Despre cărți, numai de bine. Jurnal de lectură 2023

Riscul de a citi cărți

„N-a trecut fără rost / Nici un rău, nici un bine / Totu’ a ars luminos / Însă toate-s puține.”

Într-o noapte de involuntară veghe m-au bântuit aceste versuri. Cum și de unde, nu știu. Au sosit nechemate. Cert este că, neamintindu-mi sursa lor, somnul mi s-a tulburat și mai rău. Și nu doar pentru o singură noapte. Vreme de două săptămâni încheiate m-am perpelit încercând să-mi amintesc cine le-a scris și unde le-am citit.

Din statornici prieteni, cărțile au devenit deodată niște dușmani enervanți și egoiști. Am scanat cu privirea toate rafturile bibliotecii de câteva ori, citind nesfârșite cotoare mute cu titluri și autori, încercând din răsputeri să-mi amintesc. Am răsfoit zeci de cărți și am reușit să enervez pe toată lumea din jur cu evidenta mea iritare, a cărei sursă mi-a fost jenă să o mărturisesc.

Niște amărâte de rime mi-au alungat bunătate de liniște. Cum se poate așa ceva? Fără tăgadă, să citești cărți în ziua de azi presupune riscuri majore. Te poate strica de cap. Poate de asta, statistic vorbind, românii cei precauți și înțelepți citesc în medie doar o jumătate de carte pe an. Astfel, lecturând așezat și cu măsură, minimizează riscurile insomniei.

După o vreme am schimbat strategia. Am încetat să mai caut. Am încercat din răsputeri să uit, cu toate că, s-a constatat: cu cât te străduiești mai tare să uiți ceva, cu atât te bântuie mai rău. Mi-am zis că o tabula rasa ar putea face loc unei minime revelații.

Am redevenit, din morocănos, relativ frecventabil. Am lăsat vremea să treacă, mintea să zburde prin alte locuri. Am înotat distanțe lungi într-o stare hipnotică, uneori chiar cu ochii închiși. M-am uitat chiar și la un documentar cu niște spărgători de bănci simpatici foc. Versurile însă se încăpățânau să revină periodic. Inevitabil, mă tulburau la fel de pregnant ca la început.

Totul până într-o bună zi, când o străfulgerare binecuvântată mi-a mângâiat cu blândețe mintea, la fel cum fasciculul luminos al unui copiator trece peste un act de carte funciară într-un birou notarial cu ștaif, mirosind a lavandă. Versurile aparțineau lui Arseni Tarkovski și le citisem cândva în cartea lui Vasile Ernu – „Sălbaticii copii dingo”.

Am căutat din nou și am găsit cartea așteptându-mă cuminte pe un raft, cu versuri cu tot. Am trăit o fericită senzație de eliberare, la fel ca atunci când ieși de la dentist sau pleci de la o înmormântare friguroasă cu gropari pământii la față visând la rachiul de la final. Câteva zile am plutit. Ai fi zis că tocmai mă întorsesem acasă dintr-un gulag din fundul Siberiei după propriul parastas de șapte ani, fiindcă evident familia m-a declarat demult mort și aproape uitat.

Acum am redevenit inteligent emoțional cu lumea, drept dovadă am avut îngăduința necesară de a asculta în parc, atent și empatic, aventura medicală a unei cățelușe bătrâne și oarbe, suferind de cancer la vezica urinară, aventură povestită cu lux de amănunte de către proprietara ei fără nume, în ani omenești la fel de bătrână precum Lizuca.

False cetăți întărite

Când, aflat în clasa întâi, fiul meu cel mare a fost iscodit de doamna învățătoare să spună ce meserie are tatăl lui, bietul copil a dat din colț în colț. În cele din urmă, după o jenantă cădere pe gânduri, a zis că tatăl lui citește și uneori mai scrie. Altfel spus, buchisește. E știutor de carte, nu analfabet, carevasăzică. Nu degeaba clasa a chicotit. Poate exista o meserie mai caraghioasă? Tare mă tem că dacă învățătoarea l-ar mai întreba o dată acum, după 20 de ani, fiul cel mare ar răspunde la fel. Iată-mă, așadar, scriind azi despre ce am citit ieri. N-ai zice că am evoluat prea mult. 

De departe, „Pace ție, cititorule!” e rostirea mea favorită din Sfânta Liturghie. Poate că tocmai de asta citesc. Ferice de făcătorii de pace, cei care adoră liniștea și fuga de lume. Nu cumva atunci când părinții pustiei cocoțați în peșterile din stâncile Egiptului trăgeau după ei scara din funie retezând contactul cu lumea căutau cam același lucru? Nu cumva, dacă printr-o minune, cu toții am deschide o carte având un ceai alături s-ar îngropa brusc toate securile războaielor lumii? Şi deodată s-ar face o tăcere de catedrală? Frumoasă utopie.

