"Părinţii să-și ia copiii în brațe și să-i asculte. Să-i întrebe: măi, tu ce mai faci?"

Psihologul bucureștean Alexandru Bușilă îi ajută pe angajații multinaționalelor să folosească mai bine timpul și resursele, pentru a-și atinge obiectivele.

După câțiva ani de training-uri, el a decis să meargă la rădăcina problemelor: a devenit și profesor la un liceu.

Spune că a găsit o generație de copii singuratici, care au nevoie, mai mult decât orice, de căldura și de atenția părinților, dar și de grija profesorilor.

Altfel, vor deveni niște angajați speriați de viitor și incapabili să ia decizii care să le aducă, măcar din când în când, bucurie.

Am stat de vorbă cu Alexandru Buşilă după participarea sa la conferința HR World, desfășurată săptămâna trecută la Cluj-Napoca.

„Nimeni nu-i ascultă pe copii. Părinții nu au timp, iar profesorii nu-i ascultă decât la materii”

− În prezentarea de la HR World povesteați despre elevii dumneavoastră. Cum sunt adolescenții de astăzi?

− Sunt unii foarte iubibili și alții la fel de iubibili, dar cu eforturi mai mari! (râde)

Eu m-am apucat să predau acum 3 ani. Făcusem, timp de vreo 7 ani, training-uri cu oameni mari, şi mi-am dat seama că pentru ei este prea târziu.

Au rate, au familii, le e greu să mai schimbe ceva. Și atunci am zis: Dom’le, cineva trebuie să-mi plătească și mie pensia!

Și m-am dus la clasa a X-a, că acolo se predă psihologie. Acolo încă mai pot să salvez niște copii. Şi celor care s-au salvat deja pot să le dau aripi, să le spun că sunt pe drumul cel bun.

La începutul anului școlar, le scriu pe tablă obiectivele mele: să gândească și să simtă ceea ce gândesc. Astea sunt cele două obiective profesionale pe care eu le predau la clasă. Definiții… mai ușor.

− Îi simțiți că fac parte din generația supranumită „fulg de nea”, că nu prea înțeleg ce se întâmplă în jurul lor?

− Da. Sunt tineri pe care nu-i ajută nimeni să le spună ce se întâmplă în jurul lor.

Le-am aplicat elevilor un chestionar în care i-am întrebat: Ce v-ați dori de la școală sau ce-ar trebui să schimbe școala? Și au spus că școala nu îi educă pentru ceea ce îi așteaptă după. Nu e vina lor.

− Am citit un studiu care spunea că trei sferturi din elevii din România se simt singuri la școală.

− Da, dar încă merg împreună la țigară, în pauză. (Râde) Nu știu dacă se simt singuri la școală, dar, cu siguranță, se simt singuri în viața lor. Pentru că, de cele mai multe ori, nimeni nu-i ascultă.

Părinții nu au timp sau nu știu, iar profesorii nu-i ascultă decât la materii. Nu vreau să generalizez: există și profesori geniali, care sunt adevărați pedagogi. Dar nu e de-ajuns.

− E o problemă a modului în care e conceput sistemul de educație?

− Dacă dau vina pe sistem, n-o să se întâmple și n-o să se schimbe niciodată nimic.

Dacă dau vina pe mine și mâine o să încerc să fac lucrurile mai bine, n-o să se schimbe nimic macro. Dar măcar la un copil să se schimbe ceva.

„Suntem învăţaţi de mici să ne reprimăm emoţiile”

− Mai aveți foști colegi de facultate care fac asta? Care s-au întors la clasă?

− Da. Gina Cornea este o fostă colegă de facultate și datorită ei am început să predau. Ea se apucase cu doi înaintea mea și mă suna înaintea orelor: Alex, uite, vreau să predau asta. Zi-mi un joculeț din teambuilding, din training…

Și ea e cea care mi-a spus: Măi, dar tu de ce nu te faci profesor, că ești foarte bun? − Pentru că nu știu teorie. − Lasă, că știe cartea teorie!

Și atunci am mers. S-au aliniat astrele și am mers în direcția asta.

