De ce Hannah Arendt ar fi azi foarte cool

Dacă ar avea astăzi un blog, Hannah Arendt ar fi, sunt convinsă, una dintre cele mai urmărite figuri feminine din mediul online.

Am citit în facultate, cu curiozitate jurnalistică, „Eichmann la Ierusalim” și m-a impresionat detașarea cu care ea nota detaliile acelui proces celebru, în care arhitectul „soluției finale”, răpit de Mossad din Argentina, era judecat pentru crime împotriva umanității.

Hannah Arendt „ghicea” atunci o sintagmă − „banalitatea răului” − fără de care nu va mai fi posibilă explicarea unui stat totalitar.

De altfel, doar punând cap la cap aceste două cuvinte, ea reușea să confere o dimensiune monstruoasă încercărilor eșuate de a face dreptate lumească pe urma unui regim care nimicise o bună parte a populației sale din motive rasiale sau de clasă.

Niciunul dintre noi nu poate preconiza implicațiile faptelor sale, dar, uneori, chiar și a-ți vedea de viață într-o perioadă întunecată a istoriei poate deveni o crimă.

Mic cu mic se face Marele Rău și numai o conștiință antrenată ne poate salva de noi înșine. Cam asta spune, simplificând, teoria lui Arendt.

E o subtilitate a gândirii pe care niciun istoric sau filosof bărbat n-ar fi putut să o surprindă.

*

În „Ultimul interviu și alte convorbiri” − volum apărut anul trecut la editura Humanitas −, putem s-o urmărim pe Hannah Arendt gândind live.

Intervențiile sale încep mereu cu o pauză, ca un respiro, fiindcă ea nu are răspunsuri pregătite de-a gata, cum întâlnim tot mai des în spațiul public, ci reflecții, ipoteze de lucru și întrebări pe care le construiește în timpul real al dialogului.

Pe alocuri, își permite să se contrazică, să-și aducă singură argumente atât pro, cât și contra unei idei pe care a emis-o.

E un mecanism fascinant, fiindcă vine de la un om care mărturisea că, înainte de a scrie un singur cuvânt, își construiește demonstrația în cap de la A la Z.

Interviurile reunite în volum se opresc, aproape toate, asupra controverselor create de apariția volumului ei despre Eichmann.

Însă Hannah Arendt vorbește și despre capitalism și comunism, despre revoltele studențești din SUA anilor ’70, despre anarhie și violență în general, despre lipsa căinței ori despre activitatea ei sionistă din timpul celui de-al doilea război mondial.

Indiferent de subiectul abordat, viziunea sa este una proaspătă și încărcată de o ironie fină.

Poate cea mai strălucitoare demonstrație din întreg volumul este discuția cu Joachim Fest − autor, între altele, al unor monografii despre Hitler și Albert Speer − referitoare la nevoia de a le face dreptate victimelor și la responsabilitatea pentru actele criminale.

Hannah Arendt spune că, pentru a explica amploarea răului, unui dictator i se atribuie adesea o aură supranaturală de spirit malefic.

Într-o conjunctură birocratică însă, alimentată de slăbiciunea și pasivitatea majorităților tăcute, s-ar putea să fie vorba, mult mai simplu, despre mulți proști care execută ordinele fără să gândească.

Ceea ce ne face, în definitiv, oameni − ființe gânditoare responsabile pentru ceea ce facem și spunem − sunt finețea detaliilor pe care suntem în stare să le încorporăm în raționamente și capacitatea de a discerne binele, chiar și atunci când, pe căi oficiale, ni se comunică în permanență contrariul.

O fire căutătoare precum cea a Hannei Arendt i-ar fi adus și în zilele noastre celebritatea, mai ales în medii nefamiliarizate cu munca sa. Pentru că ea are capacitatea rară de a decupa, dintr-un peisaj complex, esențialul.