Cărțile și lectura lor seamănă cu cazematele din zăpadă pe care le construiam în copilărie, când, bineînțeles, zăpezile erau de altădată, adică „de pe vremea mea”. Marea bătălie a primei zăpezi adevărate de pe strada noastră începea mereu la fel: fiecare trebuia să-și edifice zidul de apărare și dinapoia lui să-și facă o grămăjoară de bulgări drept muniție cu repetiție. Abia apoi urmau asalturile. Așa e și cu cărțile. Te pitești îndărătul lor să te protejezi, încercând să te aperi de o lume dezlănțuită și tot mai nebună.

Doar că există o problemă. La fel precum cazematele de zăpadă, mai pufoase și mai penetrabile decât o savarină cu frișcă în fața unei lingurițe lucitoare, cărțile se dovedesc neputincioase în fața asalturilor vieții concrete, contondente, nu te pot apăra de fapt de mai nimic, în nici un caz de deznădejde, boală sau moarte. Cazematele copilăriei nu erau bune decât pentru niște bulgări de zăpadă dezintegrându-se precar încă din zbor.

Inevitabil, toate bătăliile se încheiau cu distrugerea cazematelor. La terminarea muniției urmau asalturile fizice asupra zidurilor cetăților, însoțite de urlete războinice. O singură lovitură de picior transforma cazematele în pudră albă, contopindu-le cu pământul acum la fel de alb.

Povestea îmi amintește de acel asediu ciudat al cetății Ierihon, când regele Iosua a poruncit armatei să înconjoare zidurile exterioare aruncând priviri amenințătoare, însă fără să azvârle nici măcar o piatră înspre inamici. La ordinul regelui, cei șapte preoți trebuiau să sufle din trâmbițele lor, aparent inofensive, din corn de berbec, iar oștenii să strige cât puteau de tare. Ca prin farmec, fortificațiile s-au prăbușit la picioarele lor, iar Ierihonul a fost imediat cucerit.

La fel este și cu zidul construit cu grijă o viață întreagă din lecturi suprapuse precum sedimentele geologice, în straturi formate din texturi îndesate, în culori diferite. La primul brânci serios al vieții totul se năruie. De fapt, e de-ajuns un strigăt mai puternic. Chiar mai rău. Ajunge doar o îngrijorare tăcută ronțăind pe dinăuntru. Oricât de nefondată ar fi și tot ne pierdem echilibrul interior.

Concluzia este, așadar, mai mult decât dureroasă: Cărțile, aceste cetăți întărite ale culturii și spiritului înalt, nu ne pot apăra de nimic altceva decât de bulgării volatili făcuți cel mult din cuvintele altor cărți.

Altfel spus, lecturile, la fel ca muzica sau arta în general, nu ar fi decât fantasme, false ziduri de apărare, incapabile să mântuie pe cineva. Edificiul lor simplă butaforie, carton vopsit, căsuța din vreascuri a naivului purceluș. Din toată forța și fascinația unor opere perene menite să reziste probei timpului s-ar părea că rezultă niște citadele închipuite, fortificații iluzorii ce se prăbușesc la primul strănut, iscând un nor imens de praf inutil.

Cehov, Tolstoi, Kafka și Ketonal

Am testat această vulnerabilitate a edificiului lecturii nu demult, când, într-o singură săptămână, am fost asaltat de câteva vești teribile. Nu știu dacă ați observat. Veștile rele au prostul obicei de a se prezenta în haită, precum hienele atunci când în junglă umblă zvonul despre apariția unui nou stârv.

Sinuciderea surpriză a unui tânăr liniștit și proaspăt tată pe deasupra, cancerul aparent incurabil al unui vechi prieten și moartea violentă a unui vecin de treabă care a pierdut controlul volanului („Bine că n-a omorât și pe altcineva”, șușoteau tantile prin batiste la înmormântare) au alungat imediat orice apetență pentru gesturile atât de firești de a deschide o carte și de a-i întoarce cu nesaț paginile. Instantaneu, poveștile bine spuse, cugetările abisale sau întorsăturile poetice de frază au căzut în derizoriu.

Cărțile care mă înconjoară și din care citesc prin rotație, în funcție de dispoziție, interes, orele zilei sau intensitatea luminii de afară, au înghețat mute și sterile precum păsări cu aripile strânse lovite de mașină pe marginea unor șosele oarecare, la fel de impersonale ca toate șoselele lumii.

