"Femeile își scriu scrisori de dragoste pe sufletul bărbaților"

Femeilor timide le-ar folosi să știe că bărbații sunt precum broscuțele: nu văd decât mișcarea. Uneori, foarte rar, ei se pot transforma în prinți; dar pentru asta, pentru a le atrage atenția și a-i seduce, ele trebuie să-și însușească un dans, o mișcare de tipul apariție – retragere.

Undeva, în traiectoria acestei mișcări, cineva le va observa. Pentru bărbații timizi e mult mai simplu: când plac o femeie și nu știu cum s-o abordeze, cel mai sigur e să se împrietenească… cu prietena ei.

Am consemnat aceste sfaturi practice după un dialog stufos cu filosoful Aurel Codoban, autorul cărții „Amurgul iubirii” – în ideea că, și dacă România ar avea prea mulți filosofi, vorba unui clasic în viață, ei pot fi cel puțin la fel de utili ca inginerii.

De-a lungul dialogului nostru, am dat ocol, tot mai aproape, unor idei pe cât de subversive, pe-atât de fermecătoare.

Ne apropiem de un nou Ev Mediu? Mai este valid modelul statului național? Ce spun despre noi poveștile pe care ni le spunem și câte vieți trăim, de fapt? Și, la urma urmei, există cu adevărat iubire?

*

– Putem să începem de la finalul cărții dumneavoastră, „Amurgul iubirii”? E cam deprimant. Ați scris și cărți mai vesele?

– Vreau să scriu cărți mai vesele, mă apuc să scriu roman. M-am apucat, de fapt, am scris o parte de roman, o să-ți trimit draft-ul, sunt curios să aud critici.

Bineînțeles că romanul e legat de brandul ăsta al meu, adică de povestea cu iubirea. Titlul provizoriu este Jurnalul amurgului iubirii, e o chestie în care autorul discută cu redactorul de carte, iar acesta mai are un draft de roman, al unui prieten comun.

Și, în timp ce fac corecturile cărții, citesc și draft-ul romanului prietenului și îl comentează între ei. Poate iese ceva…

– Una, două povești…

– E o chestie de tip matrioșka, cu tot felul de soluții ciudate, postmoderne…

Se petrece aici un moment relevant pentru acest interviu: chelnerul îi aduce o limonadă colegului meu fotograf, care se plânge că e prea dulce. Amuzat, profesorul Codoban comentează:

– Uite, vezi? Fiecare are ceea ce nu-și dorește! Asta e regula sau mantra dorinței: dorești ceea ce nu ai și ai ceea ce nu dorești.

De altfel, noi trăim numai pentru micul moment de echilibru între cele două: îți tot dorești și poate că Dumnezeu, în nespusa lui ironie, chiar îți dă ceva.

Și atunci, dintr-o dată, ești stupefiat! Clipești liniștit, și morișca asta a dorinței începe să se învârtă din nou…

– Și, practic, asta e povestea cu iubirea…

– Sigur. Asta stă în spatele iubirii. Dar teoria mea esențială e că iubirea e o manieră de a domestici cultural ceea ce este dorință.

Domesticim totul, îndeosebi voi, tinerele doamne și domnișoare, și asta pentru că iubirea e ceva feminin. Stă scris în Ghilgameș că asta îi civilizează pe derbedeii ăștia brutali care sunt bărbații – femeile!

– Doar că nu mai sunt niște derbedei brutali…

– Nu, nu, s-au efeminat: ați reușit, ați câștigat!

– Dar nu asta voiam!

– V-am spus că întotdeauna obții ceea ce nu vrei. Asta se întâmplă…
Istoria acestei transformări începe undeva foarte demult. Formula este asta: Thales, care este un filosof remarcabil, le mulțumește zeilor că este om, și nu animal, bărbat, și nu femeie, grec, și nu barbar.

Animalul, femeia și barbarul sunt, într-un fel, exclușii, în afara condiției superioare. Și atunci lucrurile evoluează.

Eu cred că este una dintre marile voastre invenții, că iubirea e o invenție feminină; grecii o socoteau un fel de nebunie – dar invenția este feminină.

Este o formă de raționalitate tipic feminină. Adevărul e că numai femeile se iubesc între ele. Uneori, așa cred. Marele secret al acestei lumi este faptul că numai femeile se iubesc între ele și-și scriu scrisori de dragoste pe sufletele bărbaților cu care sunt o perioadă de timp.

