"Doar cine vede subpământul are dreptul să vorbească despre el"

La început, Pământul era netocmit și gol. Apoi apele s-au despărțit de uscat. Când uscatul s-a încruntat, au apărut munții. Mai apoi, Valea și oamenii Văii, care au început să sape munţii în căutare de cărbune.

Li s-a spus mineri.

Și a fost o dimineață, o seară, apoi iar o dimineață − patru schimburi. Minerii le-au poreclit "șuturi". Din pricina greutăților, ei și-au ales ca simbol o lacrimă care sfidează gravitația. Ea picură invers: din adâncuri în sus, către pământul pe care calcă oameni.

Pentru ei, atunci când mina va dispărea, pământul va deveni iar netocmit și gol, așa cum era la început.

Datele problemei

1. Unul dintre cei mai rafinați scriitori români, Ion Dezideriu Sîrbu − puţin cunoscut şi pe nedrept trecut în umbră −, a ajuns cândva, după persecuțiile comuniste, să lucreze ca vagonetar în Mina Petrila.

A continuat să scrie până a murit, ironic, cu doar 75 de zile înainte de Revoluţia din decembrie '89. Opera lui de sertar a rămas în picioare şi e mai vie ca oricând. Doar că, din nenumărate motive, nu e uşor nici de digerat, nici de ajuns la ea. Dar când ajungi, rămâi acolo ca un prizonier fericit.

Pentru I.D. Sîrbu, "Europa e un biet continent, Petrila e o lume".

Pentru mine, unul, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal este o mostră de verticalitate și sublim, un reper la care mă voi întoarce mereu, până la sfârșit.

2. Ion Barbu, fost topograf la Mina Petrila, actualmente artist vizual și curator al mai multor muzee și instituții culturale periferice, se jură că adevărata rezervă de valoare care poate salva Orașul Petrila de la uitare e Mina Sîrbu, câtă vreme adevărata mină s-a închis.

Nu s-ar supăra dacă ar salva ceva din clădirile fostei mine pentru a le transforma în muzee sau spații culturale. Drept urmare, luptă pe acest tărâm strămoșesc cu armele lui, decis să schimbe ceva, orice, într-o lume ce amenință să se scufunde ca o Atlantidă.

Luptă cu penelul, cu poezia, cu micile sale instalații de artă contemporană și cu râsul lui ba spumos, ba amar. Pe lângă o încăpățânare savantă și o sfântă mânie, Ion Barbu are o savoare specifică, pe cât de subtilă pe alocuri, pe atât de brutală alteori.

E ca și cum ai recita șoptit, ca la Cenaclu, avalanșe de sudalme țesute în versuri, pe acompaniament de liră.

3. Regizorul Andrei Dăscălescu ateriza acum câțiva ani, ca un extraterestru, pe ceea ce urma să denumească Planeta Petrila. Avea ceva din singurătatea Micului Prinț.

I-au trebuit 4 ani pentru a pricepe şi cartografia această planetă stranie într-un documentar intitulat chiar aşa: Planeta Petrila.

Dăscălescu a urmărit în paralel două fire narative complicate, în care se întrepătrund două personaje-cheie:

a) brigadierul-șef Cătălin Cenușă, reprezentând viaţa minerilor din subordinea sa, pe ultima sută de metri înainte de închiderea minei;

b) agitatorul de profesie Ion Barbu, reprezentând un Don Quijote local care se luptă cu morile de vânt ale conducerilor de orice soi și care reuşeşte să atragă în bătăliile sale, cu puternice accente de suprarealism și burlesc, o mică armată de susținători.

Andrei Dăscălescu şi Cătălin Cenuşă.

Personajele

Am stat alături de cei trei (Cenușă, Barbu, Dăscălescu) vreme de două zile, încercând să le înțeleg punctul de vedere.

Am povestit cu ei, am mâncat împreună, am vizitat o peșteră, mai multe muzee (Muzeul Instalatorului Român, Muzeul Mamei, Casa Memorială I.D. Sîrbu, Centrul Pompadou), o bucată din clădirile administrative ale minei, plus o mină-școală (mulțumim fostului director Constantin Jujan pentru prezentare) și am asistat la proiecția documentarului Planeta Petrila, care a adunat mai toată suflarea orașului.

