Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt CuriosAjută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
DoneazăPentru sugestii de materiale sau colaborări, scrieți-ne la adresa: contact@pressone.ro.
Pentru parteneriate media, proiecte sau dacă doriți să fiți partenerul nostru și să susțineți PressOne: marketing@pressone.ro.
Dacă, și datorită succeselor pe peliculă „Cabaret” (1972) și „Tot acest jazz” (1979), semnătura coregrafului și regizorului Bob Fosse a devenit inconfundabilă pentru un public foarte larg, figura lui Gwen Verdon, cea de-a treia soție a artistului, a rămas incomparabil mai puțin cunoscută internațional, chiar dacă a fost unul dintre numele de referință ale scenei muzicale americane.
Poate că lucrurile ar fi stat cu totul altfel pentru Verdon dacă, neforțat de sistemul de staruri al momentului, Fosse ar fi putut s-o folosească în rolul dansatoarei din „Sweet Charity”, pentru care fusese nominalizată cu câțiva ani în urmă la un Tony.
Din această frustrare a unui parteneriat inegal pare să-și ia zborul și mini-seria „Fosse/Verdon”, care urmărește relația plină de turbulențe a celor doi, de la primul insucces cinematografic al regizorului până la moartea sa, în 1987. Pornind de la materialul biografic despre Bob Fosse, realizat de Sam Wasson, realizatorii închipuie un traseu aproape hip-hop printr-o relație care ar fi frumoasă, dacă n-ar fi mai degrabă toxică și în care iubirea și amiciția lasă deseori loc (auto)amăgirilor și exploatării celuilalt.
Poți zice, evident, „iar relații toxice? iar genii creatoare și femei în umbră?”, însă există momente pe parcursul celor aproape șase ore care reușesc să treacă dincolo de placa asta. Spre exemplu, revăzut din perspectiva acestor ani, Fosse e redat în picaj spre limita cea mai de jos a anti-eroului. Genial – deși îl vezi un pic cam prea des „pierdut” fără Verdon -, dar extrem de egoist și abuziv, în relațiile sale intime și profesionale, până la șantajul și trădările de cea mai joasă speță.
Din relația lor, în prima parte, Gwen pare să iasă pe plus: mamă perfectibilă, prietenă devotată, soție de anduranță și artistă foarte bună. Din fericire pentru construcția filmului, pe măsură ce trec anii, disperarea și egoismul încep să se vadă și în acest personaj victimizat anterior.
În lungul du-te-vino pe care e construit filmul, în care intră și adolescența personajelor principale, și punctele de cotitură, și finalul lui Fosse (în mod injust, deși Gwen a trăit până în 2000, toată viața ei fără Bob e expediată într-o notă de final), parcă rămâne însă insuficient loc pentru adâncirea valorii profesionale a celor doi, pentru caracterul cu adevărat revoluționar al muncii lor.
Cele câteva momente presărate în jurul realizării „Cabaretului”, „Tot acest jazz” sau „Chicago” sunt interesante, iar unele chiar foarte bine făcute – ca momentul pregătirii celebrului „Mein herr” al Lizei Minelli sau a conferinței de presă din „Chicago” –, dar altele par pur și simplu croșetate wikipedistic.
Totuși, „Fosse/Verdon” are două vârfuri absolute în Sam Rockwell („Trei panouri în afara orașului Ebbing, Missouri”) și Michelle Williams („Manchester by the Sea”)… care-l și întrece. Fără ei, cu siguranță că ar fi fost mai degrabă plat, în ciuda complicării narațiunii și unor libertăți regizorale foarte discutabile. Pentru că, împreună și separat, cei doi reușesc să dea volum personajelor și legăturilor foarte fine dintre ei, să traverseze vârste și stări fără nici un efort aparent și să facă orice decorare exterioară (cum e chelia lui Fosse) să pară inutilă. Mai ales prin ei, mini-seria difuzată acum în România de HBO te ține în priză, ca în fața unui meci între doi artiști extraordinari.
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curiosDupă 25 de ani de la ultimul cadru din „Star Trek: Generația următoare”, căpitanul Jean-Luc Picard (Patrick Stewart) e forțat să-și părăsească domeniul și podgoria și să pornească, în ciuda împotrivirilor Federației, în căutarea unui android care e, cumva, „fata lu’ Data”. Cea care a rămas după ce câteva valuri de romulani hi-tech au reușit să scape de cealaltă.
Timp de trei episoade, căpitanul care nu se mai are bine cu Flota Stelară de când Federația a decis să nu-i salveze pe romulani pune cap la cap o echipă cu care să-și ia avântul, cu viteză superluminică, în noua misiune.
Totul avansează mai lent decât în obișnuitele întâlniri cu Picard și compania, ceea ce nici nu e atât de rău. Și, pe măsură ce noua navă călătorește spre locurile în care nu s-a mai avântat nici un om până acum (greu de crezut, la cât de bătrână e franciza), Stewart – care e și unul dintre producătorii seriei – are grijă să-ți apese butoanele nostalgiei prin reîntâlnirile cu o parte din vechea gașcă.
Premiat la Berlin, Atena sau Amiens, primul documentar al regizorului Suhaib Gasmelbari înfățișează o speranță și o amărăciune foarte personale, legate de situația nefastă a cinemaului sudanez. El însuși născut și crescut în Sudan, realizatorul devine astfel una dintre vocile care sancționează programatic distrugerea unei zone artistice, pe măsura radicalizării politice și religioase, după ce, în 2017, a lansat o serie specială intitulată „Filmele uitate ale Sudanului”.
Lungmetrajul „Talking About Trees” e mai puțin interesat de filmele locale, cât de încercările unui grup de cineaști și cinefili – asociați sub umbrela Clubul de film sudanez – de a repune în funcțiune un cinema în aer liber.
Gasmelbari reușește să surprindă nu numai obstacolele cinematografiei locale (de la cele birocratice, la cele religioase sau culturale), ci și să readucă pe ecran, cu duioșie comică, o poveste de dragoste față de film.
Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
Accesând https://www.patreon.com/pressoneRO
Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca
Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.
Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.
*Baza legală poate fi consultată AICI.
Poți redirecționa 3.5% din impozitul tău pe venit folosind formularul de mai jos. Dacă nu se încarcă, poți accesa acest link: https://formular230.ro/fundatia-pressone
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt Curios