O femeie prevalează un exemplar masculin din populația respectivă, îi permite să se îndrăgostească de ea, e ok, chestia asta funcționează o vreme, după care povestea dispare.

În momentul în care ea îl alege pe respectivul, îl alege pentru că el e deja educat cel puțin de mama lui, dacă nu de o altă femeie.

Și atunci, femeia îl ia, încearcă să-l schimbe, să-l reseteze și, când se plictisește de operațiunea asta sau consideră că a eșuat sau a obosit prea tare, atunci renunță, și altă femeie îl va prelua, pentru că ea vede în el ceea ce a pus cealaltă femeie.

Teoria mea este că, în acest fel, femeile își scriu una alteia scrisori de dragoste pe sufletul bărbaților. Și aici am ajuns, la efeminarea bărbatului.

– Există vreo soluție de compromis în tot dezechilibrul acesta?

– Nu. Mișcarea e dezechilibrul. Și numai mișcarea e viață, sau viața e mișcare. Cum vrei. Cum cântau băieții aceia pe vremuri: Alcoolul este viața și viața e alcool.

– Paraziții. Aveți niște referințe surprinzătoare. Revenind la finalul cărții dumneavoastră: din 2008 încoace, de când ați scris-o, se schimbă în vreun fel acest final – ca perspectivă – odată cu migrația islamică în Europa?

– După Amurgul iubirii am scris o carte care se cheamă Imperiul comunicării. Povestea din Imperiul comunicării este asta – previn de la început că n-am îndrăznit s-o spun pe cale directă: mi se pare că vom intra într-un nou Ev Mediu.

Aici trebuie să-l amintesc pe unul dintre tipii foarte citaţi, dar pe care lumea nu-i poate identifica, Pareto (Vilfredo Pareto – n.r.). Este unul dintre sociologii italieni care au aparținut cinismului.

E straniu să vezi un sociolog cinic. Ok – Pareto a inventat principiul cu 20-80: 20% din efort ne aduce 80% dintre cele mai bune rezultate. Asta e celebra lui regulă – dar nimeni nu mai știe că e a lui, că nimeni nu explică.

Dar el mai spune ceva extraordinar, și anume: istoria e un cimitir de aristocrație. Și eu am plusat ce zice el: istoria este un cimitir de civilizații.

Noi nu sesizăm că se întâmplă acest lucru extraordinar: poate că civilizația noastră moare. Gândește-te: aztecii au murit, vechile civilizații babiloniene au murit, civilizația faraonică a Egiptului a murit, așa mai departe…

Și noi nu realizăm că montajele astea istorice care sunt civilizațiile au o durată limitată. Islamul clasic a murit. Deci, marile civilizații în formula lor rotundă, plină, au dispărut. Probabil că și noi…

Și mă temeam atunci de ceva care este revenirea la Evul Mediu, însă n-am formulat în manieră deschisă toată povestea. Dar mi se pare că sunt date care ne-ar permite să gândim clar: revenim la unele caracteristici care aparțin Evului Mediu. Asta e foarte ciudat.

Nu zic că revenim în totalitate la Evul Mediu, și nu zic că este Evul Mediu cel pe care noi ni-l reprezentăm, după romane și după filme și după tot felul de imagini construite. Nu este chiar acel Ev Mediu. Eu mă gândesc la datele lui fundamentale.

Mi se pare că e un sistem pulsatil. În ce sens pulsatil? La un pol există sistemele democratice, echilibrate, rigoriste, legaliste, iar la celălalt pol, sistemele descentrate, anarhice, imposibil de normat.

Probabil că istoria se mișcă de la una la alta, între ele. Eu aș socoti cetățile grecești între cele mai bune exemple de echilibre extraordinare, în politică și societate. Am o admirație nesfârșită pentru democrația directă.

Dar noi nu ținem bine minte că povestea asta cu cetățile grecești se întâmplă încă o dată. Se întâmplă în Renaștere – sunt cetățile-stat italiene, care sunt la fel ca și cele grecești. Nu-i deloc ciudat că ele sunt cele care le redescoperă pe celelalte, din antichitate.

– Pentru că cetățile-stat italiene redescoperă platonismul?

– Exact. Asta se întâmplă. Cei dinainte erau aristotelici. Acuma, povestea este următoarea: am senzația că istoria pendulează între astfel de situații, care sunt pur și simplu admirabile și care sunt marele meu ideal – reîntoarcerea la cetatea grecească.