Am încercat, pe tot acest parcurs, să pricep sintagma lui I.D. Sîrbu pictată de Ion Barbu pe calcanul de la intrarea în urbe, care arată astfel:

Nu am pretenția că am înțeles lucrurile în adâncime; pentru așa ceva ai nevoie de mult timp. Ce am găsit la Petrila a fost o așchie de huilă sfărâmicioasă cât o unghie, un mititel vârf de aisberg, al cărui corp enorm stă ascuns sub pământ.

Am avut senzația că sunt un miner care lucrează la suprafață − așa cum s-a început exploatarea din zonă în 1840. Abia în 1859, odată cu săparea Puțului Deak, a început aventura din subteran.

Azi, Puțul cu Skip, care mai ieri pătrundea în adâncul pământului până la 1.024 de metri, e un schelet de metal care stă vertical lângă două turnuri deloc gemene, întrebându-se de ce soartă va avea parte: va fi vândut la fier vechi, va deveni un fel de mausoleu sau va coborî din nou oameni în inima pământului, măcar să vadă și ei cum era cândva?

Cenușă

Un om cu un zâmbet deschis, ușor trist. Simți că nu poate ascunde nimic rău. Un om subțire, aparent fragil, dar care emană o combinație de blândețe și forță.

O simt din prima îmbrățișare pe care mi-o oferă, generos, în fața unui non-stop de la blocul său din cartierul numit Capăt de Linie. Ne conectăm imediat, parcă ne știm de când e lumea.

Colegii şi localnicii îi spun Brigadierul. Restul lumii, Cenușă. Stăm și vorbim. Bem bere, râdem. Ascult, încerc să înțeleg, notez, bag la cap.

Cred că e începutul unei frumoase prietenii, fiindcă noi doi, cu siguranţă, ne vom revedea.

Să cunoști un om e o aventură interesantă. Să ai răbdare, să-i asculți povestea. Cât poți să înțelegi un om? Vezi, asta e o întrebare interesantă.

Când lucrezi cu 60-70 de oameni, așa, ca mine, faci tot ce poți să-i asculți, să-i pricepi, dar înțelegi imediat cât pot fi de diferiți. Nu te pot iubi toți. Ai nevoie de timp până să accepți asta. Nu e ușor.

Știi gluma aia, nu? "Salut, ce mai faci, vecine? Păi uite, vin de la piață. Și cum a fost? Ei, lume multă. Dar oameni? Foarte puțini." Asta e problema. E lume tot mai multă, dar oameni adevărați, tot mai puțini.

Uite, cazul lui Andrei. Când a apărut pe aici, toți fugeau ca șobolanii, nimeni nu voia să stea în fața camerei de filmat, întorceau capul. La noi în casă a intrat târziu, abia când am înțeles că e sincer în ceea ce caută.

După ce a primit aprobarea să intre în subteran la schimbul trei, au vrut să-l pună în zona de praf, de unde nu se putea filma nimic altceva decât praf negru, gros. Am vorbit cu șeful de echipă și i-am spus: "Nu vă bateți joc de omul ăsta, fiți adevărați, fiindcă el chiar vrea să facă ceva adevărat. Multe vor trece și se vor uita, dar mina asta, care a fost casa noastră, o să rămână în mintea oamenilor".

Imagine istorică: minerii care au scos ultima tonă de cărbune din Mina Petrila. O fotografie din expoziția lui Andrei Dăscălescu.

Andrei a avut șansa de a surprinde ultimul schimb, închiderea minei. Minele astea sunt antigrizutoase. La o anumită concentrație de metan, la orice scânteie, cât de mică, chiar și de la un aparat foto, se poate produce un dezastru omenesc.

Și dezastrele nu au fost puține. Ultimul e cel din 2008, când au murit mulți. Strada minei, pe pod, era plină de femei care plângeau și lumânări care ardeau. Eu trebuia să fiu în acel schimb − noroc cu niște arsuri căpătate cu o zi înainte, care m-au ținut acasă. Că din spital am fugit.

Nu știu ce director ar mai da astăzi o asemenea aprobare, ca un operator să filmeze acolo unde a filmat el. Săracul Andrei, cred că de inconștient ce era a avut așa un curaj nebunesc.

Astfel, a trăit o experiență unică. Acum e în film, în fotografii, o poate vedea toată lumea și ăsta e un lucru extraordinar. Nu e nimic de ascuns. Eu mă bucur că, în sfârșit, cineva o să înțeleagă ceea ce noi, minerii, nu putem explica, ci doar trăi – cât de grea și periculoasă poate fi viața în subteran.

