Marius Andruh, preşedinte interimar al CNATDCU: "Universităţile româneşti sunt incestuoase"

2016 a fost un an de referinţă pentru sistemul doctoral din România.

După ce, timp de 25 de ani, funcţionase ca un organism onorific, Consiliul Naţional pentru Atestarea Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) a devenit în 2016 unul dintre cei mai importanţi actori de pe scena publică din România.

De la momentul reînfiinţării şi reorganizării sale, în vara anului trecut, CNATDCU a înregistrat o serie de premiere care au marcat educaţia, clasa politică şi dezbaterile mediatice.

Pentru prima dată după 1990, CNATDCU a emis un verdict de plagiat în cazul unei lucrări de doctorat şi a retras un titlu de doctor pe motiv de plagiat.

O altă premieră o constituie scăderea semnificativă, în 2016, a numărului de titluri de doctorat acordate. În perioada 1 ianuarie – 30 septembrie 2016 au fost susţinute doar 1.559 de teze de doctorat. Pentru comparaţie, în 2012 fuseseră 6.258, iar în 2015 – 4.379 de titluri.

Tot o premieră, de data aceasta nu una pozitivă, o reprezintă verdictul dat în cazul sesizării care a vizat teza Laurei Codruţa Kövesi. Membrii CNATDCU au decis că procurorul-şef al DNA îşi poate păstra titlul de doctor, deşi a plagiat 4% din totalul tezei.

Despre toate acestea am discutat cu academicianul Marius Andruh, preşedintele interimar al CNATDCU.

*

– Domnule profesor, în curând vom avea un nou guvern şi un nou ministru al Educaţiei. Credeţi că, odată cu aceste schimbări, existenţa CNATDCU sau prerogativele pe care le are CNATDCU acum ar putea fi periclitate, aşa cum s-a întâmplat în trecut?

– Sper ca activitatea CNATDCU să nu fie periclitată, pentru că s-a lucrat foarte mult în ultima vreme, şi aici mă refer la criteriile minimale pe care trebuie să le îndeplinească cei care candidează pentru un post de conferenţiar, profesor, cercetător ştiinţific 1 sau 2, abilitare.

Aceste criterii sunt gata şi trebuie să fie publicate (noile standarde au fost făcute publice prin Ordinul de Ministru nr. 6129 din 20 decembrie 2016 – n.r.). A fost o muncă lungă şi grea. Au fost multe etape, discuţii în comisii, a fost dezbaterea publică, s-au întors la CNATDCU şi au fost finalizate.

În linii mari, sunt cunoscute comunităţii academice din ţară, astfel încât sper să nu fie afectată această activitate, care este extrem de importantă. Întreaga activitate a CNATDCU este dirijată spre însănătoşirea sistemului nostru de învăţământ şi cercetare, spre creşterea prestigiului internaţional al acestora.

„Noi aplicăm filosofia din spatele proverbului «frica păzeşte pepenii»”

– În trecut au fost amputate prerogativele CNATDCU, iar CNATDCU, ca instituţie în sine, a fost pe punctul de a fi desfiinţat.

– A fost desfiinţat o singură dată, în 2012, şi tot atunci a fost numit un alt CNATDCU. Consiliul actual este numit pentru 4 ani. Prerogativele au fost cam aceleaşi în perioada 2012-2016, numai că unele nu au fost folosite. După cum bine ştiţi, în ultimii 4 ani, plagiatele nu a fost discutate, însă, din vară, lucrurile s-au schimbat.

Problema plagiatelor a existat şi înainte, dar nu a fost discutat niciun caz, şi nu mă refer numai la persoane publice. După mine, plagiatul este la fel de grav şi la persoane publice, şi la anonimi.

Comunitatea academică este interesată ca instituţia doctoratului să funcţioneze bine în această ţară, indiferent că este vorba despre abateri ale unor nume răsunătoare sau ale unor persoane necunoscute în spaţiul public.