Nici acolo nu e paradisul, nu e raiul pe Pământ. Să ne înțelegem. După ele urmează marile imperii – Alexandru cel Mare… da? Și după aceea vine dezorganizarea totală, care este ceea ce se cheamă Evul Mediu: lumea care forfotește încolo și încoace, triburile, relațiile din societate devin relații de familie, de găști – am eu gașca mea!

Și orice fel de normare se stinge, apar doar sisteme din acestea violente, care-și fac singure legea. Sunt marii baroni, marii latifundiari, blabla…

Eu cred că, în clipa de față, marile concerne sunt astfel de mari baroni, mari latifundiari… Ei își permit aproape orice. Și sunt mult mai discreți decât erau, probabil, vechile aristocrații. Ei sunt noii baroni, dar acționează prin niște căi mult mai fine, pentru că contextul civilizatoriu s-a schimbat.

E foarte multă lume. Schimbarea fundamentală care s-a petrecut a fost înmulțirea populației.

– Voiam să ajungem aici: nu cumva modelul cetății grecești funcționează și pentru că are numerele bune?

– Ba da. Le spun mereu studenților mei că Atena e „ca Dieju ori ca Hodinu”, cum se spune ardelenește. 20.000 de cetățeni în epoca de aur – cât Dejul sau Huedinul. Și ne uităm cu admirație la ceea ce-au făcut.

Deci erau 20.000 de cetățeni cu drept de vot, destul de puțini, identificabili, oamenii se cam știau între ei…

– Nu aveau nevoie de televizor să afle cu cine să voteze…

– Asta este. Și votul era direct. Nu că n-ar fi votat greșit și atunci, nu că nu se manipulau, că nu se cumpărau voturile, că nu se făceau găști și mafii și așa mai departe. Viața este mereu așa.

Numai că exista o urmă de normativitate, de autoritate, de corectitudine, și așa mai departe. Urmează imperiile, urmează disoluția.

Apoi, gândește-te, au fost cetățile florentine, familia Medici, marea artă a Renașterii… Au urmat din nou marile imperii, și a urmat disoluția.

– Câtă relevanță are, la nivel istoric, interpretarea aceea a lui Ioan Petru Culianu care spune că, practic, Renașterea se termină cu o amputare a imaginarului și că de acolo am schimbat drumul?

– Mulțumesc mult. Aici voiam să ajung, și aș ajunge pe altă cale, care mie mi se pare mult mai clară. Știi ce se întâmplă? Uită-te la greci, și chiar și variantele astea de imperii bine consolidate…

Ceea ce se cultivă e mai ales cunoașterea. Îndată ce marile articulații sau marile cetăți se dizolvă, centrul cade pe comunicare. Deci, teoria mea este că se petrece, așa, o mișcare polară între cunoaștere și comunicare.

În antichitate, geometria lui Euclid, Arhimede, Aristotel, asta de-o parte, sau, mai târziu, la romani, Vitruviu… Și urmează Evul Mediu, care excelează în comunicare: e plin de povești și numai povești.

Dacă te gândești, așa e și acum: toată lumea asta care trăiește în birouri se hrănește cu povești, cu Urzeala tronurilor și cu tot felul de alte prostii de genul ăsta, care n-au niciun fel de relevanță referențială.

Au relevanță comunicațională. E singurul fel în care ne putem aduna la un loc – avem nevoie să ni se spună o poveste.

De fapt, mintea noastră funcționează în temeiul poveștii. Iar cunoașterea raționalizează poveștile. Cunoașterea lucrează asupra poveștilor curățindu-le.

Noi avem tot felul de metodologii care ne curăță poveștile de excesul de miraculos, de subiectiv, de sentimentalitate, de senzorialitate.

Le descărnează ca să rămână un schelet logic. Un soi de arhetip – dar arhetip bazat pe logică, nu pe simboluri. Arhetipul e un tată de simboluri, ca să zic așa. Logica merge pe chestii descărnate, reci, cuantificabile…

– Un algoritm.

– Algoritm. Asta este formula. Mai degrabă un algoritm decât un arhetip. Spuneam că mă tem de această neo-medievalizare, pentru că nu îmi place stilul ăsta de viață de Ev Mediu. Există foarte multă improvizație, foarte mult nomadism, foarte puțină siguranță a vieții.

Nici războaiele medievale nu au fost războaie mondiale, ci au fost războaie de tipul ăstora – invadarea Crimeei, Statul Islamic, focare.

Statul Islamic e exact ca una dintre Hoardele de Aur care vin către Europa. Exact aceeași idee. Sistemul noului război este ăsta.