− Ce-ar putea să facă părinții în mod esențial pentru copiii lor?

− Înainte să-i facă, să dea un test, să vadă dacă-s pregătiți! Da. Sunt supărat pe mulți părinți.

Dar, serios vorbind – nu că înainte aș fi glumit –, să-și ia copiii în brațe și să-i asculte. Să-i întrebe: Măi, tu ce mai faci? Nu „ce notă ai luat?”. Nu „de ce ai fumat?”. Nu „ai făcut ce ți-am zis?”. Nu.

Să-i întrebe pur și simplu: Ce mai faci? Ce-ți dorești? În afară de telefon, iPad și alte gadget-uri. Ce faci tu ca om, ca ființă? Și să-l ia în brațe.

− Avem o problemă cu luatul în brațe?

− Avem o problemă cu emoțiile. Suntem învățați, de mici, să ne reprimăm emoțiile. Nu mai plânge – asta suntem obișnuiți de mici. Asta e misiunea fiecărui părinte: să nu plângă pruncul lui.

De fapt, când aude asta, copilul este învățat de către părintele lui să-și nege emoțiile. Și ajungem oameni mari și se supără alți oameni mari că nu știm să ne controlăm emoțiile.

− Sau le ținem în noi până sărim în aer.

− Sau ajungem la psiholog sau la psihiatru. Exact!

− Dumneavoastră îi întrebați asta − „Măi, ce mai faceți voi?” ?

− Fiecare oră este despre ce mai fac ei. Îți dau un exemplu. Nu știu dacă e legal ce-am făcut, dar e pentru copii.

Au fost copii care au luat 2 în teză, dar n-am vrut să le trec nota 2 în catalog, și atunci i-am întrebat pe ceilalți dacă vor să doneze din notele lor, astfel încât toți cei care au avut notă mai mică de 5 să poată avea 5 în catalog.

Cu precizarea că punctele pe care le-ai donat ți se scad din nota din catalog. Gata, le-ai donat! Și cred că au învățat ce înseamnă să oferi, să primești și ce înseamnă să-ți asumi că ai primit.

Pentru că cei care au primit puncte au promis că, în semestrul doi, vor lua minimum 5 strict pe capul lor. Iar cei care au donat din notele lor au primit, la final, vestea că toți vor primi un punct în plus la teza din semestrul al doilea.

− Și câți au donat?

− Nu i-am numărat. Au fost mulți. Cert este că un copil a donat două puncte. Avea 7 și a donat pentru ceilalți. A zis: 5 e ok pentru mine.

El luase nota 7 pe merit și a ales să dea acele două puncte. De la 7 la 5 e o diferență. De la 10 la 8 e mai ușor, dar de la 7 la 5… L-am apreciat.

„Din punctul de vedere al resurselor umane, următorii 10 ani vor fi grei”

− Copiii aceștia termină liceul și ajung angajați în niște companii. Și apoi îi întâlniți la terapie. Cum sunt ei mai târziu?

− Singuri, cum am spus și mai devreme. Neștiutori, nepregătiți – ceea ce e o mare problemă. Sunt copii care nu știu să scrie. De fapt, sunt nepregătiți atât din punct de vedere tehnic, cât și din punct de vedere emoțional.

Unii dintre ei nu știu ce înseamnă responsabilitatea. Unii dintre ei cer să primească notă pe caiet, în clasa a X-a. Nu este vina lor. Înseamnă că, undeva, cineva i-a mai dat notă pe caiet.

Mda. O să fie greu! Din punctul de vedere al resurselor umane, următorii 10 ani vor fi grei.

Norocul nostru e că din ce în ce mai mulți roboței ne preiau din joburi și probabil că, în 60-70 de ani, poate chiar mai repede, o să stăm numai la plajă și o să muncească roboțeii pentru noi și n-o să mai avem nici pe ce să ne certăm…

− O să trebuiască să fim fericiți.

− Da. Vrem, nu vrem, atunci va trebui să fim fericiți.

− Ce poate să facă un angajator cu un astfel de angajat, să-i ofere totuși ceva mai mult decât un salariu?