Absolut nici una nu a fost în stare să ofere compasiune, nici măcar Biblia, panaceul universal valabil, ultimul bastion al tuturor consolărilor posibile, unde poți găsi versete bune pentru pansat orice rană, oricât ar fi de rupte din context.

Cărțile n-au fost nici măcar în treacăt întredeschise. Ca la un semn, vraja lor s-a destrămat precum într-un basm. Toate au amuțit într-o așteptare apăsătoare și răbdătoare ca zilele fericite de pace și tihnă să se întoarcă la punct fix aidoma unor rândunici ostenite sosite din imaginare țări calde pentru a reconstrui mereu și mereu aceleași cuiburi de lut și paie pe sub streșinile acelorași case.

Când vine vorba de dulcea zăbavă a lecturii, integritatea fizică și mentală chiar contează. Vreau să-l cunosc pe omul care, lovit de o durere fizică intensă, ar implora noaptea asistenta să-i dea un volum de Cehov și nu o injecție intramusculară cu Ketonal înfiptă direct în fesa dreaptă, din picioare, pe holul cu linoleum verde al spitalului de ortopedie.

Ca unul care cândva a votat ferm cu acea fiolă de Ketonal, am avut revelația propriei fragilități descrise atât de frumos în comparația din Psalmi: „Tot trupul este ca iarba și slava omului ca floarea ierbii.” Sunt tot ce nu aș vrea să fiu: vulnerabil, șubred și trecător. Acesta este tristul adevăr. La necaz, Caragiale nu mai are nici un haz. La fel, nu pot citi din Cugetările lui Blaise Pascal nici dacă mă vizitează o amărâtă de viroză, cu toate că știu prea bine că aceste gânduri adânci au fost scrise în timpul unor boli misterioase și migrene de o intensitate aproape insuportabilă.

Nu pot să nu amintesc de teribila nuvelă a lui Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, unde ni se prezintă cap-coadă cea mai realistă radiografie a unei agonii scrisă vreodată. Ni-l putem oare imagina pe bietul Ivan Ilici șezând princiar și senin în mijlocul patului cu o carte în mâini așteptând, ca un sfânt, sosirea implacabilă a morții? Așa, ca într-un tablou romantic?

Există pe undeva acel curaj, acea împăcare detașată și rece de regăsit doar în suflete semețe de samurai? Nimic nu ne conduce înspre acolo, ba chiar din contră. Cu un sadism calculat, Tolstoi ne hărțuiește, ne zgâlțâie ființa din temelii atunci când ne descrie în detaliu singurătatea și neputința de dinaintea sfârșitului, exact așa cum nu am vrea să le știm.

Există puține mărețe excepții când elanul creator bate orice angoasă existențială și nimic nu-i poate pune stavilă, nici măcar boala sau nebunia. Bietul Franz Kafka, scriitor cvasi-necunoscut în timpul vieții sale, se stinge de tuberculoză la 40 de ani, lăsând în urmă o geantă plină cu manuscrise, ce i se par complet inutile. Deși a scris febril până şi-a găsit odihna pentru vecie în brațele ultimei iubite cu un nume memorabil (Dora Diamant), ultima sa dorință a fost ca prietenul său Max Brod să-i ardă toate scrierile, inclusiv jurnalul. Noroc că acesta s-a făcut că plouă și astfel l-a scos pe Kafka la lumină.

Sau Vincent van Gogh. În timpul vieții sale n-a vândut nici măcar un tablou, așa că i le-a donat pe toate fratelui său Theo, în schimbul unui onorariu modest, de subzistență. Profund nefericit, convins că s-a ratat pe toate planurile, atât ca om, cât și ca pictor, van Gogh a intrat într-o vrie fatală, lucrând însă cu aceeași pasiune care l-a consumat cu o patimă arzătoare.

La doar 37 de ani, atins de o severă depresie alimentată constant de absint, van Gogh a încercat să se împuște în inimă doar că, sărmanul, repetent la anatomie, n-a nimerit-o. Drept urmare, a mai agonizat două zile în mansarda unei pensiuni obscure, până când sicriul cu trupul său a fost așezat pe masa de biliard verde crud dintr-o încăpere alăturată, așteptând cuminte ultimul drum.

Şi atunci, ce ne dă nouă cartea?

