Nu e val ca valul verde

Un pescăruș bătrân plana agale deasupra coastei portugheze a Atlanticului într-o după-masă caldă de septembrie (lună ce, în graiul pescărușilor, se numește altfel) când privirea îi fu atrasă de o scenă bizară: o arătare vie – nici pasăre, nici pește, nici biped și nici sirenă – se agita între valuri, agățată de ceea ce părea o aripă frântă.

Din când în când, arătarea înceta să-și mai miște membrele și doar plutea ostenită în voia curentului. „Ar putea fi o pradă ușoară”, socoti pescărușul. Apoi încercă să „zoomeze” un pic în direcția arătării, cât să constate dacă are vreun potențial comestibil.

Fix când imaginea căpătă claritate, un val aruncă arătarea înspre țărm, nu oricum, ci în poziție verticală. Pescărușul realiză că e totuși un biped, asemănător cu aceia care trăiesc pe țărm, prea mare pentru a fi mâncat și cu o constituție cam dubioasă.

Aripă frântă care prindea viteză sub presiunea valulului îl tulbura peste măsură. Credea că trăise destul cât să cunoască toate vietățile care-și duc veacul între ape și văzduh, dar viața, se pare, îi rezerva încă surprize.

Pasărea scoase un țipăt scurt și își urmă zborul mai departe. Chiar dacă venea acasă cu ciocul gol, măcar avea o poveste bună.

Îmblânzirea crestei

Ei bine, eu eram arătarea aia în bătaia valului și-a vântului. Încercam în acea zi să surfez valuri mai mărișoare, înainte să se spargă. Și nu-mi ieșea. Petrecusem săptămâni întregi la ocean, în ultimii doi ani, ca să mă dedic exclusiv acestei activități frivole.

În „apa albă” (valurile sparte) mă descurcam foarte bine, mă ridicam pe placă mereu și alunecam frumos. Valurile verzi (green waves sau unbroken waves, în terminologia de specialitate) – care fac diferența între un începător și un intermediar – mă respingeau sistematic însă. Mă plezneau sau îmi treceau indiferente pe sub placă fără să mă lanseze, oricât vâsleam din mâini.

Teorie știam, după cum știam și cam ce greșeam, dar, chiar și așa, nu găseam soluții.

Instructorii sau prietenii îmi ziceau când „înclină-te mai mult!”, când „stai mai pe spate!”, alteori „dă mai mult din brațe!” sau „ridică-te mai repede în picioare!”.

Cu răbdare, continuam să aplic instrucțiunile, pentru ca în momentul următor să cad în bâldâbâcul centrifug. Așteptam o revelație metafizică, unificatoare și personalizată.

După mai bine de o oră de practică „smintită”, dintre valurile vecine răsare un domn de vreo 50 de ani cu o proteză de metal în locul unui picior. Prindea val după val. Nemaipomenit, mi-am zis! Dacă nenea ăsta poate, și eu trebuie să pot.

Așa că m-am poziționat cu noi speranțe în urma lui (există niște reguli stricte privind prioritățile) și am început să vânez valul succesiv din același unghi ca „maestrul” ciunt.

La al treilea mi-a ieșit și dusă am fost. Valul verde îți dă o cu totul altă senzație decât valul alb. Chiar dacă valul alb poate fi foarte agresiv, dându-ți o propulsie extraordinară atunci când nu te împrăștie, valul verde te duce întâi pe sus și îți dă în plus senzația de zbor, dar și de vid.

Ai un moment în care stai suspendat pe placă între creasta valului și suprafața apei. Ești mic și fragil, în bătaia forțelor naturii, și totuși puternic, pentru că le-ai îmblânzit pentru o clipă.

Pe cale

Prima întâlnire cu surful a fost în vara lui 2013. Lucram în Milano și voiam să marchez într-un mod mai special împlinirea unei „frumoase” vârste.

M-am hotărât să fac El Camino, spre Santiago de Compostela. Doar că era deja cald și am ales ruta El Camino del Norte (parcurs de-a lungul Atlanticului), și nu drumul francez de câmpie. După estimările oficiale și după puterile mele, drumul ăsta ar fi durat 35 de zile și eu nu aveam atâtea zile libere.

Documentându-mă însă pentru pelerinajul către Santiago, am dat peste Țara Bascilor și am spus „bingo!”: de când eram mică, visam să ajung pe acolo. Un tărâm magic situat între Franța și Spania, Țara Bascilor e și un fel de pol european al surfului, pe lângă faptul că e destinație predilectă a practicanților de golf și călărie.

E plin de școli și cluburi de surf, ideal mai ales pentru începători. Așa că am plecat din Milano spre Țara Bascilor cu blablacar, plătind o sumă infimă de bani. Italienii cu care călătoream mergeau și ei la surf și au cântat tot drumul șlagăre italienești și americane din anii ’80. Ajunsă la Biarritz, am rezervat o săptămână de surf și m-am cazat la ceva hostel.