− Sunt multe, extraordinar de multe. De pildă, posibilitatea de a merge la terapie. Îi pot înscrie în cercuri de dezvoltare personală, care nu înseamnă neapărat terapie. Îi pot încuraja să greșească, fiindcă le e frică.

Și îi pot învăța o meserie. Acolo, la job. În momentul de față, multe companii își iau interni din rândul studenților, pe care speră să-i formeze și să aibă un plus de resursă umană atunci când acei copii își vor termina studiile.

Dar acele companii o fac pentru că nu au oameni. Or, eu cred că ar trebui, dimpotrivă, s-o facă pentru acei oameni. Acțiunea este aceeași, dar obiectivele sunt diferite: „Fac ceva ca să-mi asigur spatele” sau „Fac ceva pentru tine și asta o să-mi asigure și mie spatele”.

− Dar cunoașteți angajatori care să vrea să facă asta?

− Dacă e să mă iau după specialiștii în HR cu care am intrat în contact în ultimii 5 ani, mai avem o șansă.

Ce s-a întâmplat în ultimii ani este că au ajuns manageri ai departamentelor de resurse umane niște oameni tineri, care nu primiseră nici ei, dar care acum știu exact ce să ofere. Și asta se simte.

− A fost ca o gură de aer pe piață?

− Da. Da. Schimbarea generației, mai ales în departamentele de resurse umane, a adus un suflu pozitiv. Ne uităm la piața de training din România, care crește în fiecare an. Asta înseamnă că există cerere.

Asta înseamnă că cineva măsoară niște lucruri. Există companii care doar cheltuie niște bugete. Așa alegea și bunica orezul, tot mai scăpa câte o piatră.

„Câte tabieturi au românii? Sunt foarte puțini cei care s-au gândit vreodată să aibă un hobby”

− De ce e important ca angajatul să fie fericit la locul de muncă?

− Sper că n-ai rămas cu ideea asta, că e important să fii fericit la job. E important să fii fericit în general. La job e important pentru că mare parte din viață o petreci acolo.

Oamenii fac greșeala de a-și proiecta fericirea în viitor: mă chinui anul ăsta și la anul o să fiu fericit. Mă chinui 5 ani și după aia o să fiu aranjat pe viață. Mă chinui în tinerețe ca să am nişte bătrâneți liniștite.

Păi, dacă facem un calcul, s-ar putea ca jumătate din viața noastră să ne chinuim și, dacă nu avem puțin noroc, nu mai apucăm nimic, căci chinuiala vine cu stres, cu boală, cu accidente. Și nu mai apuci să fii fericit.

Așa că trebuie să fii fericit oricând. Dacă trebuie să facem ceva în viața asta, atunci acel lucru este să încercăm tot timpul să fim fericiți. Dar pentru asta trebuie să aflăm ce ne face să fim fericiți.

− Foarte puțină lume vorbește despre fericire.

− Pentru că-i un concept abstract. Și ușor perimat, pentru unii. Treaba lor. Am două posibilități, să cred în fericire sau să nu cred.

Dacă aleg să cred, s-ar putea să mi se întâmple, s-ar putea să ajung fericit. Dacă aleg să nu cred, iar la final aflu că există fericire, s-ar putea să fi trăit o viață tare nefericită.

− Oamenii din companii au un nivel de stres foarte ridicat. Și atunci ajung mai greu la discuția asta cu fericirea.

− Eu spun așa: nu pot fi responsabil de fericirea ta. Pot să te ajut, dacă-mi ceri, și dacă mă pricep. Dar nu mă face responsabil de fericirea ta.

În momentul în care oamenii vor înțelege că e vorba doar despre ei, că doar ei pot hotărî să fie fericiți și cum să facă asta, fără să se bazeze pe ceilalți neapărat, atunci se va schimba ceva.

Pentru că fericirea, de fapt, e o stare de bine. Atât. E o stare de bine, dar nici măcar de asta nu ajungem să ne bucurăm.

Câte tabieturi au românii? Sunt foarte puțini cei care s-au gândit vreodată să aibă un hobby. Rușii au o lege: după muncă se duc la saună. E momentul lor de liniște.