Se știe, gâsca, pe lângă o certă grație legănată de mătuşă care merge spre biserică pe marginea uliţei unui sat prăfos de câmpie, ne dă carne, puf și ouă. Așa ne-a zis învățătoarea în clasa a treia. Dar cărțile? Dacă aceste minunate obiecte tăcute făcute din hârtie și cerneală nu ne pot salva de la mai nimic, atunci la ce or fi bune? Te întrebi ca omul.

Răspuns? La cap. Este primul lucru care îmi vine în minte. La descuierea minții. La antrenarea unor neuroni leneși cu început de burtică și ispitiți de telecomandă. La smerenia care te vizitează când realizezi cât de puține cunoști, de fapt.

Cărțile sunt totuși ceva mai mult: semnul unui echilibru interior, potențiatori de bun gust și o invitație mereu deschisă de a face cunoștință cu niște oameni mai dotați cognitiv decât noi. Sunt flamura albă a păcii ridicată timid din tranșeul mocirlos al cotidianului. Dacă nu poți face mare lucru pentru pacea din lume, poți măcar încerca să faci pace cu tine însuți.

Cărțile sunt un fericit mod de administrare a unui timp neangajat, nepăsător și prea iute trecător, pe care ai vrea să-l îmblânzești puțin umplându-l pe deasupra cu niscaiva sens. Şi un pic de răgaz, un cuvânt apărut de nicăieri, dat fiind că nu i se cunoaşte etimologia, deci originea. Un cuvânt căzut din cer. Şi cine altcineva ne poate oferi un răgaz, decât Dumnezeu… O tihnă cu termen. Fiindcă, dacă vine, pacea vine pe urmă.

Lectura este pentru mine sinonimă cu mărunta fericire de a ști că totul în jur este așa cum trebuie, că nu se ivește nici un dezastru la orizont. Citind celebrez o stare precară de acalmie, știind prea bine că acest lucru nu este decât o amânare, o amăgire. Marchez o amărâtă victorie de etapă împotriva zgomotului, isteriei și urâțeniei lumii. Operez o mică suspendare a unor apocalipse iminente.

Personal, citesc dintr-o nesățioasă curiozitate de a afla idei noi, de a trăi niște emoții, de a admira o frazare impecabilă, de a dibui o eroare de traducere, de a cunoaște mereu mai mult. Dar citesc și din frică. Mă bântuie o certă spaimă că înțeleg prea puțin și prea superficial. Iată de ce maltratez cărți: le dezghioc cotoarele prea strâns legate, le îndoi paginile, le subliniez, iar uneori copiez pasaje, revin la ele, încerc să le fixez în memorie și să le conectez cu alte lecturi.

Cititul e un sport mental, o formă de a te menține în formă. Dacă însuși marele Hagi a reușit să folosească de trei ori cuvântul faci într-o reclamă („Faci bine României când faci bine ce faci!”)  îmi asum și eu cuvântul formă de două ori în aceeași propoziție.

Recunosc că uneori citesc compulsiv și dintr-o disperare provocată de prea rapida uitare. Încerc să acopăr această deznădejde cu noi cărți, care contribuie cu succes la estomparea celor de dinainte. Dacă îmi place un autor trec de la cărți singulare la opera întreagă, pentru a-l aprofunda într-un mod mai intim. Dar și ca să constat cât de inegal poate fi de la un volum la altul. M-am fript nu o dată.

Mă trezesc dus de transa oferită de ritmicitatea ca o mantră a întorsului paginilor, urmărind gândurile autorului, subterfugiile lui tehnico-tactice, modul cum mă îmbrobodește și vrea să mă țină cu obstinație de nasture, la fel ca un prieten înstărit și nevorbit care adoră să-ți descrie la semafor ultima lui aventură cu băieții pe un iaht în Mediterana.

Timpul domestic, cel al înlănțuirii de fapte pământești și banale cum ar fi mersul după lapte, gătitul sau schimbatul pungilor de gunoi, își întrerupe concretețea și face loc unui timp abstract și aerat: cel al ideilor. Seamănă cu un fir nevăzut de păianjen aruncându-se aparent în gol în spațiul intermediar dintre tavan și podea, rămânând suspendat undeva la mijlocul camerei și urzind ceva misterios din piciorușele lui mici. E firul narativ, cel care mă poartă plutind suspendat între cer și pământ. Îmi amintesc un citat dintr-o carte de Rubem Alves, la care revin periodic:

„Păianjenul: o metaforă pentru mine însumi; și eu vreau să țes o pânză deasupra golului. Dar lumea mea nu este țesută dintr-un element material. E formată dintr-o substanță mai eterică decât firul de borangic, atât de eterică încât cineva a comparat-o cu vântul: cuvintele. Lumea omului e făcută din cuvinte. «La început, Cuvântul…» Asemenea firului de păianjen, cuvintele vin și ele dinlăuntrul trupurilor noastre. Cuvintele sunt trup transformat.”