Probabil că armamentul nuclear împiedică, în clipa de față, o conflagrație de tipul celor două războaie mondiale, cu tranșee, cu poziții, cu avans de trupe…

Și atunci revin la războiul de tip medieval: luăm cetatea aia, cetatea aia aparține nu știu cui, teritoriul este pestriț…

Austriecii au cetăți în Germania până târziu, chiar protestante. La fel se întâmplă și dincoace: Ștefan cel Mare are cetăți într-o Transilvanie care nouă ni se pare integral austriacă sau maghiară. Deci, lumea asta pestriță reapare. Granițele devin poroase.

E foarte ciudat, dar, într-un fel, globalizarea nu e doar o caracteristică a noastră. Este – și aș vrea să nu fiu greșit înțeles – și o caracteristică a Evului Mediu. Într-un fel, Evul Mediu este mai globalizant decât au fost imperiile sedentar-staționare din contextul european.

– Ne imaginăm cum ar putea să arate lumea asta?

– Noi am ignorat o chestie de-a lui Ceaușescu, care-a fost, de altfel, destul de inteligent politic, mai inteligent decât am fost noi dispuși să-l credităm. Eu am avut rezerve, încă de la început, privind felul în care a fost desconsiderat…

El a avut o idee foarte interesantă, în care a forțat, din păcate, poporul: ideea că factorul demografic e foarte important. Factorul demografic e în genul unei bombe: chinezii o dovedesc din plin în clipa de față.

Ei bine, marea problemă a Europei este scăderea populației – ceva ce nimeni nu spune destul de clar. Am văzut statistici care spun că, în 2050, Europa are nevoie de 250 de milioane de oameni ca să-și păstreze arborele acela.

– Dar demografii spun lucrul acesta. Doar că, atunci când mesajul ajunge la politicieni, ei gândesc doar până la următoarele alegeri. Nu văd pe termen lung.

– Ăsta e marele pericol al democrației. Că politicianul e interesat doar de putere și de scurta perioadă în care o are la îndemână. Toată lumea începe cu el, și după el, potopul. Cam ăsta e stilul de gândire. Și România are o problemă demografică mare.

Asta înseamnă, de fapt, Evul Mediu – niște populații care cresc brusc undeva, în Asia; sunt recolte mari, sunt perioade bune pentru agricultură, iar populația crește brusc. Atunci, ei sunt obligați, într-un fel, să plece altundeva.

Dar există și civilizații care dispar pentru că pierd demografic: Culianu, invocat mai devreme, folosește un citat dintr-un părinte iezuit – e o chestie foarte interesantă, ar merita citit „Religie și putere”, cel mai bun text al lui Culianu…

Ideea extraordinară în această poveste e că vreo 500.000 de oameni din America Centrală pornesc în căutarea Țării fără Rău. E o migrație foarte stranie în căutarea Paradisului. Și, după ce fac multe călătorii de genul acesta, căutând Edenul, ei sunt drastic micșorați.

Rămân câteva zeci de mii. Populațiile dispar în felul acesta, ies din istorie. Într-un fel, senzația mea e că Europa iese ușor din istorie. Nietzsche vorbește despre „ultimii oameni”.

Și ultimii oameni înseamnă ceva foarte frumos: el zice așa, că, ultimii oameni sunt aceia care nu transmit mai departe tradiția.

Deci, noi trăim într-o lume de ultimi oameni. Statisticile spun că, în marile orașe occidentale, 50% dintre cei care ar trebui să se căsătorească nu se căsătoresc.

Deci, ei se mulțumesc să consume toată tradiția civilizatorie, o lasă să curgă pe ei ca un fel de duș călduț, și nu transmit nimic mai departe. Sunt, cum spune Nietzsche, ultimii oameni.

– Egoism sau comoditate?

– Probabil că sunt moleșiți, sunt obosiți. E o oboseală să fii oameni, zicea, pe vremuri, un cânticel. (râde) Cred că la asta se adaugă, suplimentar, oboseala de a fi european.

Sunt deja de demult în lume, au cam văzut totul, au făcut toate jocurile posibile. Ce mai e de făcut?

– Asta nu e oboseală, e blazare.

– În acest sens. Nu vreau să fiu rău cu ei… cu noi, adică. E o blazare. Oboseala spiritului, asta este.

– Putem vorbi și de o morală nouă? Avem aceste discuții în redacție, că tipologia eroilor pe care-i promovează serialele se schimbă. Ajungem să ținem cu răii, complet imorali după setul clasic de reguli…

– Sunt cărțulii care pun în discuție asta. E vorba despre o etică sau o moralitate mult mai pragmatică, mai plină de tactici sau de strategii sociale, ca să zic așa.