– Luna trecută, după decizia Curţii Constituţionale, CNATDCU a rămas cu atribuţiile de verificare a plagiatelor. Credeţi că, în momentul de faţă, CNATDCU este o instituţie consolidată după cele 6 luni de funcţionare în această nouă formulă?

– Eu cred că CNATDCU este o instituţie consolidată. În ansamblu, CNATDCU cuprinde personalităţi credibile ale sistemului universitar şi de cercetare din ţară.

În Occident, şi cam peste tot, verificarea doctoratului se opreşte la universităţi, însă, în străinătate, sistemul de învăţământ este sănătos. Noi încă nu suntem acolo. Prin urmare, noi aplicăm filosofia din spatele proverbului „frica păzeşte pepenii”.

Mi-a spus cineva asta când eram prima oară în CNATDCU, acum mulţi ani, şi am întrebat ce mai caută toate tezele astea la noi, din moment ce au avut un conducător ştiinţific şi o comisie. De ce noi trebuie să le verificăm? Atunci, un coleg mi-a spus – „Aveţi dreptate, domnule profesor, dar, la noi, frica păzeşte pepenii”.

Nu cred că este momentul ca doctoratele să fie strict în responsabilitatea universităţilor şi este bine că a intervenit Curtea Constituţională a României.

Şi mai este ceva: membrii comisiilor verifică dacă, din punct de vedere calitativ, tezele trimise spre validare corespund standardelor pentru obţinerea titlului de doctor, ceea ce este, de asemenea, foarte important.

Ştiu cum este în lumea largă, dar, la noi, situaţia nu este de aşa natură încât să oprim doctoratele la nivelul universităţilor, după cum este normal şi ca posturile de profesor şi de conferenţiar să se întoarcă la CNATDCU pentru validare.

– Explicaţi, vă rog, de ce.

– Pentru mine, un titlu de profesor şi o poziţie de profesor sunt mai importante decât un titlu de doctor. Un profesor este o instituţie, el trebuie să fie un creator de şcoală, cu tot ceea ce presupune aceasta. Un profesor are o leafă mare din banul public.

Prin urmare, nu putem să lăsăm postul de profesor în afara unui control riguros privind calităţile cerute de o asemenea poziţie. Avem nevoie de cât mai mulţi Profesori cu „P” mare.

„Un profesor are în mâini viitorul acestei ţări”

– Există cazuri cunoscute de persoane ajunse profesori prin încălcarea cerinţelor legale, un exemplu fiind Gabriel Oprea. Sunt şi alte persoane care au devenit profesori declarând în fals, în dosarul de concurs, că îndeplinesc condiţiile legale. Ce se poate face în privinţa lor?

– CNATDCU poate interveni verificând, la faţa locului, adică în universităţi sau institute de cercetare, modul în care sunt îndeplinite criteriile minimale de către candidaţi.

Cred însă că este mult mai bine pentru sistemul academic ca toate aceste poziţii să fie validate de către comisiile specializate din CNATDCU. Sunt ţări în care posturile de profesor sunt ocupate prin concursuri naţionale.

– Îl veţi putea convinge pe noul ministru al Educaţiei în această privinţă?

– Eu mi-am spus acest punct de vedere de nenumărate ori, încă de acum 4 ani. Repet, poziţia de profesor înseamnă bani mulţi şi, dincolo de partea financiară, un profesor, prin activitatea sa de cercetare şi de educaţie a tineretului, are în mâini viitorul acestei ţări.

Cred cu tărie, şi o spun încă o dată, că poziţiile de conferenţiar şi profesor trebuie să fie validate de către CNATDCU.

– Există o serie de demisii în rândul membrilor CNATDCU şi înţeleg că o serie de demisionari au motivat prin faptul că nu doresc să se pună rău cu sistemul. Câte demisii există în momentul de faţă în rândul membrilor CNATDCU?