Peste toate, e clar că povestea cu cititul presupune o formă de dependență. Când intru într-o librărie, chiar și doar așa, să văd ce mai e nou, știu în sinea mea că sunt condamnat să nu ies fără o carte sau două. Cu o singură excepție. Atunci când caut țintit un titlu anume și nu îl găsesc. Atunci mă supăr de-a dreptul și ies cu mâna goală. Ieri, de exemplu, am căutat trei titluri și nu am găsit nici unul. De frustrare am cumpărat dovleac, mere și niște sucuri naturale dintr-o piață volantă.

Dar altfel, comportamentul meu seamănă izbitor cu cel al alcoolicilor care se duc cu pas întins la magazin deciși să ia doar o pâine. De cum intră însă, se învârt un pic pe acolo aparent fără țintă, până se trezesc contemplând intens și emoționați, ca pe un tablou complex de Goya, raftul cu băuturi. Atunci colțul ochilor li se umezește de emoție, buza de sus le tremură imperceptibil, iar imaginația scăpată din lesă ca un câine zălud o ia razna pe străzi, printre mașini. Când lângă pâine odihnește și o vodcă mică, doar așa, pentru poftă de mâncare, pacea se coboară din tării pe un fir aproape invizibil, iscat misterios din pântecul unui păianjen mic.

Cât poate citi un om?

Motive pentru a citi am nenumărate. De exemplu, o prietenă mi-a spus într-o doară că cel mai ușor de citit sunt cărțile groase. Am vrut să verific ideea asta. O alta m-a provocat să citim același volum, ca să avem ce vorbi când mai alergăm. În rest, de unele titluri am aflat de la prieteni, iar pe multe le-am descoperit de capul meu, fiindcă mă interesau autori sau subiecte predilecte. Sau pur și simplu pentru că lectura e o înlănțuire. Fiecare carte citită trimite automat la alta sau la mai multe.

Am descoperit cărți curgătoare ca apa, altele încăpățânate și enervante, cărți docte și cărți naive, am dat peste adevărate revelații sau peste cărți premiate, dar atât de indigeste, încât le-am abandonat pur și simplu fără să privesc înapoi cu mânie. Am un raft întreg care așteaptă un iluzoriu program rabla cultural.

Lectura presupune o anume convenție tacită. Nu doar știm că pasărea de hârtie ne va minți iar frumos, pe față, ba chiar acceptăm acest lucru, îl credităm, plătim pentru acest serviciu. În afara cărților de specialitate, care ţintesc mai mult sau mai puţin competent un adevăr, studii bine întemeiate sau lecții de viață predate ex-catedra, cărțile de ficțiune livrează cel mai adesea povești la fel de alternative faţă de realitatea concretă precum fotografia autorului de pe copertă, mereu mai tânăr și aflat într-o lumină mai bună decât evidenta ofilire din ultimul interviu găsit pe youtube.

Cu toate acestea, nu ne putem opri, citim mai departe, suntem ca niște prizonieri fericiți să scrijelească pe pereții unor mine de sare versuri albe pe care nu le va citi nimeni. Prinși în plasa cuvintelor ca niște pești naivi, constatăm că, într-adevăr, acestea contează, au forță. Unele cuvinte sunt grele ca plumbul, altele au diafanul poeziei, iar altele îți explodează pur și simplu în minte ca niște grenade defensive. Pot ucide sau da viață, sunt în stare să te înalțe sau să te îngroape, să te entuziasmeze sau să-ți taie avântul încă din start.

Iată de ce titlul așezat pe coperte chiar contează. Unele te cheamă irezistibil, altele te alungă. Din cer au căzut trei mere mi s-a părut un titlu delicat și feminin, așa că am înhățat din mers acest volum din Cărturești Brașov, neavând habar că autoarea tocmai se afla la propria lansare într-o librărie de peste drum. La fel, Lunga scurtime a vieții mi-a plăcut enorm, încă din titlu.

Există aici și reversul medaliei. Un titlu precum Ce gândește Dumnezeu? mă pune imediat într-o stare de alertă, combinată cu iritare. Îmi pare înșelătorie curată, pe față. Marketing tradus într-o întrebare. Cu riscul de a fi luat în râs, aleg libertatea de a nu cumpăra acest volum, la fel cum știu că nu mă voi uita niciodată la filmul intitulat Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, indiferent cât de aclamat este sau câte premii o fi luat regizorul. Simpla argotizare din titlu îmi pare atât de chinuită și de căutat excesivă, încât refuz să particip. Nu sunt în target.