Biarritz e frumos, dar, dacă vrei să cunoști cu adevărat spiritul basc, trebuie să vizitezi satele vecine, să bei cidru brut și să mănânci oale întregi cu scoici. Eu m-am împrietenit cu niște babe localnice, veghetoare ale unei capele a Sfintei Maria Magdalena (sfânta era reprezentată într-o sculptură medievală cu unghiile de la mâini vopsite în roșu). De acolo aveai o priveliște extraordinară spre ocean și spre munții îndepărtați.

Inițial, babele m-au iscodit și m-au pus la încercare cu tot felul de tertipuri. În cele din urmă s-au convins că venisem cu gânduri pașnice și mi-au dat numeroase ponturi: mi-au zis de ce agață bascii machete de corăbii în biserică (așa numitele ex-voto, drept mulțumire lui Dumnezeu și Maicii Domnului pentru că au scăpat cu viață din furtuni pe mare sau naufragii iminente), mi-au arătat și mormintele neamurilor moarte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și mi-au oferit țigări de foi pe care le-am refuzat politicos.

Viață de noapte nu am avut atunci, pentru că eram prea obosită după fiecare zi de curs. Mă dureau mai ales mușchii interni ai brațelor și aveam bășici la degete pentru că strângeam prea tare placa.

La sfârșitul săptămânii de surf am plecat însă spre altă destinație spirituală și culturală, la Mont Saint-Michel, în Normandia. Am traversat Franța în două zile pe motocicleta unui tânăr rocker spaniol, un camarad de călătorie foarte de treabă.

A fost o călătorie de pomină mai ales că, într-o benzinărie din Bretania, am avut o întâlnire de gradul trei cu unul dintre eroii mei cinematografici, Benoît Delépine, actor și regizor pe gustul meu, premiat cu câțiva ani în urmă la TIFF.

Viață semi-nomadă

În 2016, după 6 ani de lucru într-o agenție literară internațională din Milano, mi-am dat demisia cu intenția de-a avea mai mult timp pentru mine și pentru familia din România. Și pentru surf.

Mi-am folosit toată „zestrea” − lichidarea la încheierea contractului – călătorind prin Portugalia și prin sud-vestul Franței în căutare de surf-camp-uri (pachete de cursuri personalizate) bune și ieftine. În Portugalia am nimerit un surf-camp cu niște amici italieni și brazilieni: a fost mare veselie, dans și cântec pe lângă viața în ocean.

În septembrie și octombrie am rămas să lucrez part-time la o școală de surf, având la dispoziție echipamentul, ceea ce mi-a redus semnificativ costurile șederii. În noiembrie m-am întors acasă în România, ca o fiică risipitoare, dar cu speranțe de surf încă foarte vii.

Anul ăsta am încercat să mă reașez în rând cu lumea, colaborând ici-colo în proiecte cultural-artistice plătite în sistem românesc, dat tot cu gândul la viitorul sezon european de surf.

Toată iarna mi-am petrecut-o uitându-mă la surf movies și căutând bilete de avion către țările calde și joburi la ocean. Am refuzat invitații la excursii de snowboard pentru că voiam să-mi menajez genunchii în vederea surfului.

O dragoste exclusivă și fidelă, așadar.

La cratiță

Fiind foarte mare cerere de locuri de muncă în turismul de la ocean (cauzată și de creșterea exponențială a numărului pasionaților de surf), e foarte greu să găsești un job. Angajatorii profită și se folosesc de tineri voluntari care, în schimbul cazării sau/și al meselor, lucrează destul de intens și gratis.

Vara asta, timp de o lună, am lucrat într-un surf lodge din sud-vestul Franței ca ajutor de bucătar. Pregăteam singură micul dejun și o ajutam la cină pe bucătăreasa-șefă, o „doamnă” elvețiancă hipioată, cu rasta, care era vegană convinsă și mă punea să gust și să tai singură orice ingredient pe bază de proteină animală.

Din fericire, am apucat să fac și surf. Plajele erau întinse și sălbatice, bine îngrijite. În iulie însă, erau pline de lume și de cursanți de surf, așa că preferam să mă dau seara, la apus, când se mai liniștea și vântul.

Următoarea lună am ajuns să lucrez într-un centru turistic pentru copii și tineri. Am început ca ajutor de bucătar dar, după câteva zile, printr-o serie de circumstanțe incredibile, am ajuns bucătăreasă-șefă pe tura de dimineață și prânz.

Cel care era bucătarul-șef absolut, un neamț masiv și simpatic, avusese niște urgențe personale și plecase în Germania.