– Sunt câteva demisii în acest moment, motivele fiind variate: un rector, preşedinte al unei comisii, a invocat programul prea încărcat pe care îl are, alţi doi membri din Consiliul General s-au retras pentru că au fost cooptaţi în alte comisii ale Ministerului şi nu puteau, conform regulamentelor, să participe, simultan, la două astfel de organisme.

Domnul Prună (Ştefan Prună, profesor universitar la Academia de Poliţie – n.r.) s-a retras de la conducerea Comisiei de Ştiinţe Militare. Unii membri din comisii s-au retras pentru că nu au fost de acord cu criteriile propuse.

– Înţeleg că domnul Prună şi-a dat demisia nu doar din poziţia de preşedinte, ci şi din CNATDCU.

– Da, aşa este, şi-a dat demisia, dar nu a motivat. La acea comisie au fost multe probleme legate de incompatibilităţi, conflicte de interese. Comisia este foarte mică, are oameni din trei universităţi (Universitatea de Apărare, Academia de Poliţie şi Academia Naţională de Informaţii – n.r.), care verifică tezele din acele trei universităţi, iar conflictele de interese sunt greu de evitat.

O să spuneţi că, pentru o universitate, se puteau numi experţi de la celelalte două universităţi, însă se putea întâmpla ca aceştia să fi făcut parte din comisia de susţinere a tezei. Oricum o luai, se ajungea la conflicte de interese.

– Există trei domenii doctorale despre care s-a vorbit foarte mult în spaţiul public: Ştiinţe militare, Informaţii şi securitate naţională şi Ordine publică şi siguranţă naţională. Aceste domenii nu corespund niciunei ştiinţe recunoscute internaţional sau care să-şi găsească o corespondenţă internaţională.

– Problema aceasta se discută de ceva vreme la Minister şi sper să se găsească rapid o soluţie. Am avut o discuţie în acest sens cu membrii comisiei.

– Există cel puţin şase sesizări care vizează, de mai bine de o jumătate de an, teze de doctorat de la Academia Naţională de Informaţii a SRI şi de la Academia de Poliţie. Ce se va întâmpla cu aceste teze, cine le va verifica?

– Consiliul General al CNATDCU poate numi, conform regulamentului, comisii tehnice formate din specialişti externi.

– Aţi făcut lucrul acesta?

– Formarea acestor comisii tehnice este în lucru. Nu este simplu, dat fiind numărul mare de sesizări.

– În afară de aceste şase teze, mai există 18 sesizări asupra cărora se aşteaptă decizii de luni de zile. De ce s-a întârziat soluţionarea?

– S-a întârziat nu pentru că nu s-a vrut. V-am mai spus că pentru mine nu contează dacă vorbim de o persoană publică sau de un nume mai puţin cunoscut. A fost o perioadă în care au fost înregistrate multe sesizări, au fost conflicte de interese sau au fost persoane care au refuzat să participe la verificări.

Comisiile de lucru s-au făcut şi se fac foarte greu. Uitaţi-vă la Comisia de Ştiinţe Militare. În primul rând, acolo vorbim de conflicte de interese, apoi unul dintre membrii comisiei constituite pentru cazul domnului Tobă (fostul ministru de Interne, Petre Tobă – n. r.) era plagiator.

În plus, membrii CNATDCU sunt profesori, au atribuţiilor lor la catedră, sunt legaţi de meseriile şi pasiunile lor profesionale, ei nu sunt funcţionari cu normă întreagă la Minister, şi este bine aşa.

– Există soluţii, v-aţi gândit să schimbaţi o serie de proceduri?

– Dat fiind faptul că şi noi suntem conştienţi că a mers greu, s-au făcut propuneri pentru a schimba regulamentul, astfel încât să meargă mai repede.

„Uitaţi-vă la
Comisia de
Ştiinţe Militare.
În primul rând,
acolo vorbim de
conflicte de interese,
apoi unul dintre
membrii comisiei
constituite pentru
cazul domnului Tobă
era plagiator.”