Morala noastră modernă a fost una excesiv de rațională; principiul lui Kant este cel care a aranjat morala occidentală. Bine, moralitatea devine teribil de aplicată situației. Nu mai există exigențe idealiste extraordinare.

Deci, odată cu schimbarea asta – de la statele astea centralizate, naționale, cu centru foarte clar, cu autoritate și norme, la această nebuloasă care contează ca nou Ev Mediu – se întâmplă ceva foarte interesant, e o schimbare de perspectivă, de la ceea ce este teoretic și rațional la ceea ce este empiric și experimental. Într-un fel, și computerele ne-au ajutat să facem asta.

– Ca și cum ne-am întoarce la un mod de gândire magică?

– Asta este, experimentul și empiricul sunt mai aproape de magic decât de experiența teoretică. Pentru că, în contextul ăsta, tot felul de chestii particulare pot deveni principale sau importante.

Empiria nu poate discerne între bine și rău. Face mereu experiențe, înseriind: am văzut și asta, și asta… Și oricare dintre aspecte poate deveni principal.

Calculatorul ne face să fim așa, să învățăm prin încercări. Cine citește manualul de instrucțiuni al calculatorului? Nu-l citește nimeni. Te tot uiți și faci pași, totul este empiric. Nu mai e o chestie teoretică, cum se făcea pe vremuri, întâi teoria. Nu, acum înveți făcând.

Și nu numai asta. Mai e o chestie foarte interesantă, pe care lumea n-o observă: decăderea universităților. Când au apărut, ele au contribuit, într-un fel, la disoluția Evului Mediu. Acuma se întâmplă procesul invers.

Marii feudali de azi, care sunt marile concerne și corporații, își construiesc propriile forme de învățământ. Și universitățile decad sau se topesc, sunt ineficiente.

Uită-te la tinerii care studiază informatica. Ei preferă să meargă la școli făcute de firme decât la universități – pentru că acolo sunt lansați mai bine și sunt învățați tot ce este actual.

Universitățile sunt retardate, sunt întârziate, stau prea mult la teoretic. Dincoace sunt chestiile noi, aplicabile și imediate. Și polaritatea se schimbă.

Și cercetarea a devenit un fel de cancer. Cancerul este situația în care un set de celule nu fac decât să-și adune toate resursele pentru ele, fără nimic altceva, nu dau nimic altceva, nu fac nimic folositor.

Foarte multe dintre instituțiile noastre europene au devenit cancerigene, în acest sens. Adică autonome, autotermice, nu cedează nimic în afară, nu oferă nimic.

– De ce nu găsim soluții la problemele astea înainte să devină prea târziu?

– Pentru că nu poți schimba sistemul. Mai degrabă sistemul te schimbă pe tine. E, într-un fel, legea a doua a termodinamicii: dacă pui un măr stricat împreună cu merele bune, va rezulta o stivă de mere stricate, nu invers.

La fel se întâmplă și aici: cineva intră în sistem, poate vreun tânăr politician cu foarte multe dorințe de bine, foarte onest și moral.

Sistemul îl obligă la o serie de compromisuri; nu poate deveni eficient și nu poate face carieră dacă nu face câteva negocieri, aranjamente și așa mai departe. Odată cu asta începe compromisul.

– Și asta nu se întâmplă doar în România. Noi avem obsesia asta: numai la noi…

– Nu se întâmplă doar în România. Chestia cu numai la noi e un sentiment foarte stupid, mie așa mi se pare. Și e semnul unei schizofrenii românești, acest refuz de a accepta ceea ce ești și de a face ceva mai bine.

E un semn de pasivitate. Și spunem asta ca să nu facem nimic: așa e la noi…

Eu sunt împăcat cu asta. Multă vreme am sperat, deși n-am avut speranțele pe care optimiștii exagerați le-au avut pentru România.

Dacă România interbelică ar fi fost, într-adevăr, ceea ce se pretinde că a fost, comunismul care i-a urmat, socialismul real care i-a urmat ar fi fost altfel. Dar România dintre cele două războaie mondiale a fost aia în care țăranii mâncau carne numai de sărbători. Deci s-o lăsăm…

De asta a arătat socialismul așa la noi. Că, de pildă, socialismul nemțesc a fost un alt soi de socialism. A se vedea filmul Viețile altora, în care securistul ăla, pe care toată lumea-l hârâie, protestează când șeful lui îl lucrează pe altul pentru că-i plăcea prietena lui.

