul alb, mic și blond dintr-un autobuz plin ochi. În fața ta, un tip între două vârste cu telefonul deschis la pagina de Facebook a cererilor de prietenie. Trece încetișor pe la fiecare din listă. Nu deschide niciun nume, dar se gândește adânc și agale la cele două opțiuni: J’accepte, Je n’accepte pas.

Trec 20 de minute. Cobor. Las în urmă tipul meditând la nemurirea acceptării sau nu a celuilalt. Fie ea și dintr-o listă de Facebook.

Străduțele de pe colina Montmartre șerpuiesc cuminți spre poalele orașului. Același peisaj sprințar, elegant, până la punctul în care se varsă în oceanul metropolei. Știi că, din locul binecuvântat, fixat în cer, al bisericii Sacré-Coeur, începe coborârea dantescă spre niciundele efemer.

Rue de Poissonniers, lângă Gare du Nord. Suburbia suburbiilor africane, în buricul orașului. Cerșetori, mizerie, târgoveți guralivi într-o franceză stricată sau ce-o fi fiind, toate proiectate pe-un șirag insistent de prăvălii. Cu mărunțișuri aurii de mahala africană. Te strecori printre toate cele, cu zâmbetul tâmp al turistului aseptic.

Îți vine să judeci, să comentezi, să te umfli în penele tale europene, dar mai bine taci, că habar n-ai ce-i cu binele sau răul, nici măcar cel al propriei existențe, d-apoi al altora.

Dai colțul. Încă nu la propriu. În zare, Gare du Nord, solemnă și plictisită. În vitrina de lângă, zâmbetul larg și fals al unui Dionysos tânăr și frumos foc, în haine de mire.

E o bună lecție, în Paris, să nu locuiești la hotel prin centru, ci prin cartierele sau orașele satelit. Să tragi de zor, cu îndelungile călătorii, prin trenuri sau autobuze. Să observi, să gândești, să te miri. Și să înțelegi că viața se deschide, cu mult mai multă generozitate decât ți-ai imaginat, spre diversitate și compromis.

Parisul e halucinant, debordant, al naibii de frumos, în centru și prin jur. În rest, altă lume, altă mâncare de pește. Dar, în primul rând, oamenii. Cu nimicurile lor de muritori.

Stai liniștit în pat și asculți povești. Prin geamurile deschise sau pereții de gips carton. Despre șomaj, despre cadourile de aniversări, despre boli sau iubiri. Într-o limbă naturală, departe de cea emfatică pe care tu o vorbești.

Parisul locurilor și îndeletnicirilor mai puțin fumate. Parc Floral de Paris cu grădini de dalii, nuferi sau bonsai, concerte de jazz sau muzică clasică, tocmai lângă castelul Vincennes. Parc de la Villette, cu festivaluri, concerte, filme în aer liber sau plaje. Piețe ca Marché des Enfants Rouges, nume bizar, dat, pe vremuri, de orfelinatul L’Hospice des Enfants-Rouges (orfanii în uniforme roșii).

Sau, mai comod, lâncezeala din șezlongurile de pe malul Senei, de lângă Notre-Dame. Te poți juca pétanque, poți face plajă, te dai cu rolele, cu bicicleta, poți citi, poți sta pe net, poți dansa ori, mai la-ndemână, poți practica un cosmopolit Nimic. Jemonfișismul de calitate, la el acasă. Net gratuit. Șezlong gratuit. Toalete gratuite și curățele. Cu ceva mâncare de-acasă, pui de-un picnic scurt, iar din Bon Prix-uri, de-o bere pe măsură.

Stai și stai, cu ochii în zarea cea lunguiață, care-și ițește, cu stil, capul din puzderia de străduțe. În dreapta, Notre-Dame, în stânga, promenada, în față, Les bateaux-mouches. Voilà. Cronica unei perfecte zile anunțate, mon cher.

Orele 18, ale luminii zilei, anul după Hristos 2018. Peretele dinspre miazăzii al catedralei Notre-Dame. Statui umane și gargui, cu capetele înghițite de vremuri. Doar corpurile integre veghează schilod și încăpățânat deasupra furnicarului aglomerat.

La Notre-Dame există delimitate, cu sfințenie, două lumi. Una a efemerului zbucium înghesuit din față, de la coadă, și cealaltă, a orei binecuvântate de liturghie. Dacă vrei să afli taina mântuirii de lume și de tine, trebuie să alegi. Calea cea dreaptă, spre Cetatea sfântă, a prințului, sau cea ocolită și strâmbă a cerșetorului. Ești sub vremi, biet om, sau deasupra lor? Neștiutoare fire omenească ori umilă și dătătoare de samă?

În călătoriile mele, îmi place să înțeleg în ce formă și materie ființează omul, într-un anumit loc. Urmăresc clădirile, casele, ferestrele, obloanele, porțile, fațadele, măruntele nimicuri de pe ziduri sau curți. Nu împărtășesc, neapărat, opinia balzaciană, conform căreia există o egalitate absolută între a locui și a fi, dar ador să mă cuibăresc în imaginația celor care au dat viață spațiilor. Ca posibilitate, putință, de a fi împreună.

Dacă uscatul ființează, marea (des)ființează forma și materia. Realizezi asta, doar întins sub arderea sau prea calmă, sau prea nervoasă a soarelui. Și, neapărat, cu valurile izbindu-se în auzul fiecărui atom al întregului tău.

Le Havre, Canalul Mânecii. Expectativele tale sunt minore. Pare o mare rece, gri, supărată, nu prea mărinimoasă cu turiștii. Dar iluzia înșală. Și nimic nu e mai surprinzător plăcut decât să fii înșelat, de bine, în iluzii.

Plaja de la Havre e adorabilă. Cochetă, cu oameni calzi și primitori, cu oameni care te salută, îți zâmbesc, îți fac complimente și-ți spun Madame. Gratuit, fără amabilitatea meschină a vânzătorului de chilipiruri. Sunt liberi în gesturile lor și au timp să nu facă nimic, să stea la povești, să se plimbe agale și împlinit. Sau să citească.

Stai întins spre cer și asculți. Începi să adori apa cenușie și vântul capricios. Te (des)ființezi molcom în ritmul valurilor și al vapoarelor din orizont. Nu depinzi, nu ai rădăcini, nu mai ai nimic, poți alege. Și alegi: nu mai vrei să pleci niciodată niciunde. Acum e aici.

Poposești pe terasa acoperișului muzeului Orsay. Loc de meditație și tăcere, după năucitoarea aventură muzeistică. Realiști, naturaliști, impresioniști, neoimpresioniști, Școala de la Barbizon, expoziții de grafică, fotografie, artă decorativă etc. Ești singur. Respiri adânc. În depărtare, dăinuind peste metropolă, colina cu Sacré-Coeur, în asfințit de Monet. Imago mundi. A celei divine.

Lângă tine, două doamne frumoase în bătrânețea lor, vorbesc despre Balzac, Dostoievski și Sfântul Augustin. Tragi cu urechea la ineditul situației, apoi renunți. Orice e posibil aici la Paris. Cu tine sau cu oricine altcineva. Mâine e o altă zi. Și nu mai contează. Poți muri liniștit.

Vorba psalmistului: „Cruță-mă, ca să răsuflu / înainte de a mă duce și de a nu mai fi” (Psalmul 38).