Deci, cam cât putem citi? Tocmai când a început să-și piardă vederea, printr-o maximă ironie divină, Jorge Luis Borges a devenit directorul Bibliotecii din Buenos Aires pentru următorii aproape 20 de ani. Cu alte cuvinte, în marea Sa îndurare, spune Borges însuși undeva, Dumnezeu i-a dăruit simultan cărțile și noaptea.

Dacă marea bibliotecă a lumii este un labirint nesfârșit, așa cum acesta și-o imaginează, ei bine, înșirate în picioare cotor lângă cotor cărțile imensei biblioteci argentiniene ar putea acoperi câțiva kilometri buni.

După calculele mele, probabil foarte aproximative, într-o viață împlinită ai putea citi undeva între 20 și 30 de metri, adică mai nimic. E o distanță mărișoară pentru un scarabeu, dar pare puțin chiar și pentru un pensionar ieșit la plimbare în jurul blocului, cu mâinile la spate. Poate că un miliardar ca Warren Buffet, cel care și azi își petrece 80% din timp citind, ar putea număra câțiva pași în plus. Sau Radu Paraschivescu, un alt pasionat care nu doar scrie, ci și recenzează o sumedenie de cărți anual.

Așadar, cât am citit în anno Domini 2023? Nepunând la socoteală câteva volume împrumutate, enormul jurnal al lui John Steinbeck ajuns acum la 84% pe Kindle sau cărțile în format audio, cu care nu mă foarte împac, dar mă însoțesc uneori în plimbările cu cățelul, constat că am citit exact 68 de centimetri. În termeni omenești vorbim despre un pas ceva mai mărișor, de parcă ți-ai sălta corpul și pentru o clipă, ai pluti imponderabil peste cea mai banală baltă din lume.

Sunt conștient că în marea economie a zbaterii lumii acest lucru nu înseamnă absolut nimic. În plan personal însă, cred că a fost un an de grație, pentru care sunt foarte recunoscător. Iată deci lista în ordinea lecturii lor. Ca să nu las titlurile chiar de izbeliște într-o banală listă cu iz de Excel, am ales să scriu cât mai concis despre fiecare, ferindu-mă de cuvinte bune de regăsit pe copertele cărților precum: bestseller internațional, cutremurător, fascinant, palpitant, splendid, tulburător, încântător sau emoționant.

1. Confiteor (în română Mărturisesc) de Jaume Cabre este romanul-ocean al celui mai cunoscut scriitor catalan. Considerat de autor „neterminat”, în centrul său, pe lângă o pleiadă de personaje dintre cele mai ciudate chemate din negurile istoriei, stă o vioară.

2. Trei etaje de Eshkol Nevo. Un povestitor de clasă, una dintre cele mai distincte voci ale noului val de scriitori israelieni, un pasionat de sondarea labirinturilor psihicului uman învelite într-un staniol de banalitate cotidiană, ca o ciocolată amăruie cu 85% cacao. 

 3. Surrender (în engleză) de Bono de la U2 este cartea introspectivă a unui rock star convertit la creștinism care, după zeci de ani de compus muzică și electrizat stadioane pline, se încăpățânează să cânte cu exact aceiași trei prieteni și să se culce cu exact aceeași iubită din liceu. În timp ce vrea să salveze Africa.

4. Phoenix Har / Jar de Cornel Mihalache, Claudia Nedelcu Duca și Cornel Postolache. Un puzzle de interviuri cu muzicieni și oamenii care au avut contact cu cea mai legendară trupă românească. Un melanj de oameni simpli, securiști, activiști, micimi și invidii omenești, dar și geniu, haiducie și ratare, toate la grămadă.

5. Strălucitor de Viorel Ilișoi. Un scriitor de presă atât de bun și cu un umor năucitor încât, dacă deștepții ăia de la Primăria din Iași i-ar construi o bojdeucă pe undeva și i-ar oferi o bursă de creație, ar face cea mai bună investiție în jurnalismul românesc înalt și de lung parcurs, așa cum nu se mai prea face azi.

6. Cain de Jose Saramago. Condamnat în loc de moarte la pribegie eternă prin istorie alături de un măgar, Cain se sfădește cu Dumnezeu în toată cartea, încercând să-l priceapă. Nu prea îi iese.