Era o lume brutală, dar… și acum e destul de brutală. Uită-te cum se poartă cu bătrânii, cu animalele și, uneori, cu copiii.

Pe vremuri, am fost cu prima mea bursă, primită de la Noica, în Tübingen. Și pisicile nu se temeau de oameni. A fost o revelație pentru mine.

Românii sunt, din păcate, un pic cam sălbatici. Brutali, violenți. Aparent sunt pașnici, dar zace-n ei un pic de brutalitate excesivă. Pe care nu și-o pot manifesta decât asupra soțiilor, bătrânilor, animalelor… Poate fi perceput și ca un semn de interes.

Una dintre teoriile analizei tranzacționale susține că omul are nevoie de stimuli. Și dacă nu poate obține stimuli pozitivi, atunci și ăia negativi sunt buni. Numai să existe. Viața are nevoie de stimuli.

*

– Câtă comunicare există, de fapt, între îndrăgostiți?

– Una fantasmatică. Fiecare comunică cu ceea ce crede că este celălalt. Nouă ne place să credem că mesajul ajunge de la A la B. Regula absolută, statistică, este că, atunci când comunicăm, abia o treime din ceea ce este în intenția noastră se transmite.

Nu cred… Într-o vreme, credeam că-n iubire e mai mult. Mă bazam că e mai multă comunicare nonverbală. Dar… am senzația că nu.

M-am gândit azi, în timp ce coboram spre centru, pentru că vorbisem la telefon cu prieteni, cât de paralel pot gândi oamenii.

Fiecare în stilul lui de gândire, femeile colaborând tot timpul datorită oxitocinei, și fiind un comitet de îmbunătățiri… Știi cum face o femeie?

Bărbatul a rămas acasă, face curățenie, aranjează, tot, se zdrobește – pentru că n-are ce face, se plictisește. Și vine acasă partenera, prietena, soția, amanta, ceva are el…

Și ea se oprește în prag, se uită și zice: Da… dar n-ai spălat lampa aia! Femeia e un comitet de perfecționare. Așa cum bărbații sunt domnul-repară-toate.

Vine soția și zice: Știi, iar m-am întâlnit cu tipa aia care a zis nu știu ce. Și el spune: Ha! Nu ți-am spus eu? Totdeauna când o vezi, trebuie să faci asta și asta și asta. Și, la sfârșit, femeia spune: Nu mai vorbesc cu tine, că nu mă înțelegi…

Sunt prinși în cele două stiluri de gândire.

– Un monolog dialogat.

– E un destin trist, clar. Dar femeile au impus iubirea. Și femeile mereu pretind de la bărbați ceea ce este exigența romantică de la iubire: bărbatul să aibă un set de trăsături care să semene mai bine cu femeile decât cu bărbații.

El nu poate comunica bine cu iubita lui dacă nu devine mai feminin, și asta se difuzează în societate. Iată, și societatea impune o scădere a violenței, regret să recunosc, dar violența este apanajul bărbaților. Testosteronul îi face agresivi. Așa cum oxitocina le face colaborative pe femei.

De asta, femeia va colabora cu bărbatul care o bate, pe când bărbatul va găsi asta firesc, în ordinea programării biologice.

Dar societățile evoluând, devin mai feminine, pentru că civilizație înseamnă răsturnarea forțelor. Civilizația e construită împotriva naturaleții, a naturalului sau biologicului. În biologic, câinele mai mare mârâie dacă ăla mic vine și vrea să-i mănânce din farfurie.

Dar dacă ești politicos și civilizat, ce faci?! Ții ușa copilului sau femeii, îi ajuți să ducă plasele. E o răsturnare a raportului de forțe, care merge foarte departe, tot mai departe, descalificând o parte din populația asta masculină de atributele masculinității. Castrându-i.

Și pregătindu-i să fie pasivi pentru invaziile care vor urma.

Există un fel de angelism al Europei, o gândire angelică. Nu știu dacă am văzut pe cineva regretând-o.

Adică: Săracii – asta e o gândire feminină –, să vină aici toți… Deci nimeni nu se mai gândește la resurse, așa cum parlamentarii noștri nu se gândesc de unde vin banii.

Dar ăsta e angelismul european: Să vină toți aici, săracii… De ce să nu stea la ei acasă, să facă ordine la ei acasă?! De ce să nu lupte pentru chestiile lor? Europa a luptat ca să devină ceea ce este.