Eu cred că nu mina omoară omul; omul se omoară singur atunci când i se termină ghemul de ață. Se zice că minerul are viață veșnică – stă ani de zile la întuneric, iese un pic la suprafață, apoi se întoarce înapoi în pământ.

E greu să te compari tu, care ieși la pensie la 45 de ani, cu un altul care are 60 de ani, dar care a lucrat în orice alt domeniu. E greu să te compari tu, care ai respirat toată viața numai praf de cărbune, cu unul care a tras în piept doar ozon.

Munca e titanică. Te uiți la ceas și abia au trecut două ore din schimb. Te întrebi dacă o să mai vezi lumina zilei. Te întrebi dacă o să mai prinzi vreodată nenorocita aia de pensie. Ieși viu și sărbătorești cu băieții. Sărbătorești viața.

Eu mașină n-am, dar acolo, la barul lui Demeter, am lăsat vreo două Dacii, e clar. La o medie de vreo două beri pe zi, fă și tu un calcul.

Cineastul Andrei Dăscălescu (cu tricou negru), alături de mineri din Petrila. Primul din stânga e Cenuşă.

Am lucrat la temperaturi mari, în echipament special, unde arde zăcământul, fiindcă eu am și școala de salvatori de mină.

Știi că norma de cărbune a unui miner e de 6 tone pe schimb? Îți poți imagina câte mii de tone am scos eu în 27 de ani de minerit? În septembrie ar trebui să mă pensionez, dar până merge Mina Lonea, nu ies din schemă. Parcă văd că și din asta o să apuc să scot ultimul vagonet de cărbune.

Nu mai suport chestia asta. Eu sunt un tip de modă veche. Îmi place să construiesc pentru viitor, să sudez echipe, să formez oameni responsabili, să merg cu ei până la capăt.

Când mă gândesc la un schimb de tură de 20 de oameni, văd în spatele lor 20 de familii, o groază de copii. E o poveste cu care mă identific. Am vrut să ies nu o dată. Dar am povestit cu Carmen, soția mea, care mă sprijină, și am decis să merg mai departe.

Îmi plac oamenii mei, îmi place ce fac, cred am devenit dependent de minerit, cu toate riscurile pe care le implică. Văzut de la suprafață, mineritul e o muncă oarecare. Dar ascultă aici la mine: doar cine vede subpământul are dreptul să vorbească despre el.

Barbu

Îl știu demult. E tot el. Stă aplecat deasupra chiuvetei și spală cu furie ceea ce el numește "farfurii din plastic de triplă folosință". Nu lasă pe nimeni să se bage.

Casa lui e și mai scrisă pe dinăuntru și pe dinafară decât era acum mulți ani, când am mâncat papricaș cu mămăligă gătit de el și am băut vin gătit de alții. Sincer, cred că e casa lui memorială, pe care o pregătește din timp, pentru a o lăsa la cheie, când va fi cazul.

Are prea multe talente ca să te apuci să i le înșiri. Poate purta lejer prin oraș o șapcă de clovn cu clopoței, poate transforma o trecere de pietoni în clape de pian și poate organiza, cu fanfară și sicriu, înmormântarea unei mine.

Are talentul de a enerva în asemenea hal toate autoritățile, încât e aproape imposibil să nu-l iubești. Cred că, mai de voie, mai de nevoie, a ajuns să-l iubească și primarul actual, altfel nu ne-ar fi cumpărat tuturor pizza şi bere din banii lui.

Ca jurnalist, poți să mai scrii ceva rău despre un asemenea primar? 🙂

Lumea asta a noastră românească e atât de suprarealistă, încât n-ai cum să te plictisești în ea. E un izvor nesecat de bună dispoziție și umor tragic. Trebuie doar să te apuci.

Uite, ia mașina asta. E un Matiz. Era roșu, dar l-am vopsit în alb. I-am pus roți de car de lemn și l-am urcat aici, pe un piedestal. Am scris pe el − Ceci n'est pas un Matisse.

Ca să înțelegi asta, ar trebui să-l știi pe tipul ăla, René Magritte, pe care eu îl consider cel mai mare suprarealist al tuturor timpurilor. Are un tablou cu o pipă pe care scrie cam același lucru: Chestia asta nu e o pipă. Ia propoziția asta și dezvolt-o.