Dintre toți ceilalți asistenți și bucătari cu patalama, m-a ales pe mine să îl înlocuiesc, asta din două motive: eram punctuală și respectuoasă și condimentam echilibrat, cu gust.

Ceilalți erau cam indolenți (nu puteau fi dați afară nicicum, așa e sistemul francez) și făceau greșeli copilărești la gătit, cu toate că erau absolvenți ai unor școli de profil.

Eu învățasem să gătesc decent în timpul șederii mele în Italia și mai știam metode de la Mama, dar erau o grămadă de specialități franțuzești în meniu pe care nu le știam găti sau de care nici nu auzisem până atunci.

Neamțul mi-a făcut un training intensiv timp de câteva zile, apoi mi-a lăsat un zapis cu indicații scrise, ce și cum să mai fac. Și am rămas singură la gătit, doar cu niște ajutoare la feliat și la spălătorie.

Așa s-a întâmplat că am ajuns să gătesc specialități, pentru prima oară în viață, direct pentru 200-300 de persoane. Stresul unui concurent de la Masterchef e egal cu zero față de ce presiune am avut eu, în viața reală.

În câteva rânduri am primit felicitări. Am făcut și greșeli, de pildă am lăsat odată lasagna la abur timp de 15 minute, de a ieșit un fel de gumă de mestecat pe care am încercat s-o dreg adăugând niște pesmet și brânză.

Zilnic aveam de gătit în paralel câteva porții pentru vegetarieni, pentru vegani, pentru intoleranți la lactoză, alergici la gluten și porții separate de specialități halal (care respectă normele islamice).

Nu intru în alte detalii, a fost o aventură cum nu credeam să trăiesc vreodată. Noi, femeile, facem ce facem – studii, doctorate, carieră, sporturi – și tot la cratiță ajungem.

Dar mi-ar plăcea să mai lucrez ocazional ca bucătăreasă. E o activitate misterioasă, alchimică și relaxantă. La fel ca în surf, trebuie să fii concentrat, cu simțurile alerte și cu perfectă coordonare spațială și temporală. Și îi hrănești pe oameni.

Planuri

În surf ai tot felul de obstacole și de factori care te condiționează: valuri uneori nebune și curenți interni care-și schimbă în permanență direcția în funcție de maree, vânturi și vârtejuri de aer, propriul corp care reacționează altfel decât ai vrea, respirând accelerat și foindu-se pe placă, vecinii de val care te deranjează sau pe care îi deranjezi tu stându-le în cale.

Despre rechini și bariera de corali nici nu vreau să pomenesc, intră în altă categorie de obstacole, mai exotice, și vin la pachet cu ape calde și mulți cocotieri.

Când vezi imagini sexy-romantice cu surfiste în bikini, la apus, să știi că pe-aproape e mereu un rechin (și la propriu și la figurat). Rechinii își caută prada mai ales în apele calde australiene și în cele de pe lângă insule paradisiace.

Surfiștii mai experimentați și talentați folosesc toate condiționările și forțele astea în propriul avantaj, ajungând să se joace cu ele după bunul plac și forțându-și permanent limitele.

Eu sunt bucuroasă că anul ăsta pot folosi decent plăcile dure, că reușesc să mă întorc cât de cât (stânga-dreapta) și că merg pe valuri verzi atunci când sunt în formă și când nu e vânt foarte putenic.

Din câte lucruri am încercat în viață, poate doar muzica (atunci când o cânți tu) și gătitul se pot compara cu surful, în termeni de complexitate. În toate aceste cazuri, muncești mult pentru a experimenta o armonie timp de câteva clipe.

Ultimii doi ani au fost cei mai fericiți din viața mea adultă, în mare parte datorită oceanului. Am avut sesiuni de surf la apus sau nocturne, în care aveam soarele, luna și stelele în același timp. Mirific.

Am mai văzut la apus și un fenomen atmosferic rar, despre care nu știu cum se numește − un fel de pâcle ovaloide, colorate și translucide. Iar anul ăsta am avut ocazia să fac surf pe ceață, când vedeam doar la 15 metri distanță.

Eram puțini în apă, fiindcă restul se temeau să nu dispară din vizorul salvamarilor. Atmosfera era incredibilă, o lumină ca de lapte, iar apa era perfectă, cu valuri ordonate și medii.

Dacă-mi dă Bunul Dumnezeu sănătate și alte resurse, intenționez să mă dau în timp pe tot soiul de valuri, inclusiv de-alea mari. Poate nu chiar cât un munte (big wave surfing e ramura mai spectaculoasă și mediatizată), ci așa, mai mici, cât un dâmb someșan.

Voi încerca să ajung pe coaste în care există bioluminiscență, dată de niște microorganisme acvatice, sau în Scandinavia, să fac surf pe aurora boreală. Cam astea sunt visele mele deocamdată, nu am multe pretenții.