Noi avem momentul nostru de liniște când dormim, dar atunci nu suntem conștienți. Sunt puțini oameni, foarte puțini, cei care-și dau șansa de a fi fericiți.

− Noi nu vorbim despre lucrurile astea cu copiii. Și nici părinții noștri n-au fost educați să o facă.

− Dacă dăm vina pe sistem și pe trecut, pierdem prezentul. Mama lui de prezent!! Da, așa este. Pe vremea mea, nu aveai voie nici să râzi foarte tare, că nu ştiai cum se mai poate interpreta. Dar nu mai sunt vremurile alea!

E ca acum: toată lumea are smartphone și eu mă încăpățânez să am telefon cu fir. E ok, pot să fiu fericit, dar nu mai sunt în prezent. Trăim în prezent, iar fericiți nu putem fi decât acum.

În trecut nu mai avem cum să fim fericiţi, în viitor nu avem nicio garanție. De foarte multe ori ne scuzăm prezentul gândindu-ne la trecut și ratăm prezentul gândindu-ne că în viitor o să fie mai bine. Nu prea suntem niciodată în prezent.

„Indolența nu te afectează doar pe tine, ci afectează și restul echipei”

− Care sunt cele mai deprimante lucruri pe care le auziți în training-uri?

− „Nu mai pot!” Apoi, aud cum oamenii sunt mințiți. Prin omisiune, nu neapărat din rea-voință. Aud cum oamenii au niște idei extraordinare, li se spune că sunt idei foarte bune și că se va face ceva în direcția aceea. Și nu se face.

Văd oameni care se duc la muncă pentru că trebuie. Și se duc la aceeași muncă, nu în general. Șansa lor e să-și schimbe jobul, dar nu o fac, și te întâlnești cu ei tot acolo.

− Care e explicația acestei inerţii?

− Frica de schimbare. Lipsa de încredere: abia am ajuns aici, nu mai am cum să ajung în altă parte, nu mai am nicio șansă. De multe ori, și vârsta.

− Care e vârsta critică?

− Depinde la ce industrie ne referim și la ce categorie de angajați. Un manager care trece de 40 de ani începe să îşi ceară drepturile. Începe să se mute de la o companie la alta, stă câte 2-3 ani, se mută dintr-o țară în alta. Până la 60 de ani, dacă e și bun, culege.

Dar oamenii care lucrează în producție, deja după 45 de ani, cu rate pe 30 de ani, cu trei copii și o soție casnică, nu-și mai permit. Nu-și permit nici o zi în care să nu-și ia salariul. Pentru că, în ziua aia, cineva nu mănâncă.

Oamenii nu-și permit luxul să aibă întreruperi. E ca-n dragoste. Dacă treci dintr-o relație în alta, o să ai 1156 de relații și nicio lecție.

Dacă iei o pauză cât de mică și te uiți, o să vezi: ce-am învățat, ce-a fost bine și ce n-a fost bine. Şi s-ar putea ca următoarea să fie mai reușită. Iar următoarea e și mai reușită. Până-ți găsești Julieta. Sau pe Romeo.

− Trei „metode sigure” să-ți pierzi angajații:

− Fii nedrept cu ei. Fii nepoliticos cu ei. Și nu le da feedback.

− Asta e o problemă, cu feedback-ul.

− E-o problemă mare, dar nu să dăm feedback. Problema e să-l cerem. Și din partea angajaților, și din partea managerilor.

Niciunii nu cer, și tot așteaptă și tot așteaptă. − Păi dacă e rău, de ce nu vine să-mi spună? Dar tu l-ai întrebat?

Deci, nedreptatea, impolitețea și lipsa feedback-ului.

− Și invers. Trei lucruri pe care le face angajatul și care-l aduc în pragul disperării pe angajator:

− Indolența: las’ că fac mâine. Lipsa de responsabilitate și incapacitatea de a învăța.

− Care e cea mai gravă pentru un angajator?

− Indolența. Pentru că nu te afectează doar pe tine, ci afectează și restul echipei. Și atunci se duce naibii tot.