Viața poștașului român, după 30 de ani de meserie: salariu de mizerie, uniformă din 2009 și scolioză

Pentru lucrătorii Poștei Române, „cel mai mare proces de digitalizare din istorie” sau „modernizare prin digitalizare” nu înseamnă, deocamdată, absolut nimic. 

Poșta Română investește, pe hârtie, zeci de milioane de euro în proiecte și reforme, dar uită de fiecare dată de angajații proprii.

PressOne a discutat cu doi poștași din două orașe diferite din România, iar oamenii reclamă condițiile grele de muncă și presiunea tot mai mare care li se pune în spate.

De 8 ani, jurnalismul pe care îl practicăm este în primul rând în serviciul public al cititorilor, iar relația noastră cu voi rămâne coloana vertebrală a tot ceea ce facem. Așa că ne-am dori să vă cunoaștem mai bine, prin intermediul unui sondaj. Îl puteți completa aici: sondaj PressOne.

O viață de muncă 

Ana* are 54 de ani și, din 1993, e poștăriță la oficiul central al unui oraș din județul Sibiu. 

I-a plăcut meseria încă de la început, mai ales interacțiunea cu oamenii. „Mie îmi place libertatea de pe stradă, iubesc oamenii, interacționez foarte bine cu ei, pentru că sunt o fire sociabilă. Dar după mai bine de 30 de ani de muncă simt de la lună la lună, de la an la an, că îmi e tot mai greu, că nu am întinerit”, spune femeia. 

Crede că poșaștii din România au viață grea la muncă, iar cerințele angajatorului cresc și pun presiune, în timp ce pe angajați îi doare tot mai tare spatele. 

„Iarna trebuie să ai grijă să termini, să nu te prindă întunericul, iar vara este greu pentru că se iese târziu pe teren, când e soarele mai nebun, caniculă. Deci toate intemperiile sunt pe noi –  caniculă, frig, ploaie, zăpadă din când în când. Eu am prins și geruri de minus 20 de grade”, povestește Ana. 

Primii ani de meserie au fost cei mai grei pentru ea. Căra foarte multe kilograme pe umeri și crede că din cauza efortului fizic au apărut și problemele medicale. Între timp, au crescut: distanța pe care o parcurge zilnic, volumul de muncă, dar și nemulțumirile angajaților din companie legate de salarii.  

„În 1993 pensiile erau cu decimale. Am prins schimbarea la bani de nu știu câte ori și efectiv aveam săculeți de pânză plini cu monede. Mi-au rupt spatele, coloana, am vreo cinci diagnostice. Eram tânără. Mi-am făcut serviciul și acum sechelele au început să apară. Foarte greu a fost la început, dar mi-a plăcut la nebunie.”

Vrem să putem investiga în profunzime evenimentele care afectează viața de zi cu zi a românilor. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

La ora 10 îi începe programul. Prima dată triază corespondența pe care o are de distribuit: simplă, prioripost și prioripost express. Le pune în rucsac, trage fermoarul la haină și își străbate la pas sectorul, lung de aproximativ 10 km.

A învățat meserie din „Cartea factorului poștal”. Pe vremea Anei, fiecare angajat nou trecea printr-o perioadă de instruire cu dirigintele de oficiu, managerul poștașilor și poștărițelor.  În ziua de azi însă, un începător este inițiat din mers. 

„Când se mai făceau angajări, persoanele respective stăteau… deci dacă azi ar fi fost prima lor zi de muncă, a doua zi n-ar mai fi venit. Li se părea greu și salariul foarte, foarte mic. Și erau nepregătiți, nu-i învăța nimeni nimic. Păi eu, ca poștaș, eu nu sunt în măsură să învăț pe unul nou. Nu am răbdarea necesară și de-asta ar trebui să se ocupe dirigintele poștei, nu eu.”

Nici salariul nu o motivează. După 31 de ani de muncă, este recompensată cu 150 de lei în plus peste minimul pe economie (3.300 de lei brut n.red.) Prost plătiți, poștașii români se roagă să primească, din când în când, câte un bonus. 