7. Cel mai bogat om din Babilon de George. S Clason. Am citit această cartea-parabolă despre gestionarea fondurilor împins de către un prieten disciplinat financiar. După aproape 100 de ani de la publicarea ei am înțeles un lucru simplu: că sunt varză la capitolul bani și că o să mor cel mult îmbogățit spiritual.

9. Fiica măcelarului de Yaniv Iczkovits. Tot un evreu din noul val cu o poveste picarescă dintr-o Rusie de secol al XIX-lea. Un aer de basm anonim combinat cu Cervantes și un road movie dement străbate toată cartea, cam ca în saga medievală a lui Vodolazdkin, Laur.

10. Ultimul interviu de Eshkol Nevo (din nou) pentru că pur și simplu tipul ăsta e bun, autoironic și adoră mersul pe sârmă, fără să fie deloc un echilibrist. Aici face un ultim interviu imaginar de scriitor cu el însuși, dar cartea e mult mai mult.

11. Felix și izvorul invizibil de Erich Emmanuel Schmitt. Nimeni nu știe prea clar cum a găsit Schmitt rețeta de a scrie povești simple și scurte care se dau de trei ori peste cap și devin cărți de succes. E foarte abil în a crea emoție fără să devină dulceag (mă rog, uneori).

12. Sentimentul unui sfârșit de Julien Barnes. Te aștepți la o serioasă doză de cinism britanic și dai peste un cugetător profund care analizează cum la bătrânețe ne fabricăm un trecut din zdrențe și petice numai bun de povestit altora și cum mintea decupează fantasme convenabile ca să putem adormi seara fără somnifere, împăcați cu noi înșine.

13. Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot de Doina Ruști. Cum sunt un fan al Manuscrisului fanariot, nu puteam rata o nouă carte în care autoarea, tolănită ca o pisică leneșă pe un divan îmblănit povestește învăluită în aromă de cafea turcească despre nebunia neamțului Voicu „împopoțonat cu haine negre ca un greiere strâmtorat”.

14. De ce este România altfel? (zece ani mai târziu) de Lucian Boia. Oricât de controversată ar fi, cartea mi se pare o necesară reamintire dureroasă despre cine suntem și ce ne poate capul ca națiune. Asta ca să mai terminăm cu iluziile, eroismul de manuale școlare și naționalismele bune de adormit conștiințe tembele.

15. The Prodigal Prophet (Profetul risipitor) de Timothy Keller este o carte despre Iona. După C.S. Lewis, acest autor care a fondat o biserică prezbiteriană tocmai în Manhattan NY, este unul dintre teologii mei favoriți. Îl citesc și îi ascult uneori podcastul cu predici.

16. Bărbatul cu haină roșie de Julian Barnes. O carte mult mai sofisticată și mai profundă decât pare. Pleacă de la analiza unui tablou, doar că granițele ramei fac un zoom out cuprinzând între cele patru laturi o enormă frescă Belle Epoque, cu tot farmecul și decadența protagoniștilor.

17. De la pilot de vânătoare la anchetator al poliției de Odachi Kazuo. Carte primită în dar de la niște prieteni. Am citit-o din datorie, dar și din respect pentru fostul ambasador al Japoniei în România, sensei Kanji Tsushima, îngrijitorul ediției și omul care a introdus la noi în țară o artă marțială fascinantă – kendo. 

18. Bestiar de Cătălin Vasilescu conține șapte povești cu chirurgi și scandaloasele lor operații. Nu credeam că un chirurg practician poate scrie cu farmec și umor fin despre lobotomia transorbitală sau simpatectomia cervicală. Cum bine spune Andrei Pleșu, „textul e bestial”.

19. Călătorul singuratic de Jack Kerouac. Ca de fiecare dată când citesc din tatăl generației beat îmi vine să fac două lucruri: să-mi deschid o bere și să caut bilete de avion înspre oriunde. După aventuri nenumărate pe vapoare și trenuri de marfă, iată-l pe Kerouac eșuat într-o cabană din munți în căutarea revelației și înțelepciunii. Kind of.

20. Ce nu am scris în cărțile mele de Viktor Frankl. O carte de memorii a fondatorului logoterapiei, care ne reamintește acel lucru cheie pentru care îl voi iubi mereu pe Frankl: Încredințarea că există un sens mai adânc al vieții, chiar dacă toți cei dragi din jurul său au murit în condiții tragice în lagăre de concentrare.

21. Între prieteni de Amos Oz. O delicioasă carte de povestiri care gravitează în jurul unor personaje mărunte din kibbutzul Ykhat. O combinație de Slavomir Mrozek cu Ilf și Petrov, însă cu un umor evreiesc inconfundabil. Fascinația pentru dezastre a grădinarului Tzvi Provizor mă va urmări mereu.