Într-un fel, e urât ceea ce spun, adică nu pare să fie prietenos. Eu nu vreau decât să previn împotriva unui angelism exagerat al Europei.

Atitudinea de înger în viața reală nu produce nicidecum efecte bune sau de dorit. Produce efecte paradoxale.

Ei sunt atrași de acest miraj angelic și a doua generație se revoltă, că nu e Paradisul promis. Și le pun bombe și împușcă.

Eu n-am crezut nicio clipă în multiculturalism, m-am pronunțat împotrivă. Pentru că omul rămâne în grupul lui și rămâne în cultura lui. Grupul este o plasă de salvare: nu poți cădea mai jos, ca la circ. Asta îl ține.

Îl scoți de acolo, nu mai are niciun gen de asigurare, și este gol. Și nu va vrea să fie gol. Turcii nu au învățat și nu vor gândi nemțește. Ei rămân în cultura lor.

– În cultura lor sau în limba lor?

– Și aici voiam să ajung. Ceea ce s-a întâmplat în Occident – și ăsta e semnul pierzaniei pentru Occident – este erodarea simbolurilor. Deci, ei rămân în lumea lor simbolică și sunt în stare să crediteze simbolurile cu sângele lor.

Când i-am spus unui profesor american că ceea ce s-a întâmplat cu 9/11 e un act de comunicare interculturală – nu i-a plăcut deloc. Știu că sună ca dracu’, dar ăștia seamănă, în principiu, cu martirii creștini. De ce?

Creditează simboluri. Martirii creștini își dădeau sângele și viața pentru simbolurile lor. O parte din lumea de astăzi, nedomesticită, e gata să-și dea sângele pentru simbolurile ei. E gata să moară.

Când îl vezi pe ăla murind pentru ceva, asta-ți dă garanția că acel ceva contează, și tu, la rândul tău, vei muri pentru aia. Pe când noi nu mai credităm simbolurile. Cine moare pentru democrație?!

– Când am luat-o pe drumul ăsta?

– Probabil că undeva pe la începutul secolului XIX începe disoluția. Tot secolul XX e o pierdere, o erodare continuă a simbolurilor Occidentului.

De-asta Europa nu funcționează. Ea nu mai este un simbol cum a fost. E-o afacere. Ce dai și ce-ți dau. Ăla care gândește simbolic, în limba lui simbolică, el nu va precupeți, nu-și va negocia, nu va cântări propria lui viață.

– Pentru că, în acest fel, lumea lui are sens pentru el…

– … și singurul lucru de care avem nevoie în această viață este sensul. Nu poți trăi fără sens.

– Atunci Europa noastră angelică din ce-și mai extrage sensul?

– E o întrebare. Tehnologia reprezintă ceea ce a fost dus până la capăt din gândirea simbolică. E o gândire simbolică descărnată şi scheletizată.

E o confruntare între tehnologie, care e o gândire simbolică dusă până la ultimele consecințe, materializată, devenită științifică, și gândirea simbolică anterioară.

Până acuma, situația a fost următoarea: de câte ori o civilizație cu tehnologie superioară… Gândește-te, s-au dus spaniolii în America Centrală și i-au ras pe tipi. I-au terminat. Bun, în clipa de față, pe mine mă interesează acest stadiu.

Vreau să văd cum se întâmplă pariul ăsta. E un pariu, nu știu dacă apuc să-l văd în cuprinsul vieții mele. Această tehnologie dezvrăjită sau ce, altă gândire simbolică imprecisă?

Cred că lucrurile sunt indecise. În ’90, când se construia Europa la care țineam, mi-am dorit să intrăm în proiectul acesta socotind că românii lăsați singuri sunt mai toxici între ei dacă n-au o instanță superioară.

Și vreau să văd ce se întâmplă acum. Cine va câștiga între gândirea simbolică magică, în care oamenii se omoară, își dau sângele, și cealaltă, eficiența tehnologică, care-i omoară pe ăștia primii ca muștele. Sunt curios să văd cine va învinge.

– Tehnologia ne dă siguranță sau nu?

– Da, da. Le-am spus copiilor mei când erau mici: trăim în sfertul bun al lumii. Cred că trăim în zece la sută cel bun al lumii. Suntem, realmente, într-un fel de Paradis pe care tehnologia l-a construit. Un fel de Paradis artificial.