În preajma sărbătorilor de iarnă „ne-au promis că ne dau 300 de lei să ne luăm îmbrăcăminte, haine și nu i-am mai primit. Suntem revoltați, pentru că, după contractele astea mari, care au fost anul ăsta cu cardurile de energie și cu voucherele de alimente pentru pensionarii cu pensii mici, eu zic că meritam la sfârșit de an măcar bănuții ăia”, se plânge femeia. 

„Șefii se fac că nu ne aud”

Marian locuiește și lucrează într-un oraș din județul Mureș, vorbește maghiară și română, așa că pe lângă atribuțiile zilnice din fișa postului, ajută și oamenii din localitate cu traducerea facturilor.

„În comunitatea noastră sunt foarte mulți maghiari. Mulți bătrâni nu știu limba și primesc scrisori de la Electrica, de la gaz și nu știu ce.”

Hai, citește-mi ce vor (companiile nr.red), ce trebuie să fac, hai ajută-mă, îi cer localnicii. 

Are 15 ani de experiență la compania de stat Poșta Română și mărturisește că dacă ar găsi un alt loc de muncă, ar pleca mâine. Nu pentru că nu îi place ce face, din contră, îi aduce satisfacție, dar abia îi ajung banii să se întrețină. 

Sectorul pe care îl are de parcurs are 15 kilometri, iar el folosește mașina sau scuterul (ambele personale) pentru a distribui corespondența. „Am sectorul mare și dacă aș face-o pe jos sau cum crede Poșta, nu aș ajunge înapoi până la ora 18 la decont”, afirmă Marian. 

Cheltuie cel puțin 250 de lei pe lună pe combustibil în interes de serviciu, pe care nu îi recuperează. „Nu ne dă niciun leu Poșta. A fost o perioadă când am avut bani de biciclete, dar au ghicit șefii noștri că dacă mergem cu bicicleta terminăm mai repede și primim normă de sector dublu. 20 de lei a fost suma respectivă (pentru biciclete nr. red).” 

În raportul său de activitate, Poșta Română susține că una dintre măsurile implementate în ultimii ani a fost stimularea financiară a angajaților în a folosi mijloacele de transport personale la locul de muncă, care ar fi constat în „acordarea unei alocații de combustibil, compensarea cheltuielilor cu mijloacele de transport alternative”. 

De multe ori, poștașii se tem și pentru propria siguranță. Marian simte că ar putea fi jefuit oricând. „Umblăm pe stradă cu o grămadă de bani. Nu avem nici măcar un GPS, avem un sărac de spray lacrimogen, care și ăla poate e expirat. Degeaba formulăm orice cerere către șefi. Ei se fac că nu ne aud.”

Chinurile facerii digitalizării

Compania Națională Poșta Română funcționa în 2021 pe baza unei organigrame similară cu cea din anii 1980, conform unui raport de activitate de anul trecut. Acum, „epoca formularisticii” și a birocrației ar fi luat sfârșit, susțin aceleași documente. 

În plus, compania susține că a investit în echipamente și tehnologie de ultimă generație în ultimii ani „pentru a îmbunătăți condițiile de lucru pentru oficiile poștale cu mulți angajați”.

În 2024, angajații Poștei Române sunt nemulțumiți că munca lor nu s-a ușurat, ba din contră: a trecut de la hârtie la calculator și înapoi la hârtie. Pe scurt, operațiunile digitale sunt apoi monitorizate cu pixul. 

În ce măsură s-a digitalizat oficiul poștal în care lucrați dumneavoastră? a întrebat PressOne un poștaș. 

„Mai nou, fiecare scrisoare recomandată se bagă în calculator. Avem scrisori simple și mai avem prioripost sau permise. Alea sunt pe rețeaua Track & Trace, adică se poate vedea pe drum unde se află scrisoarea respectivă. Dar la sfârșit de zi, noi trebuie să punem tot pe hârtie: să adunăm că am avut atâtea scrisori, din care am avut atâtea cu confirmare, atâtea citații…”

„Tot pe hârtie trebuie să scriem. Și la sfârșit de lună, oficianta, colega noastră, tot pe hârtie trebuie să transmită lunar câte recomandate am avut, câte citații am avut. Așa că degeaba băgăm din calculator și lichidăm seara din calculator, tot pe hârtie ni ne cere să lucrăm și să centralizăm”, afirmă sursa PressOne. 

