„Mâini negre pe pâine albă”: doi cercetători construiesc o altă imagine a scandalului xenofob din Ditrău și susțin că „presa a redus la tăcere perspectiva locală”

La începutul anului 2020, un scandal de proporții punea comuna Ditrău din Harghita pe hartă, răspândindu-se rapid în țară și în străinătate. 350 de cetățeni din comuna cu pricina ar fi protestat împotriva angajării a doi srilankezi la brutăria locală, în ceea ce a fost catalogat drept un episod de ură și discriminare.

Presa din România a relatat despre atitudinea xenofobă a respectivilor cetățeni (în mare parte de etnie maghiară), marile publicații internaționale, de la BBC la Deutsche Welle au preluat știrea, pagina de Wikipedia a comunei Ditrău descria localitatea ca pe „un sat plin de rasiști” (descriere modificată ulterior), iar producția cinematografică R.M.N, inspirată din cazul Ditrău, a avut premiera la Festivalul de Film de la Cannes din 2022.

Luis Escobedo, un cercetător de origine peruviană, împreună cu colegul său Támas Kiss, cercetători asociați ai Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale din România, au investigat în ultimii doi ani efectele pe care scandalul de la Ditrău, așa cum a fost el prezentat de presă, le-a avut în mentalul colectiv al comunității locale, din dorința de a descoperi și prezenta realitățile personale, subiective, ale celor implicați.

Cei doi plănuiesc să publice o carte în 2024, care să includă rezultatele cercetării și un „anti-film”, ca răspuns la producția cinematografică R.M.N a regizorului Cristian Mungiu. 

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Am discutat cu Luis Escobedo pentru a vedea în ce fel diferă rezultatele cercetării sale de perspectiva mediatică asupra evenimentului. „Presa a redus la tăcere perspectiva locală”, spune el. „Noi am interpretat atitudinea presei și ca pe o încercare de a demonstra la nivelul Uniunii Europene că România nu are nimic de-a face cu rasismul, separându-se de evenimentul așa-zis izolat din Ditrău.”

În 2020, PressOne a realizat un reportaj din Ditrău, care a dat voce atât comunității, cât și celor doi muncitori din Sri Lanka. Din reportaj reieșeau, încă de atunci, multiplele nuanțe ale scandalului, printre care și contribuția propagandei anti-migrație a guvernului Orban din Ungaria la reacția sătenilor din Ditrău.

Rep: De ce ați ales să documentați tocmai cazul Ditrău? 

Luis Escobedo: Cazul Ditrău nu este un caz singular, ci există mai multe versiuni. Misiunea noastră este tocmai de a explica faptul că este un caz compus din versiunile tuturor părților implicate. Ceea ce știm despre Ditrău este cazul pe care l-am citit în presă. Atunci când mergem la Ditrău și încercăm să ascultăm perspectiva locală ne dăm seama că există o separare între ceea ce povestesc oamenii de acolo și ceea ce am citit în ziare. Redacțiile au construit un caz, oamenii din Ditrău au în minte un caz separat.

Prin eclipsarea perspectivei locale au generat o nedreptate epistemică. Au considerat că localnicii din Ditrău, fie din pricina etniei lor maghiare, fie din cauza statutului de – cum se spune colcvial – țărani sau pentru că locuiesc într-un sat mic, nu ar putea explica ce s-a întâmplat acolo. Pe de altă parte, au părut să considere că indiferent ce ar fi auzit de la localnici nu ar fi servit intereselor lor. Nu ar fi răspuns căutărilor.

Nu spun că au creat o poveste complet fantastică, dar ceea ce au făcut a fost să discute cu una, două, trei persoane pe stradă și să le disemineze cuvintele ca și cum ar fi reprezentat vocea întregii comunități maghiare în România: 1,3 milioane de oameni. 

Nu s-au întrebat dacă aceste persoane aveau sau nu cunoștințe de limba română, de exemplu. Vorbim de un sat în care 99% dintre oameni au crescut vorbind maghiara și unde mulți dintre locuitori au avut ultimul contact cu româna în școală. Mulți au continuat apoi, în ultimii 30-40 de ani, să lucreze în agricultură și în alte industrii cu familiile lor sau cu alți membri ai comunității, având minime interacțiuni cu limba română.

Pe de altă parte, oamenii din Ditrău nu consumă medii de comunicare românești sau în limba română, ci din zona Ținutului Secuiesc și Ungaria, ceea ce înseamnă că nu există nici familiaritate cu presa românească și perspectivele ei, ci mai ales expunere la un discurs esențialist exprimat de lideri precum Orban. 