Tot muzeul ăsta, care se cheamă Muzeul Instalatorului Român, pleacă de aici, de la ideea asta complet absurdă. Toate cele peste 500 de piese din muzeu asta fac: pun sub interogație totul, începând cu această casă, continuând cu Primăria, cu Guvernul și sfârșind cu UE.

Odată, un copil a zis despre muzeu: "El ne învață să râdem de oamenii de care trebuie să râdem". Așa imperfect și absurd, e vizitat de peste 2.000 de oameni pe an, în timp ce în Muzeul Mineritului din Petroșani intră, în medie, cam 5 oameni pe lună.

Vorba lui Picasso: "Dați-mi o casă și vă dau înapoi un muzeu". Eu le-am cerut să mi-o concesioneze pe 15 ani. S-au uitat la cum arăt și mi-au concesionat-o doar pe 10 ani.

Întrebarea e: cum exploatăm Mina Sîrbu? Cu ce umplem azi această prăpastie dintre minerit și cultură? Simplu: cu lectură! Bag mâna în foc că actualul primar n-a citit nimic din Sîrbu, după cum vechiul primar a declarat că doar "l-a frunzărit".

Exemplul acesta contagios se pare că l-au luat și cei din Consiliul Local. Eu le propun să înceapă cu lectura Casei Memoriale, o adevărată Casă de Citire. Prima dată pe dinafară, mai apoi pe dinăuntru. Și să fie receptivi la vorbele Monicăi Lovinescu, care spunea că, odată cu lectura operei lui Sîrbu, poate începe operația de re-alcătuire a poporului român.

Anul trecut, de ziua mea, am primit din partea voluntarilor petrileni o cană cu imagini ale clădirilor modificate genetic de noi, având următorul mesaj: Painting the city from 1953!

Mă întreb uneori dacă tot efortul meu are sens. Dintr-un punct de vedere, a meritat, fiindcă artistul e dator să fie un cetățean implicat în societate. Din alt punct de vedere, n-a meritat, pentru că toate acțiunile noastre au stat sub blestemul sintagmei care i-a marcat viața Sîrbului: Provizoriu, Derizoriu & Iluzoriu.

Filmul acesta are un rol al lui. Ar putea oferi oficial Petrilei titlul de Periferie Culturală Europeană, generic sub care Societatea Culturală Condiția Română a câștigat o Gală a Societății Civile.

Nu este nimic degradant să fii locul prin care trece drumul spre o capitală europeană. Să ții coada sus că tu ești mândru-nevoie mare, un ditamai orașul, nu e o mare afacere.

Mai degrabă gândește-te că așezarea ta ar putea reveni într-o zi la statutul de colonie. Pregătește-te ca, la aceea vreme, să fii mai degrabă o colonie literar-artistică, și nu o colonie penitenciară.

Privit pe ecran mare, documentarul este o oglindă enormă în care suntem obligați să ne privim cu toții pentru a observa cum suntem: cât de lași sau de eroi, cât de frumoși sau cât de urâți, cât de implicați sau cât ne doare-n cur, cât de deștepți sau cât de proști, cât de citiți sau cât de analfabeți. E un film crud, din acest punct de vedere.

Dăscălescu

Primele mele poze cu Andrei sunt de demult. Eram în campusul Asociației Tășuleasa Social și tânărul ăsta simpatic, tuns cazon, cu ochi mari, căprui închis, sărea fericit pe o trambulină într-o zi perfectă de vară. Așa l-am cunoscut: zburând prin aer.

Apoi am văzut Constantin şi Elenadocumentarul despre bunicii săi. M-a impresionat, e de o mare tandrețe. Apoi ne-am intersectat și ne-am împrietenit la nenumărate acțiuni ale asociației.

Am urmărit și evoluția festivalului său, Filmul de Piatră de la Piatra Neamț. Mai nou, predă la Cluj, la aceeaşi universitate unde am predat și eu cândva, sezonier. Și am fost împreună în India, în Insulele Andaman, cu un grup de prieteni.

În ultima vreme, mi-a tot vorbit despre Mina Petrila și despre Ion Barbu. Discret, dar cu îndrăzneală și încăpățânare, a urmărit ani de zile acest subiect complicat.

N-am înțeles cât de adânc a mers în poveste până n-am văzut filmul, unde există o scenă dramatică, pe muchie de cuțit, pentru care ar trebui să mulțumească zilnic că este viu.