Nici Ana nu vede îmbunătățiri în oficiul în care lucrează, deși mărturisește că se adaptează destul de greu sistemului ceva mai digitalizat, după principiul „pe vremuri era mai simplu”.

„Merge greu și cu digitalizarea asta, pentru că încă se mai lucrează și cu hârțogărie. Software-urile astea nu sunt de treabă sau nu mă prea pricep eu, dar pică mereu”, adaugă ea. 

Un an de la apariția „ambasadorilor digitali” 

Introducerea cardurilor pentru alimente și energie prin programul guvernamental Sprijin pentru România a dus și la achiziții noi de echipamente în cadrul Poștei Române, pentru gestionarea cardurilor sociale pentru alimente. 

Astfel, compania a cumpărat „9.000 de PDA-uri (dispozitive portabile care citesc carduri n.red.) și telefoane CAT (folosite de cele mai multe ori pe șantiere n.red.) și 9.000 de imprimante mobile pentru poștașii din toată țara”, pentru a transforma factorii poștali în „ambasadorii digitalizării”, se arată în raportul oficial. 

Dotată până în dinți, o armată de nouă mii de poștași ar fi trebuit să meargă din casă-n casă, pentru a-i învăța pe oamenii din comune sau din urbanul mic cum să-și plătească factura la utilități online, de exemplu. Scopul era reducerea cozilor de la ghișee și creșterea procentului de cunoștințe digitale în rândul populației. Acest demers ar fi trebuit să înceapă din martie 2023. 

PressOne a întrebat poștașii, la aproape un an distanță, dacă în orașele din care sunt sau în apropiere s-a implementat programul. 

„Asta nici n-am știut-o. La noi ajung de obicei zvonurile, că altfel oricum nu suntem informați despre absolut nimic”, răspunde confuză Ana, poștăriță într-un oraș din județul Sibiu. În aceeași notă răspunde și Marian, omologul ei dintr-un oraș din Mureș: „La noi nu a fost așa ceva, nici nu am auzit în jur despre asta.”

Personal insuficient pentru volumul de muncă 

Poșta Română are puțin peste 23 de mii de angajați, însă mai puțin de jumătate sunt poștași sau curieri în cadrul companiei controlate de stat în proporție de 93,52%. Contractul colectiv de muncă stabilește durata concediului de odihnă în intervalul 21-30 de zile libere, în funcție de anii de vechime. 

Ana, care lucrează din 1993 acolo, atinge așadar plafonul maxim de 30 de zile, însă „asta nu e o problemă”. Cum așa? am întrebat-o. 

„Suntem și cu trei ani în urmă cu concediile nefăcute”, explică poștărița pentru PressOne.  

În luna decembrie 2023 și-a luat câteva zile libere de sărbători, reportate din 2020.

„Concediile de odihnă vor trebui să fie efectuate în totalitate până la sfârșitului anului în curs”, se mai arată în contract. „La noi orice e posibil”, face lumină Ana. 

„Au rămas concediile nefăcute și pentru că s-a schimbat Codul Muncii, iar concediile neefectuate nu se mai plătesc decât la lichidare, când pleci din sistem”, completează. 

Ca și alți colegi, Ana nu și-a consumat zilele de odihnă și pentru că personalul care merge pe teren nu este suficient și „nu ar avea cine să îi țină locul”. Spune că dacă ar lipsi două săptămâni de la muncă, atunci volumul de corespondențe nedistribuit în acea perioadă ar rămâne responsabilitatea ei atunci când se întoarce, în plus față de munca la zi. 

„Vii următoarea zi la serviciu, iar sectorul tău nu ți l-a făcut nimeni. Mie din bonurile de masă mi se ia, dar tot pe mine mă așteaptă maldărul de corespondență, ce s-a adunat în zilele în care am lipsit. Nu mi se pare normal. Asta e durerea noastră.”