Dacă un jurnalist ajunge acolo, în mijlocul unei situații foarte controversate, întrebând ce s-a întâmplat, va vorbi cu oameni pentru care româna nu este prima limbă, cu o perspectivă destul de diferită față de spațiul discursiv românesc. Fără să mai menționăm alte circumstanțe ce țin de moment: oameni mergând pe stradă, ieșind din casă sau grăbindu-se să ajungă la muncă. 

Evident, unii au spus lucruri șocante, cum ar fi „cum este posibil ca mâini negre să frământe pâine albă” sau „o să vină peste noi un val de migranți”, dar ce au făcut ziarele a fost să preia aceste cuvinte care, într-adevăr sunt de impact și da, sunt xenofobe sau esențialiste, dar nu reprezintă toate vocile minorității maghiare sau poziția locală în toată complexitatea sa. Critica noastră față de presă este că a luat câteva declarații, precum „Comunitatea noastră e mai conservativă și nu prea îi acceptă pe cei care vin din afara țării, mai ales cu piele de culoare” și le-a folosit de atâtea ori, până s-a ajuns la omogenizarea unei minorități naționale, lingvistice și etnice. Ca și cum toți ar spune și ar face același lucru.

Nu au realizat investigații structurate prin focus grupuri, interviuri cu autoritățile locale, nu au făcut o recolectare a memoriilor colective sau o istorie orală.

Crezi că ar trebui ca jurnalismul să facă toate acestea? 

Nu neapărat! Și poate nici nu este nevoie, atunci când scrie despre un subiect în care există un acord între viziunea națională, care controlează mediile de comunicare, și versiunea locală. Dar dacă există posibilitatea ca, realizând un reportaj dintr-o anumită perspectivă, să se reproducă ierarhii sociale — cum sunt cele dintre români și unguri sau români, unguri și romi sau români, unguri, romi și srilankezi —, atunci jurnaliștii ar trebui să aibă mai multă grijă. În cazul Ditrău nu au avut grijă. Au fost convinși că dețin cunoștințele necesare, că au control total asupra situației și că sunt perfect pregătiți să abordeze această narațiune atât de delicată.

Vrei să spui că în situații în care pe fundal există deja o serie de ierarhii și conflicte, jurnaliștii trebuie să fie atenți să nu consolideze narațiunile tradiționale.

Exact. Ceea ce am propus noi a fost ca cercetătorii, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), organizațiile guvernamentale și non-guvernamentale, inclusiv jurnalismul și toate părțile care ar fi putut participa la cazul acesta, să ia în considerare cadrul de interpretare național, dar dând o importanță egală celui local. Doar în acel moment am fi putut înțelege episodul din Ditrău în toată complexitatea lui. Reclamația noastră este că un punct de vedere, cel național, l-a acoperit complet pe cel local.

Cum ați început proiectul?

Am început luând la pas acea regiune, colegul meu Támas ca cercetător principal, iar eu ca invitat, pentru un proiect despre sărăcia extremă din comunitățile rome din Harghita. Vizitând satele din regiune și discutând cu oamenii, ne-am dat seama că dinamicile care existau deja între unguri, grupul majoritar din regiune, și romi, grupul minoritar, au fost foarte bine oglindite în cazul Ditrău. Atunci a luat naștere ideea acestui proiect de cercetare. Ne-am dorit să contribuim la corectarea acestei nedreptăți epistemice care, după părerea noastră, descrie foarte bine cazul Ditrău.

În ce a constat mai exact munca voastră de cercetare?

Am început cu focus grupurile, unde am discutat cu grupuri de persoane din diferite categorii, de exemplu, persoane cu educație universitară, fără educație universitară, tineri de până în 25 de ani, oameni mai în vârstă care au cunoscut și perioada de dinainte de ‘89. Ne-am dat seama, apoi, că este important să înțelegi actorii locali, adică liderii principalelor instituții care, într-un fel sau altul, dau formă satului Ditrău, aflând cum au abordat ei tema. Toate focus grupurile au fost realizate în maghiară, iar unele interviuri în română, întotdeauna în limba maternă a persoanei pe care o aveam în față. 

Am discutat cu primarul și cu alți lideri politici, cu oameni de afaceri care au un număr mare de angajați, cu directori de liceu, cu preotul. Am stat de vorbă și cu un mediator sanitar, pentru că el reprezintă contactul nostru cu sectorul de sănătate publică și cel care ne poate spune ce se întâmplă în alte sectoare, alături de mediatorul școlar. Aceste două persoane sunt extrem de importante, pentru că îți povestesc despre fenomene care le afectează munca foarte profund.