Îl cunoșteam pe Ion Barbu și auzisem de Petrila lui. Eram după o filmare în județul Vâlcea, în mai 2013, înainte de noaptea de Înviere, prea departe ca să ajung acasă, la Piatra Neamț. M-am uitat pe hartă și am văzut Petrila.

L-am sunat pe Barbu și m-a primit la el pentru o noapte. Am stat 10 zile și am filmat chiar de atunci primele secvențe. Multe dintre acele filmări au ajuns în montajul final.

Filmările au început cu Barbu, care mi-a spus: "Mina Petrila se închide peste 2 ani și vor să dărâme tot. Săptămâna viitoare vine un grup de studenți arhitecți pentru un workshop în urma căruia vor propune alternative la demolare, soluții de conversie a clădirilor istorice de la mină. Nu rămâi să filmezi?"

Propunerea a trezit activistul din mine, așa că am rămas să filmez. Așadar, la început am filmat de gura lui Barbu. Ideea de a face un documentar artistic a venit mai târziu, iar structura a trecut prin multe schimbări, inclusiv în perioada de montaj.

Barbu e un show-man, care foarte rar își lasă sentimentele la vedere. Venind după un film atât de cald și uman (Constantin și Elena), mi-a fost greu să lucrez cu un personaj pus mereu pe șotii, chiar dacă era o sursă de inspirație permanentă.

Presiunea de a face un al doilea film, după succesul primului, m-a urmărit ani de zile, și sunt câteva proiecte pe care le-am început și le-am abandonat. Barbu m-a inspirat să calc pe teritorii noi ca cineast, iar acesta a fost, cred, unul dintre principalele motive pentru care nu am renunțat: am vrut să fac un film foarte diferit de primul, iar la Petrila am găsit toate ingredientele necesare.

Poate că momentul în care am realizat că-mi lipsește omul din spatele artistului-activist a fost momentul în care am început să caut și un personaj secundar, pentru a face un documentar despre o comunitate în declin, cu Barbu ca element excepțional, și nu un film-portret de artist, respectiv un documentar despre el ca pion într-o comunitate în declin.

Podurile dintre Cenușă și Barbu sunt, în mare parte, construite pentru film. Ei s-au împrietenit cu adevărat abia după premiera filmului, de la Amsterdam.

Dar, în film, eu am vrut să arăt două lumi destul de paralele: cea a artistului activist, pentru care Petrila e o pânză albă, și cea a proletarului Cenușă, pentru care principala grija este unde vor lucra el și minerii lui după ce se închide mina.

Partea interesantă însă e că switch-ul chiar s-a produs după închiderea minei: când s-au văzut transferați, disponibilizați sau pensionați, minerilor a început să le pese de demolări, ba chiar au început să fie interesați de demersurile lui Barbu. Deci, după moartea minei, cele două lumi paralele chiar s-au intersectat.

Cred că mi-am propus două mize destul de complicate. Prima ar fi să inspir, prin harța lui Barbu cu morile de vânt, dar finalizată cu happy-end, să luptăm mai mult pentru ceea ce ne inspiră, împotriva a ceea ce considerăm a fi o nedreptate, pentru lucrurile la care ținem, în ciuda sistemului sau a deciziilor unor oameni mai puternici decât noi.

Filmul demonstrează că "se poate", și ăsta e un lucru în care eu cred cu tărie.

A doua miză e una cu care m-am identificat de-a lungul celor 4 ani petrecuți la Petrila: minerii merită respectul nostru. Sau, cel puțin, merită să fie puși într-o altă lumină decât cea pe care și-au creat-o în anii '90 și în care au rămas până în prezent.

Îmi amintesc de o vorbă a lui Barbu, scrisă pe un zid: "Să nu uităm că 2/3 din cuvântul lumină este mină".

Două proiecţii la TIFF

Documentarul Planeta Petrila are premiera oficială la TIFF joi, 8 iunie, de la ora 16, când va fi proiectat la Cercul Militar din Cluj-Napoca în cadrul Zilei HBO.

Filmul mai poate fi văzut și vineri, de la ora 14, la Universitatea Sapientia. La ambele proiecții vor fi prezenţi regizorul Andrei Dăscălescu, echipa lui și protagoniștii: artistul Ion Barbu și brigadierul Cătălin Cenușă.

Fotografiile îi aparţin autorului.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.