„De acum încolo, conducătorul să răspundă în solidar cu doctorandul”

– Una dintre ultimele sesizări admise de CNATDCU vizează o teză de doctorat de la Academia de Poliţie în cazul căreia nu s-a început încă verificarea, deoarece dosarul de doctorat al respectivei persoane face obiectul unui investigaţii a Parchetului General. Este vorba despre teza lui Liviu Gabriel Dumitru. De ce nu poate CNATDCU să analizeze teza respectivă? Verificarea CNATDCU vizează aspecte etice, până la urmă.

– Toate tezele de la Ştiinţe Militare sunt în atenţia noastră şi, după discuţii avute cu membrii acestei comisii, sper ca lucrurile să meargă mai bine. Şi, încă ceva important, dorinţa noastră este ca, de acum încolo, conducătorul să răspundă în solidar cu doctorandul.

– Chestiunea aceasta este inclusă şi în Legea educaţiei, şi în Codul Studiilor Doctorale.

– Aşa este, este inclusă, dar nu s-a aplicat atât cât ar fi trebuit.

– Cum vă gândiţi să faceţi lucrul acesta, ca sancţiunea să îl vizeze şi pe conducător?

– Dacă sunt abateri foarte grave, i se retrage dreptul de a mai conduce doctorate.

– La ce vă gândiţi când spuneţi abateri foarte grave? Care este limita de jos a abaterii foarte grave? Două doctorate? Trei doctorate?

– La al doilea, deja e grav. Nu trebuie să aştepţi trei, pentru că trei e o cifră care place mai mult. Şi la unul este grav.

Doctoratul este acum o formă de şcoală, iar doctorandul interacţionează cu conducătorul în fiecare zi, prin urmare conducătorul de doctorat are obligaţia în fiecare moment să ştie în ce stadiu de cercetare se găseşte doctorandul, să aibă discuţii periodice cu el, să îl corecteze atunci când lucrurile nu merg bine, să îi dea alte idei, pentru că doctorandul face parte dintr-o şcoală care ilustrează ideile magistrului.

– De când vă gândiţi să puneţi în aplicare această prevedere?

– Cu prima ocazie. Repet, conducătorul de doctorat este la fel de vinovat.

– Legea prevede că şi şcoala doctorală poate fi sancţionată.

– Şi cei la şcolile doctorale trebuie să fie mai atenţi. Dacă vreţi să vă dau exemplu de şcoală doctorală în care lucrurile merg cum trebuie, e la noi, la Chimie.

Conducătorul de doctorat poate să facă nişte propuneri, însă noi le analizăm în consiliul şcolii doctorale şi, dacă se consideră că unii dintre ei nu au anvergură ştiinţifică, nu au probitate morală, atunci nu sunt acceptaţi.

Asta este responsabilitatea şi grija şcolii doctorale pentru prestigiul ei. O şcoală doctorală trebuie să ţină la prestigiul ei, nu să ascundă lucrurile negative sub preş.

– Există o şcoală doctorală unde se ştie categoric că procentul de teze plagiate este de circa 15%, la Academia Naţională de Informaţii a SRI.

– Urmărim cu atenţie tot ce se întâmplă acolo. Pot să înţeleg că nu au experienţă, că, poate, nu ştiu prea bine ce înseamnă un doctorat.

Meditând la ce s-a întâmplat în ultimii ani în anumite şcoli doctorale şi specialităţi, am ajuns la concluzia că goana după un titlu de doctor în astfel de domenii nu se justifică.

Pentru mine, ceea ce fac ei ca profesie sau ceea ce ar trebui să facă pentru ţară este cu mult mai important decât un doctorat. Nu înţeleg de unde e dorinţa asta de a avea titlul de doctor.

– Este posibil ca acel spor de 15% la salariu pentru bugetari să justifice această dorinţă de a avea un doctorat?

– Doctoratul, cel puţin în învăţământul superior şi în alte zone, este legat de promovare. Şi în învăţământul preuniversitar era, însă eu sunt împotriva doctoratului la un profesor din preuniversitar. În învăţământul preuniversitar, un doctorat nu ajută, ci încurcă.