Care sunt câteva dintre perspectivele nedezvăluite de presă pe care le-ați observat pe durata cercetării?

Un aspect care a ieșit des la suprafață este cel legat de grija față de comunitate, un fel de regulă nescrisă ca un antreprenor să angajeze în primul rând persoane din comunitate, înaintea cuiva din afara ei. Nu mânat de o ură față de cei de afară, ci prin prisma unui angajament față de cei cu care a crescut, cu rețeaua sa de sprijin. O mentalitate conform căreia, dacă m-am născut și am crescut aici, am o obligație față de cei de aici.

Mulți membri ai comunității din Ditrău au considerat că patronii brutăriei au rupt acest contract social când i-au angajat pe cei doi cetățeni din Sri Lanka, ceea ce a fost văzut ca o trădare. Dar nici măcar nu a fost aceasta problema principală; în principiu, nimeni nu ar fi avut nicio problemă cu angajarea lor dacă, anterior, nu ar fi fost violate niște drepturi de muncă, conform versiunii populației din Ditrău.

Ca parte a cercetării noastre am analizat textul extras din adunarea comunală care a avut loc la Ditrău, observând ce se spuneau oamenii. Părți din discuție au fost preluate și de Mungiu în filmul lui, dar într-o modalitate dacă nu complet distorsionată, cel puțin foarte simplistă. 

Din discuții reieșea adesea faptul că angajatorul brutăriei nu îi plătea corect pe angajații locali, cerându-le să lucreze ore extra fără să îi plătească în plus. De aceea îi era greu să angajeze oameni din Ditrău. Unul dintre aspectele cazului prezentat de presă era acela că localnicii nici nu voiau să lucreze acolo, nici nu permiteau altora să vină să lucreze.

Conform locuitorilor din Ditrău, patronul brutăriei înfăptuise încălcări ale drepturilor muncii pe care, în loc să le rezolve, a preferat să le perpetueze prin aducerea de muncitori străini care să le accepte.

Ce spun cei din Ditrău despre felul în care a fost prezentat cazul în presa națională?

Pot spune doar că a părut să se producă în Ditrău o traumă colectivă în fața neputinței de a răspunde valurilor mediatice care au prezentat satul ca unul xenofob. Observi din atitudinea oamenilor un soi de dorință de a vomita toate cuvintele care să le exprime versiunea și frustrarea de a nu fi fost ascultați cu adevărat.

Într-adevăr, unii, nu toți, au exprimat viziuni xenofobe, esențialiste, dar sunt viziuni pe care le poți găsi în orice parte din lume. Am considerat că ce s-a întâmplat acolo a fost o traumă colectivă observând emoțiile celor cu care am făcut focus-grupurile. Am discutat cu un bărbat care ne întreba cu ochi înlăcrimați și cu semne vizibile de nervozitate: Ce spun cei din București despre noi?

Noi am interpretat atitudinea presei și ca pe o încercare de a demonstra la nivelul Uniunii Europene că România nu are nimic de-a face cu rasismul, separându-se de evenimentul așa-zis izolat din Ditrău.

Care a fost versiunea lui Piumal și Mahinda, cei doi singalezi, asupra situației?

Din punctul meu de vedere, înțeles mai bine după ce am adus în echipă o femeie singaleză, ei au o amintire a faptelor, dar nu cred că au avut acces la narațiunile locale din punct de vedere lingvistic, pentru că există o barieră între ei și localnici. Au avut acces la narațiunile naționale, pentru că le-au fost interpretate. Jurnaliștii au creat o legătură cu ei, putând să vorbească în engleză și explicându-le ce se întâmpla.

Cunoști alte cazuri sociale în care populația locală a reacționat similar față de imigranți?

Sigur. Inclusiv cu o brutărie, tot cu imaginea mâinilor frământând pâine, în Serbia, iar altul foarte asemănător chiar în Ungaria. Nu am multe detalii, pentru că nu am intrat în acest nivel de comparații, dar probabil niciun alt loc din lume nu mai prezintă toate caracteristicile satului Ditrău, unde, în toată povestea, prezența romilor în regiune a avut un rol esențial. Nu s-a vorbit despre asta, dar elementul rom este foarte prezent acolo, chiar dacă într-un mod tacit.

Cum a influențat comunitatea romă derularea evenimentelor?