Cel puțin noi, din orașe. Pentru că sunt în România sate uitate de Dumnezeu și sunt oameni de destinul cărora nu se interesează nimeni. Copii și bătrâni pierduți în această lume, într-o mizerie teribilă. Ei sunt, într-un fel, negrii lumii noastre.

Și e groaznic că politicienii nu au niciun fel de atenție față de asta, au numai pentru pensiile lor și pentru… Ce-ți trebuie să primești imigranți când ai imigranții tăi, într-o mizerie teribilă? De ce nu-i scoți pe ăștia la lumină?!

Nimeni nu vrea să-i vadă. Și, totuși, eu cred că noi trăim într-o lume incredibil de bună. Așa de bună cum n-a mai existat niciodată, în condiții de siguranță. Mă rog, sunt carențe de sens, dar poveștile ajută la pansarea măcar a acestei lipse de sens.

– O vreme.

– O vreme. Povestește Eliade despre lagăre în care oamenii acceptau să-și doneze bucățele minuscule din mâncarea lor unor povestitori care le spuneau povești. Omul are nevoie de povești, nu poate trăi fără povești.

Nu poți trăi fără miracol, fără ceva care să creeze sens, să te scoată cumva. Miracolul este sensul. Între noi doi fie vorba, am pus următorul motto pentru romanul meu – Nimic nu înseamnă nimic abia dacă totul începe să însemne ceva.

Din păcate, pentru noi, care gândim în maniera asta, există o penurie de semnificare. Lumea face mai puține semne decât ne place nouă să credem. Sau suntem noi tot mai insensibili. Pentru mine e același lucru.

– Ce fel de povești se mai spun astăzi?

– De asta am renunțat să mai scriu teoretic; cred că forma fundamentală a minții umane este legată de poveste. Deci e felul în care interpretăm lucrurile, felul în care ne explicăm ceva. Felul în care înțelegem.

Povestea este esențială.

Și atunci ne spunem tot felul de povești. Complicația este asta: poveștile noastre suplinesc ceea ce lipsește, într-un fel, vieților noastre. De asta poveștile din clipa de față sunt pline de vrăjitorii: pentru că viețile noastre sunt foarte terne.

Trăim într-un parc tehnologic, care este Occidentul, și viața noastră este puțin prea sigură, prea lină, lipsită de peripeții, de răsturnări. Ea participă prea puțin la marile lucruri pe care doar le bănuim.

Poveștile vin să suplinească asta. Vin să dea dimensiuni suplimentare vieții noastre, care viață este cu dimensiuni reduse.

Problema este următoarea: noi înțelegem prin analogie, și poveștile au această calitate, de a construi analogii cu propria noastră viață.

Noi nu ne putem înțelege pe noi și propria noastră viață decât prin intermediul poveștilor, și numai această înțelegere ne schimbă viața.

Degeaba îți spun că, dacă fumezi, asta produce nu știu ce. Nu putem să ne schimbăm viața decât dacă înțelegem, și nu înțelegem decât dacă suferim, dacă se întâmplă ceva pe cuprinsul vieții noastre…

Poveștile sunt un surogat de suferință – suferință în sens larg.

Budismul a folosit din plin asta. E povestioara aceea cu omul care vine la izvor, se apleacă, și vine unul dintre zei și îl face să trăiască o viață posibilă până la sfârșit. Și când se ridică – el a trăit deja o altă viață, a avut copii, a fost rege, blabla –, bea din cana cu apă și nu a trecut nimic. Asta este. Asta sunt poveștile pentru noi.

Ne fac să trăim mai multe vieți. De asta ne și place să ne îndrăgostim multiplu, de aici și infidelitatea. Este singura chestie pe care o putem face: trăim vieți paralele.

*

Aurel Codoban (68 de ani) este doctor în filosofie și a condus revista „Echinox” între 1983 și 1990.

A rămas în memoria foștilor săi studenți ca fiind poate ultimul profesor de filosofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” (UBB) la cursurile căruia se stătea pe treptele amfiteatrului sau chiar la ușă, din cauza înghesuielii.

A predat, între altele, cursuri de Semiologie, Filosofia religiei și Hermeneutica iubirii.

După mai bine de 30 de ani la catedră, a părăsit UBB în primul deceniu al acestui secol, din cauza unui conflict deschis cu fostul rector Andrei Marga, căruia i-a reproșat cultul personalității și stilul de conducere dictatorial.

A publicat mai multe volume de autor, printre care „Filosofia ca gen literar” (1992), „Sacru și ontofanie” (1998), „Amurgul iubirii” (2010) și „Imperiul comunicării” (2011).