Compromisuri de la o zi la alta

Confruntați cu această problemă a volumului uriaș de muncă debarasat pe spatele poștașilor, cei din conducerea oficiului din județul Sibiu au angajat de mai puțin de un an „un schimbător”, o persoană care ține locul angajatului care este în concediu. 

Ana crede însă că un singur suplinitor nu este nicidecum de ajuns, raportat la cei 16 poștași care lucrează la ea în oficiu. În consecință, dacă un coleg intră în concediu medical, munca lui se împarte între ceilalți și tot așa. 

„Volumul de muncă poate ajunge chiar și dublu, pentru același salariu, în același interval de timp în care ar trebui îndeplinită norma individuală.”

Și la oficiul poștal unde lucrează Marian este aceeași problemă. „Când cineva intră în concediu de odihnă sau de boală înseamnă automat că avem 8 sectoare de acoperit, în loc de 7.”

Spune că poștașii aflați în această situație nu se mai pot încadra tot timpul în orele de muncă, iar când reușesc „e pentru că au făcut compromisuri”. 

„Când văd că am numai două scrisori pe stradă respectivă nu mă duc azi, mă duc mâine. Și mâine nu mă duc pe o altă stradă. Și tot așa. Dacă făceam cum cere Poșta, să intru în aceeași zi și cu scrisoare pe o stradă, mi-ar fi imposibil să termin în program. Fiecare trebuie să facem compromisuri. Altfel n-avem cum”, se justifică Marian, poștaș în județul Mureș. 

Bonus pentru continuitate: 5%

Salariul net al unui poștaș din România este în prezent de 2.200 de lei, după modificarea legii salariului minim garantat de stat. În context, mulți dintre angajații Poștei Române reclamă pe grupuri publice și private că anii de experiență nu ar fi recompensați suficient. De exemplu, bonusul de continuitate în muncă, de care beneficiază un poștaș cu vechime, este de 5%, aproximativ 110 lei. 

La categoria „creșterea veniturilor salariaților” din raportul de activitate al Poștei Române se arată însă că fondul pentru sporul de loialitate a crescut cu 83%, din iunie 2021 și până în mai 2023. Ana și Marian n-au văzut însă vreodată mai mult de 2.500 de lei în mână. 

„Eu zic că salariul ăsta e de mizerie, ce-l primim de la Poștă. E adevărat că mai primim un leu, doi, cinci lei, fiecare pe teren, dar asta e pe merit. Fiecare cum merită. Ciubucul există, că există. Degeaba zicem că nu există. Asta știu și șefii noștri, de asta nu ne măresc salariile”, crede Marian, angajat într-o țară din Uniunea Europeană.

Care este valoare ciubucului pe care îl primiți pe o lună? l-am întrebat. „Păi dacă într-o zi îmi iasă 20-30 de lei, e fain atunci”, răspunde poștașul. În „luni faine”, în România, un poștaș poate primi „din ciubuc” cel mult 4-500 de lei în plus față de salariu, din ce le lasă ca bacșiș beneficiarii pensiilor sau clienții care lucrează constant cu Poșta. 

Nici Ana nu câștigă cu mult peste salariul minim pe economie, cu tot cu bonusul pentru continuitate. „Eu, după 30 de ani petrecuți doar în Poștă, am leafa cu doar 150 de lei mai mare decât a unui angajat nou, debutant. Astea sunt nemulțumirile cele mai mari, pentru care majoritatea au plecat din sistem.” 

„Beneficiile” poștașilor 

În raportul de performanță, Poșta Română se laudă cu o creștere a cifrei de afaceri de 7,5%, între 2021 și 2023. O parte din acești bani ar urma să meargă și către angajați. În dreptul lor apare o singură liniuță, o promisiune din partea conducerii că vin vremuri mai bune: 

„Creșterea veniturilor din sporuri și bonificații pe salariat în medie cu 39%, creșterea veniturilor salariaților cu aproximativ 900 de lei, achiziționarea uniformelor noi pentru prima dată în 15 ani.”