Profesorii de şcoli trebuie să aibă orizontala dezvoltată, nu verticala. Verticala înseamnă specializare îngustă. Un profesor de liceu trebuie să se dezvolte pe orizontala disciplinei pe care o predă, să ştie din toate câte ceva, ca să poată preda cât mai bine toate disciplinele chimiei, de exemplu.

Până recent, titlul de doctor conferea automat gradul didactic întâi. Luna trecută, printr-o hotărâre a Ministerului, s-a corectat lucrul asta.

Am avut întâlniri cu profesorii de liceu şi le-am spus să nu umble după doctorate, de cele mai multe ori slabe, ci să scrie cărţi de probleme, să scrie materiale didactice, să imagineze experimente interesante pentru lecţiile de chimie.

Aceste activităţi sunt cu mult mai utile pentru procesul de învăţământ decât un titlu de doctor. O altă situaţie priveşte intrarea în Barou fără examen, ceea ce este normal, cu condiţia ca titlul să fie bine consolidat. Este o tendinţă naturală de a aduna titluri, diplome. E omenesc, dar nu întotdeauna necesar.

„Eu sunt împotriva
doctoratului la
un profesor
din preuniversitar.
În învăţământul
preuniversitar,
un doctorat
nu ajută,
ci încurcă.”

– Domnul profesor Viorel Barbu, fostul preşedinte al CNATDCU, spunea într-un interviu că în România sunt „20–30 de mii de teze de doctorat slabe, plagiate sau compilate”. După propria mea evaluare, cred că cifra este una corectă. Arată lucrul acesta faptul că cercetarea din România este un eşec parţial?

– Am tot discutat când s-au făcut criteriile de evaluare a şcolilor doctorale şi am citit şi eu materialele respective. Pe mine, ca profesor, nu ca vicepreşedinte CNATDCU, mă interesează ce produce o şcoală doctorală. Criteriul cel mai important pentru mine este câte articole s-au publicat, în medie, pe o teză. Acelea sunt tezele adevărate.

O teză de doctorat se multiplică în cinci exemplare, se duce pe la două-trei biblioteci şi cu asta, gata. Acele teze sunt inutile, pentru că le citesc maximum cinci oameni, adică membrii comisiei, şi atât.

Tezele utile sunt cele din care rezultatele se publică în jurnale specializate şi ajung la cunoştinţa specialiştilor dintr-un anumit domeniu. Dacă ne referim la acest indicator, veţi vedea că nu stăm prea bine în ierarhiile internaţionale.

Există un material foarte interesant, publicat într-o revistă pe care o iubesc foarte mult, Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie, şi, acolo, domnul Corlan a făcut o analiză interesantă. La numărul de doctoranzi eram înaintea multor ţări, şi nu lângă Bulgaria, unde suntem cam întotdeauna, iar când s-a analizat numărul de publicaţii şi teze, am ajuns după Bulgaria.

Deci, domnul profesor Barbu are dreptate – mult prea multe teze nu se justifică din perspectiva rezultatelor importante pentru ştiinţă, pentru cunoaştere, pentru societate. Se opresc la cele cinci exemplare, care, după părerea mea, sunt inutile dacă nu se materializează în ceea ce am spus.

„La numărul
de doctoranzi
eram înaintea
multor ţări,
şi nu lângă Bulgaria,
unde suntem
cam întotdeauna,
iar când
s-a analizat
numărul de
publicaţii
şi teze, am ajuns
după Bulgaria.”

– Şi atunci care este beneficiul?

– La asemenea teze nu este niciun beneficiu pentru societate. Rezultatele unei teze, dacă sunt originale, trebuie să folosească cuiva. Să luăm domeniul filologiei. Se analizează opera unui scriitor uitat sau a unui scriitor mare, iar teza se transformă într-o carte, care va ajunge, dacă este bună, în rândul specialiştilor.

