Noaptea plec, noaptea mă-ntorc: povestea unei generații

Nea Pavel sau moș Pavel, dacă vreți să îl amărâți, este prototipul unei bune părți dintre părinții generației mele. Un om care a prins din plin comunismul. A cunoscut și sărăcia și foamea, dar mai ales a cunoscut munca. Muncă fizică, grea, continuă. Cu navetă perpetuă și sacrificii minore, dar constante, de la economiile făcute renunțând la orice plăcere, la umilințele îndurate din partea colegilor doar pentru a mai trece încă o zi și a pune o pâine pe masă.

Un om care a crescut doi copii fără să își dorească nicio clipă pentru el o viață mai bună, dar care le-a dat lor tot ce-a avut. Și ei au reușit, au devenit „doamne” și „domni”, dar și omul nostru a obosit. Practic aici începe romanul lui Lăzărescu și prin pretextul oferit de nea Pavel face o radiografie a societății autohtone contemporane scindată între omul vechi și omul nou, între săraci și bogați, între convulsiile unei lumi pe moarte și cele ale uneia incomplet născute. Prin asta este o carte despre noi, tineri și bătrâni, despre relațiile cu părinții noștri și relațiile noastre, ale tuturor, cu lumea pe care o vedem de obicei unilateral, doar din perspectiva noastră. Șantiere și corporații, cotețe de găini și bancomate, totul mizează pe contrast și destinul lui nea Pavel pare deja stabilit într-un univers kafkian, un labirint birocratic care îi refuză acelui om obosit un final demn. 

E dificil în descrierea (ultra sentimentală, de altfel) unei lumi în care prejudecățile și corupția prevalează, să nu devii tezist. Dar iată că se poate. Nu e nimic persiflat aici, nu e nimic arătat cu degetul. Nu se ia nicio parte. Reprezentanții societății, de sus până jos, sunt prezentați onest, cu bune și rele, fără alb și negru, fără sugestii forțate de bine și rău. La Lăzărescu și șefii corupți și putrezi de bani pot face gesturi omenești, ba chiar nici corporatiștii nu sunt doar autosuficienți și au și hoții de buzunare demnitatea lor, așa cum și cei săraci pot fi meschini absolut gratuit.

Nu avem clase sociale (deși contextul se preta excelent la un astfel de demers tezist), ci doar oameni, cu slăbiciuni și vicii și rutine și frici, unii născuți în noul sistem și perfect adaptați, alții tributari vechii lumi și neadaptați, dar oameni și toți pot oricând trage aer în piept și pot ieși cu tatăl lor la o masă, la un restaurant, pentru că undeva, adânc, încă le pasă. Și prin asta e un roman al credinței în umanitate.

Lui Florin Lăzărescu nu i se poate reproșa nimic la nivel tehnic, e deja un prozator încercat, cu o fluență narativă de invidiat. Un povestitor pur-sânge. E limpede că volumul de față a fost la origine un scenariu pe care l-a transformat în proză. Poate suna riscant și părea dificil, și chiar este, dar i-a ieșit perfect. 

Dincolo de cum e orchestrată povestea și de faptul că fiecare palier narativ mustește de viață, finalul a fost cel care m-a bucurat cel mai mult. Pe tot parcursul lecturii am înaintat cu inima strânsă: să nu i se întâmple ceva lui nea Pavel. Pentru că toate semnele erau acolo și pentru că un prozator mai dark ar fi profitat de ocazie pentru a sublinia cruzimea societății și implacabilul sorții. Dar nu, Florin Lăzărescu mizează pe o viziune mult mai optimistă, perfect racordată la speranța în umanitate arătată pe tot parcursul cărții, și îi oferă lui nea Pavel un final bun, unul care te face să ieși din casă cu zâmbet pe buze și încredere în ziua de mâine.

*Florin Lăzărescu, Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, Polirom, 2021