În primul rând, s-a creat un precedent în expulzarea altor comunități. Soluția de a-i scoate pe singalezi din sat a urmat modelul expulzării comunității romilor din Ditrău în 1986, care, apropo, a lăsat în urmă un mort. Această practică nu a fost unică înainte de ‘89. Au existat multe cazuri similare și după schimbarea de regim. Împreună cu colegul meu am identificat aproximativ 15 astfel de episoade care au avut, pentru grupurile rome, consecințe materiale, inclusiv fizice, cu siguranță socio-economice și culturale, psihologice și emoționale. Am localizat în Toplița unele dintre persoanele expulzate din Ditrău în ‘80 sau pe descendenții lor.

Refugiații interni nu sunt o temă despre care se discută mult în România, deși cercetători precum Enikő Vincze de la Babeș-Bolyai sau alții scriu despre evacuări forțate și rasializarea muncii, fenomene răspândite în centrele urbane din România.

În al doilea rând, atât romii cât și singalezii sunt observați dintr-o perspectivă locală care reflectă narațiunea esențialistă a guvernului lui Orban, fiind văzuți în mod similar: persoane „incompetente” și „incapabile să contribuie la dezvoltare.”

În București, pe de altă parte, o persoană din Sri Lanka va fi văzută ca cineva care aduce dezvoltare, intrând automat în categoria „muncitor”. Desigur, această categorisire nu reprezintă o salvare, ea continuă să fie foarte perversă, pentru că obiectifică migrantul și îl transformă într-un instrument de muncă, dar un instrument care în zona capitalei, de exemplu, poate fi înțeles ca având un rol pozitiv: de a rezolva probleme demografice și economice. 

Conform observațiilor noastre, dacă în București nu contează atât de mult de unde vii sau ce religie ai atâta timp cât muncești, în Ditrău contează, pentru că oamenii de acolo se tem de consecințele sociale și culturale.

Ce măsuri crezi că ar trebui să ia statul român pentru a combate discursul lui Orban din comunitățile de etnici maghiari, pentru a oferi o alternativă la ceea ce pare a fi o izolare mediatică față de populația majoritară?

Eu cred că, înainte de orice, țările care se declară pro-migrație, bloc în care se situează și România (nu Ungaria, Polonia, Republica Cehă sau Estonia) ar trebui să nu mai categorisească migranții în forme atât rigide, iar aici mă includ și pe mine, din poziția de migrant. Indiferent că vorbim de Orban și blocul lui anti-imigrație sau de România și blocul pro-migrație, ambii ne clasifică: fie în manieră utilitară sau culturalistă.

Îți dau un exemplu. Când aveam 17 ani, vârsta la care am plecat din Peru, și le spuneam părinților că vreau să călătoresc, nu spuneam că vreau să merg și să rezolv problemele demografice ale țărilor mai bogate, să contribui la rata natalității sau la forța de muncă. Le spuneam că vreau să cunosc lumea, să vorbesc limbi străine, să ascult povești, să îmi spun povestea. Le spuneam că am călătorit într-un loc care mi-a plăcut și aș vrea să mă întorc să locuiesc acolo.

Dar după ce ieșim din țară, ce se așteaptă de la noi? Să corectăm probleme economice, demografice sau de altă natură. Ce ar putea să facă statul, cel puțin la nivel discursiv, ar fi să flexibilizeze puțin categoriile, să prezinte și alte forme de migrație și să ne permită nouă, migranților, să ne auto-definim.

„Cazul Ditrău” a ocupat atenția presei și a opiniei publice timp de câteva zile, în ianuarie 2020. Situația a determinat instituția Avocatului Poporului să declanșeze o anchetă, ale cărei concluzii au fost publicate câteva săptămâni mai târziu. Printre altele, Avocatul Poporului concluziona că la baza conflictului de la Ditrău au stat neînțelegerile de natură financiară dintre patronul brutăriei și localnici și că, în context, apariția celor doi lucrători din Sri Lanka doar a acutizat un conflict deja existent. 

Atât presa, cât și internetul, în special rețelele sociale, au contribuit la propagarea și amplificarea „cazului Ditrău”, reiese din anchetă. 

„Trebuie menționat că situația (…) a fost posibilă și în contextul unor informații eronate și nefundamentate venite din surse mass-media (…) Avocatul Poporului precizează că mare parte din conflict s-a derulat prin intermediul unei cunoscute rețele de socializare, fapt ce a condus la propagarea acestuia în mediul online. Astfel, a fost observat faptul că vehemența manifestărilor neadecvate a dobândit amplitudine în spațiul virtual“, a concluzionat Avocatul Poporului.