La chimie, lucrurile stau altfel, pentru că subiectul de studiu este prea îngust ca să faci o carte, dar se transformă în articole care sunt publicate în jurnale de specialitate, cât mai importante, internaţionale.

– Deci, putem vorbi despre un eşec parţial al cercetării în România.

– Al cercetării, nu cred. Mai degrabă putem vorbi despre un eşec parţial al sistemului de doctorat. Cercetare se mai face, chiar foarte bine în câteva locuri. Dar eu sunt optimist. Trăiesc în această ţară, îmi desfăşor activitatea în această ţară, prin urmare iubesc ceea ce se întâmplă aici şi nu sunt foarte critic, de la un capăt la altul.

Asta nu înseamnă că nu văd ce e în neregulă şi că nu trebuie corectate nişte lucruri. Mai degrabă aş evita cuvintele mari, cum este eşec, şi aş încerca să vedem ce putem face pentru prestigiul ştiinţei şi culturii naţionale.

„Scrisul de cărţi la comandă nu este de aşteptat să ducă la capodopere”

– Un studiu realizat de nouă economişti români, făcut public recent, arată că premianţii Nobel pentru Economie din ultimii 20 de ani nu ar fi îndeplinit standardele minimale pentru a fi profesori în România.

– Ştiu acest lucru şi vreau să aduc discuţia în zona chimiei, unde ştiu mai bine ce se întâmplă. Unul dintre primele lucruri pe care le-am schimbat a fost eliminarea obligativităţii de a scrie cărţi pentru a accede la poziţia de conferenţiar sau de profesor. Cu cât poziţia era mai mare, ţi se cereau mai multe cărţi.

În alte domenii, la filologie, la istorie, la jurnalism, este normal să scrii cărţi. La noi, cel mai important este să aduci contribuţii originale, care se publică în jurnale specializate. Bineînţeles că şi la noi s-a spus că sunt laureaţi ai premiului Nobel pentru Chimie care nu au scris nicio carte şi, totuşi, s-au cerut cărţi ani la rândul.

În ştiinţă, scrii o carte dacă o faci altfel sau mai bine decât au făcut-o alţii. Scrisul de cărţi la comandă nu este de aşteptat să ducă la capodopere. Cărţile nu sunt inutile dacă le scrii bine. Dar pentru asta mai trebuie talent, har pedagogic, să formulezi explicaţii clare, să ştii să selectezi exemple, să le îmbini, să faci exerciţii, aplicaţii. Nu este simplu şi, mai ales, nu se poate face în grabă, pentru o promovare.

„Universităţile ar trebui să aleagă cei mai buni candidaţi, indiferent de unde provin”

– De partea cealaltă, sunt comisii care au criteriile foarte joase. Mulţi profesori cu care am stat de vorbă reclamă standardele joase de la Comisia de Litere.

– Eu am avut următorul punct de vedere când eram vicepreşedinte al CNATDCU, dar şi acum, ca preşedinte interimar. Eu sunt chimist. Eu nu pot să îmi dau seama ce ar trebui să fie la Filologie, de pildă. Pot să primesc argumente de toate felurile şi înţeleg că a scrie cărţi este mai important decât la chimie. Sau brevete în ştiinţe inginereşti.

Am mers pe ideea ca preşedinţii şi vicepreşedinţii de comisii să fie specialişti recunoscuţi, personalităţi reale, care ştiu ce e mai important pentru disciplina lor. La Litere, eu am mare încredere în doamna Zafiu. La alte discipline, la fel.

Un coleg de la Cluj spunea că noi trebuie să facem criteriile pentru unde vrem să ajungem, să nu mai fim la coada clasamentelor, acolo unde ne aflăm acum.

Am ridicat calitatea jurnalelor pe care le luăm în considerare. De aceea posturile de conferenţiar şi profesor trebuie validate în CNATDCU, altfel fiecare universitate şi le va adapta şi aplica aşa cum va crede şi le va mula pe candidaţii pe care îi vor avea.