22. Povestașul de Mario Vargas Llosa. Un fost prieten din studenție al autorului părăsește confortul orașului Lima pentru a deveni un soi de comis voiajor de povești ale originii și istoriei, un depozitar al memoriei colective pentru triburile risipite prin jungla amazoniană aparținând neamului Machinguenga.

23. Poveste despre dragoste și întuneric de Amos Oz. A fost, recunosc, revelația anului. O autobiografie dulce-amară, deloc romanțată, o poveste despre istoria încă neașezată a Israelului de după război, dar și despre oameni și iubirea lor aparte față de cuvinte și cărți.

24. Oamenii țarului nostru de Ludmila Ulițkaia. Rușii (toți) au devenit teribil de nepopulari mai nou. Cum ar putea fi această nedreptate îmblânzită altfel decât prin cuvinte? Ulițkaia rupe crâmpeie din vieților unor oameni obișnuiți având diverse bucurii, duioșii, naivități, idealuri sau suferințe ca o invitație să ne recalibrăm judecățile cu privire la celălalt.

25. Jurnalul secret al lui Hendrick Groen, 83 de ani și 1/4. Rămâne un mister dacă acest jurnal este chiar opera unui octogenar dintr-un azil de bătrâni din Amsterdam ce face parte din clubul subversiv „Bătrân, dar nu mort”. Gașca de prieteni, unul mai șubred decât celălalt, organizează periodic ieșiri în decor, însă privind mereu înainte, cu speranță.

26. Axa Lupului de Sylvain Tesson. Teribil îmi place acest francez nebun care își găsește pretexte pentru cele mai fantastice aventuri și călătorii imaginabile. Aici încearcă să refacă drumul ocnașilor din Siberia la Calcutta traversând pe rând taigaua siberiană, stepa mongolă, deșertul Gobi și înaltele platouri tibetane.

27. Lunga scurtime a vieții de Antonio Lobo Antunes. Cronicile acestea fluide despre orice s-au născut din excentricitatea unui editor bogat care a fost de acord să-i plătească autorului suma obscenă de 5.000 de euro pe bucată pentru a fi publicate într-o revistă. Peste ani s-au adunat în această carte unde descoperim un Antunes muzical, febril, plin de umor tragic și înțelepciune deșartă.

28. Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian. O proză atât de firească și tandră despre locuitorii unui sătuc din Armenia, încât ai zice că totul se petrece undeva în Apuseni, doar cu nume schimbate. Toată cartea plutește undeva între realitate și basm, unde până și cele mai tragice evenimente poartă pecetea nădejdii.

29. Evreii și cuvintele de Amos Oz și Fania Oz-Salzberger. Tatăl romancier și fiica istorică scriu la două mâini o carte nu tocmai ușoară despre relația evreilor cu cuvintele, istoria și cultura în general. Din aceasta reiese că evreii sunt atât defamiliarizați cu ideea de text, încât le transmit copiilor o moștenire scrisă, dar într-o formă orală.

30. Biblia, o biografie de Karen Armstrong. Fostă călugăriță catolică și specializată în istoria religiilor, autoarea încercă să limpezească treburi de calibru greu și să le traducă pe limba muritorilor. În acest caz, cam două milenii de exegeză biblică, plus o tăvăleală prin Tora și prin scrierile Părinților Bisericii.

31. Trilogia New-York-ului de Paul Auster. O carte-travesti care te face să crezi că ai de-a face cu trei nuvele polițiste, în stil postmodern-noir. De fapt dai peste o sofisticată scriitură despre căutarea identității de inspirație pur kafkiană. Credeam că mă lecuisem de Auster de la 4321, însă am căzut iar în păcat. Și bine am făcut. Ultima nuvelă e remarcabilă.

32. Luminile și umbrele sufletului de Petru Creția. Luminoasă și înțeleaptă, numai bună pentru zilele scurte și întunecate ale iernii. Un volum care se cere lecturat la foc mic, cu creionul la îndemână. O călăuză către adevărul despre noi înșine alcătuită din eseuri scurte și dense.

Notă

Cărțile seamănă cu gardurile. Operează o cezură, o delimitare între lumea largă și lumea strâmtă, închisă între două coperți. O carte e o grădină în mijlocul lumii, preferabil înconjurată de un gard de protecție. Spațiul vast comun devine astfel spațiu intim, cultivat. Din acest motiv am ales să ilustrez acest material cu studii de compoziție cu garduri, iarna la Măguri.