Deocamdată, poștașii și poștărițele cu care a discutat PressOne spun că ultimul set de uniforme primit a fost în perioada 2008-2009 și că de atunci, an de an, au auzit doar promisiuni.

Marian se îmbracă „cu haine proprii” pentru că de mulți ani, „în afară de un bocanc din ăla ieftin,  chinezărie” nu a mai primit nimic.

„Sincer, un rând de haine de poștași de calitate am primit în 2009, când m-am angajat. Erau o geacă de iarnă, o geacă de vară, tot așa un pantalon de iarnă, un pantalon de vară, două cămăși – și de atunci cam nimic”. 

Ana are aceeași experiență în companie: „Cu hainele noastre ne îmbrăcăm. Ne-au promis că ne dau 300 de lei să ne luăm haine. Ne-au anunțat diriginții de oficii, erau fericiți să ne dea vestea bună. Săracii, după trei zile au trebuit să ne anunțe că deocamdată nu mai primim nimic.”

17.500 de angajați ar urma să primească anul acesta primele uniforme noi din 2009 încoace. 

„De la o anumită vârstă, nu mai ești luat în seamă”

Oficial, vârsta medie a angajaților din cadrul Companiei Naționale Poșta Română s-a redus de la 51 de ani la 49, „pentru a îmbunătății calitatea serviciilor oferite”. Astfel, conform ultimului raport de activitate, după o restructurare a personalului „numărul de plecări din sistem s-a redus de la aproximativ 400 / lună, la doar 150”. 

Într-un interviu la postul public de radio, Valentin Ștefan, directorul general al companiei, afirmă că Poșta ar plăti acum și poltica dezastruoasă de angajări viciate de interese, așa cum se întâmpla în trecut. Directorul acuză un sistem făcut pe bază de pile. 

 „[…] Sunt angajaţi de cinci ani, de zece ani şi care, atunci când le ceri un raport de activitate, nu au ce să scrie în el. Îi întrebăm ce ştiu să facă, nu pot să ne spună care sunt calităţile lor, care este calitatea lor, care sunt aptitudinile lor. Și atunci nu putem decât să tragem concluzia că aceşti oameni au fost angajaţi, la un moment dat, de cineva cu influenţă şi au rămas în companie de-a lungul anilor, fără să fie deranjaţi de nimeni.”

Pentru Ana, poștăriță din 1993, perspectiva e însă alta. Ca mulți alți cetățeni români din orașele mici sau mijlocii, trecerea de borna de 50 de ani înseamnă și că opțiunile din piața muncii se reduc și, prin urmare, că nu ar mai fi „angajabilă.”

„Cred că singurul motiv pentru care oamenii rămân la Poșta Română este lipsa locurilor de muncă din jur, de la noi din oraș. În primul rând, media de vârstă este undeva la 50 de ani. Și chiar dacă încerci să mergi în altă parte, primul obstacol, și normal că este discriminare, este vârsta.”

„Practic, de la o anumită vârstă nu mai ești luat în seamă, nu mai ești bun de muncă, nu mai ești bun de nimic. Orașul nostru e mort, din toate punctele de vedere. Alte opțiuni nu am aici”, susține femeia. 

„Din birou nu poți să vezi cu ce se confruntă un muncitor, fie poștaș sau casieriță. Ăsta e adevărul”, e concluzia lui Marian, poștaș în Mureș. Susține că e în curs de reorientare, sătul mai ales de felul în care este tratat. 

„Dacă aș găsi ceva care să plătească tot salariul minim și să fiu și respectat de către șef, atunci aș pleca, da. Fără nicio îndoială.”

PressOne a solicitat în urmă cu aproximativ două săptămâni date clare și un punct de vedere din partea CNPR, însă acestea nu au fost furnizate redacției până la data publicării acestui articol. 

Numele angajaților citați au fost schimbate la cererea lor, pentru a le proteja identitatea și pentru a nu-i expune la potențiale abuzuri. PressOne încurajează toți angajații de la stat sau din mediul privat care se simt nedreptățiți și vulnerabili să ne relateze problemele cu care se confruntă, cu încrederea că vocile lor se vor face auzite.