Lucrurile la noi sunt mult mai complicate. Tot de la un coleg am preluat o altă vorbă, că universităţile româneşti sunt incestuoase. Aşa este! Ai terminat o facultate, ţi-ai făcut doctoratul acolo, ai rămas ca profesor tot acolo.

Vă pot da exemple de şcoli care s-au distrus la a treia sau a patra generaţie. În mod normal, universităţile ar trebui să fie deschise şi să aleagă cei mai buni candidaţi, indiferent de unde provin. Aşa sunt sistemele american, european, japonez, chinez etc.

– Sunteţi academician, aveţi anvergură internaţională, motiv pentru care vă întreb: există vreun prag procentual de la care o lucrare ştiinţifică, teză de doctorat sau articol poate să fie declarat(ă) plagiat?

– La asta ne-am gândit şi, în viitor, vreau să o discutăm serios. Există o serie de lucruri care intră în zona „common knowledge”, cunoaştere comună sau lucruri general ştiute. Nu o să citez niciodată că acidul sulfuric reacţionează cu hidroxidul de sodiu…

– Sau într-o teză de istorie nu se va cita că în 1989 au avut loc o serie de evenimente care l-au îndepărtat pe Nicolae Ceauşescu de la putere. Însă trebuie văzut cum sunt scrise aceste lucruri care ţin de „common knowledge”, pentru că doi oameni nu pot gândi şi nu se pot exprima în cuvinte identice pe o temă general cunoscută. Lucrurile astea trebuie individualizate.

– Aşa este. Eu citesc o teză de trei ori până la susţinere, şi o mai citesc şi ceilalţi din grup. Doctorandul trebuie să respecte cu stricteţe regulile de citare. Prima parte a tezei, cea care cuprinde stadiul actual al domeniului, trebuie să fie nu numai o înşiruire de rezultate ale altor cercetători, ci şi o sistematizare şi analiză critică a lor.

Sper ca discuţiile din spaţiul public, din ultima vreme, să le deschidă ochii doctoranzilor şi, mai ales, conducătorilor lor. La noi, la Şcoala doctorală în Chimie a Universităţii din Bucureşti, avem un curs de Autorat ştiinţific, în care doctoranzii sunt învăţaţi să redacteze un articol şi un proiect de cercetare, o parte a cursului fiind dedicată eticii în activitatea de cercetare.

Şcoala doctorală trebuie să contribuie la formarea tânărului, să-l înveţe să-şi prezinte munca, să-şi apere rezultatele, să aibă îndoieli.

– Eu nu întreb care e procedura pe care o adoptă fiecare profesor, ci ceea ce acceptă CNATDCU.

– Asta va trebui să discutăm în Consiliul General al CNATDCU, dar nu era momentul la ultima şedinţă. Am învăţat câteva lucruri de când am această poziţie.

Toate prevederile sau unele prevederi care par absurde au fost introduse în legi sau regulamente pentru că a existat un precedent, ceva care nu fusese prevăzut.

O să facem asta, o să vedem ce şi cât poate fi considerat acceptabil, nu ca furt, iar asta trebuie să o facă omul, nu softul, pentru că softul nu poate să spună acest lucru.

Trebuie să fie un specialist care să poată face analiza, altfel nu am mai avea nevoie de comisii de doctorat. Ştiţi ce simplu ar fi? Ai softul antiplagiat, te uiţi câte articole a publicat doctorandul şi nu mai avem nevoie de comisie.

– La universităţile mari din Statele Unite şi din Europa nu există ideea de procent acceptat ca plagiat.

– Ştiu lucrul asta. A spus-o şi domnul ministru Mircea Dumitru.

– Nu este un risc foarte mare dacă acredităm ideea că este permis plagiatul de până la doi la sută, de exemplu?

– Şi asta este foarte adevărat. Sursele trebuie citate, nici nu se poate discuta altfel. Sper ca întreaga comunitate academică să fi învăţat ceva din ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme.