Cursa vieții lui Tibi Ușeriu: "Am văzut fluturi mov cu aripi rotunde"

Oamenii trebuie lăsați să-și urmeze visurile, mi-a zis, odată, Tibi Ușeriu. Bine, mai vorbim noi când o să vii cu visurile degerate acasă, mi-am șoptit în barbă.

Între timp, Tibi și-a urmat visul, cel puțin unul dintre ele, și apoi a venit acasă. Sute de mii de oameni au urmărit competiția extremă de la Cercul Polar cunoscută sub numele de 6633 Arctic Ultra.

Dintre cei 12 competitori, trei au fost români: Tibi Ușeriu, Andrei Roșu și Vlad Tănase.

Tibi a pornit ca outsider în cursa vieții. Așa o numea înainte să plece. A preluat conducerea încă din start și a trecut primul linia de sosire, parcurgând toți cei 566 de kilometri în condiții greu de imaginat.

De la stânga la dreapta, Vlad Tănase, Andrei Roșu, Tibi Ușeriu.

Joi, 3 martie 2016, Cluj

Meteorologilor le place să folosească un limbaj alternativ, menit să te pună pe gânduri. Pentru ei, începutul unei luni este prima decadă.

Adoră prognozele pentru diverse decade, la fel cum adoră veștile amenințătoare, menite să bage spaima în popor, fie că vorbim de precipitații mixte, aspecte de vijelie sau nesuferita burniță.

După standardele moderne, azi e o zi urâtă. Plouă mărunt și e frig. Văzută prin fereastra restaurantului unde îl aștept pe Tibi, lumea e zgribulită în haine, marea majoritate cenușii, maro sau negre. Te apucă depresia doar privind strada.

Când Tibi intră pe ușă cu pasul lui săltat de balerin, îmbrăcat sport, doar cu un tricou pe sub o geacă ușoară, aduce un aer solar, dintr-o lume mai bună, cu toate că vine direct din campusul Tășuleasa Social, unde ningea de-a binelea.

Ne îmbrățișăm și, cu mâinile pe umerii lui, îl privesc ca pe un condamnat la moarte, măsurându-l de sus până jos. Oricât încerc să-mi maschez îngrijorarea, ea e acolo între noi, pe masă, ca o floare roșie într-o vază.

Sunt ceva între voluntar Tășuleasa, prieten, părinte îngrijorat și pensionar reumatic, clătinând dezaprobator din cap.

Noi doi avem o istorie mai veche, despre care am povestit pe îndelete urmărind aventura celor 215 kilometri alergați de Tibi de acasă până la Cluj. Însă, de data asta, mi se pare că sare calul.

În loc să-și bage mințile în cap și să se mai așeze, i-a venit o idee nouă: 6633 Arctic Ultra. Cum să te înscrii la cel mai dur, mai friguros și mai bătut de vânt ultramaraton din lume, ba chiar să mai și zâmbești larg, de parcă te-ai duce la o cură de băi termale?

Cu luni în urmă, am afișat o răceală neprietenoasă față de proiectul lui, sperând că bosumflarea îl va face să se răzgândească. Din contră, cred că toți scepticii de profesie ca mine mai degrabă l-au stimulat.

A urmat cam o oră și jumătate de dirigenție penibilă, în care mai toate întrebările mele începeau cu: Așa, și? Cum îți imaginezi tu că…

La fiecare dintre ele, calm și stăpân pe el, Tibi avea un răspuns pregătit. Pe măsură ce se încălzea și îmi explica cu patos cum și cât s-a pregătit pentru cursă, câte zeci de kilometri a alergat îmbrăcat doar în pantaloni scurți, la minus 15 grade, câte nopți a dormit afară și câte minute a stat la înmuiat în copca din lac, disperarea mea creștea văzând cu ochii.

Avea în privire scăpărarea aceea de foc a omului care nu poate fi nici oprit, nici întors din drum. Nu era nimic de făcut decât de acceptat și de iubit fix așa cum era.

În cele din urmă, am convenit asupra unui mic joc: îi voi pune zece întrebări despre cum își imaginează el azi, 3 martie, acestă aventură teribilă, urmând ca, dacă va scăpa cu viață, să reluăm întrebările la întoarcerea lui și să-mi relateze cum a fost, de fapt. Așa vom afla cât de adâncă e prăpastia dintre imaginație și realitate.

Acesta a fost singurul mod de a cădea la pace și de a reînnoda relația noastră bazată pe libertatea fiecăruia de a-și urma chemarea: ultramaratonistul – de a alerga până la capăt pentru a-și pune viața în ordine, iar cronicarul – de a sta locului și de a înșira litere pe un ecran pentru a spune o poveste celor care doresc să asculte.

1. Cum arată fantoma acestei curse absolut nebunești, în care te vei arunca peste câteva zile?

– Teribil. Mă aștept să fac cunoștință cu iadul. Știi ce e curios? N-am crezut niciodată că am nevoie de așa o competiție în viața mea. Însă, când am aflat despre ea, a fost dragoste la prima vedere. Am început imediat să visez nopți polare, deși nu fusesem încă acceptat. Am intrat într-o stare de surescitare pe care am convertit-o în niște antrenamente dureroase de-a dreptul.

Eu cred că această competiție nu e chiar pentru oricine, ai nevoie ca mintea și corpul tău să lucreze foarte bine în echipă. Și să speri că, la nevoie, nu te vor trăda.

2. Te gândești la viitorii tovarăși de suferință? Veți petrece câteva zile împreună pentru pregătire. Cum îți imaginezi relațiile dintre voi?

– Cum îți ziceam, am început să visez viscol, gheață, frig. Mă vedeam acolo alături de cei 11 participanți, dintre care câțiva sunt legendari de-a dreptul în materie de anduranță extremă.

Unii au în spate competiții greu de imaginat, cum ar fi 5 Ironman la rând, Badwaters, From Arch to Arc, Tor de Geants și altele. Nu îmi vine să cred că, pentru prima dată în istoria 6633, vom fi acolo trei români.

Relația dintre noi, în perioada de pregătire, îmi imaginez că va fi una cordială și prietenească, vom schimba multe păreri. Dar cum n-am mers acolo pentru ceva pelerinaj, cred că fiecare va încerca să termine cursa asta cum poate el mai bine.

Mai cred că în cei 800 de kilometri pe care îi vom parcurge toți în mașină de la Whitehorse la Eagle Plain, ne vom studia, ne vom spiona un pic echipamentele și vom depăna multe gânduri în secret.

3. În iarna asta ai făcut tot ce ai putut ca să te împrietenești cu frigul. Ți-a ieșit?

– Am încercat tot ce am putut ca să-mi desensibilizez corpul. Ba chiar am împins experimentele cu propriul meu corp până în pragul hipotermiei. Și nu o dată. Am învățat să-mi controlez tremuratul prin tot felul de tehnici de concentrare și respirație.

M-a ajutat și faptul că noi, aici, suntem la munte. Andrei a mai fost în competiții friguroase, dar mă gândesc la Vlad, care a avut parte de o iarnă blândă la București. Pe scurt, dacă nu credeam în pregătirea asta, nu o făceam. Stăteam la gura sobei.

4. Cam câte nuanțe de frig crezi că pot exista?

– M-am gândit așa de mult la Cercul Polar, că abia aștept să descopăr noi nuanțe. Ce pot să-ți spun e că în ultimele săptămâni am trăit așa de multe tipuri de frig, cum nu credeam că există.

Am alergat la -18 grade doar în pantaloni scurți și am avut senzația că îmi crapă pielea. Am ajuns în pragul hipotermiei, mi-au amorțit cu totul degetele de la mâini, am făcut cam tot ce știam.

Dar cred că nimic nu te poate pregăti pentru ceva ce n-ai experimentat, cum ar fi frigul extrem. Odată, la 6633, temperaturile au ajuns până la -62, din cauza viscolului.

5. Ai un echipament scump și specializat. Crezi că va face diferența?

– Nu știu. Sper. Sunt și un pic sceptic, de aceea am pus un accent așa de mare pe pregătire. Când nu bănuiești cât de tare va bate vântul, nici nu poți evalua cum va fi să sapi o groapă în gheață, să-ți îngropi cortul și apoi să dormi în el.

6. Am citit că există zone pasibile de vânt puternic. Dacă te mătură cu tot cu sanie?

– Am trăit vânt de 80 de kilometri pe oră și a fost groaznic. Am auzit că, în zonele cu probleme, vântul poate ajunge și la 200 km/oră. Anul trecut, participanții au parcurs porțiuni mergând târâș. Altă dată, organizatorii i-au adunat într-un refugiu, ca pe pinguini.

Până acum, doar 17 oameni au terminat această cursă criminală. Recordul e deținut din 2007 de Mimi Anderson, o fostă bulimică în luptă cu mulți demoni. Condițiile extreme vor cerne oamenii care vor renunța de cei care vor merge până la capăt.

7. Cum o să te descurci cu nevoile personale în astfel de condiții?

– Sper că voi folosi cortul, voi urina printr-un tub, o să văd. Am un primus specializat, mă aștep să nu fie prea simplu cu hidratarea și mâncarea, având în vedere că voi purta 2 perechi de ochelari, 3 de mănuși. Hrana mea secretă? Turtă dulce hipercalorică. (râde)

8. Ce o să faci singur, într-o pustietate înghețată, târând zile în șir o sanie de aproape 40 de kilograme după tine? Ai un set special de gânduri?

– Pustiul nu prea mă sperie, va fi ceva nou și pun pariu că o să am parte de niște priveliști superbe. Îmi imaginez cum o să am un viu dialog cu săniuța pentru care deja am prins drag, dormind la Tășuleasa în zăpadă, lângă ea. E pentru prima dată când o să ascult muzică și teatru radiofonic pe durata unei competiții. Dacă mă apucă, poate o să și cânt.

9. Vei dormi puțin, am priceput. Dar cum o să auzi ceasul când corpul tău va fi extenuat după sute de kilometri și n-o să mai răspundă la comenzi? Dacă o să-ți poruncească să abandonezi?

– Nu auzitul ceasului va fi o problemă, ci luatul din loc. Am avut câteva competiții unde mi-am solicitat corpul la maximum. Am observat: cu cât sunt mai extenuat, cu atât mă simt mai agil și simțurile îmi sunt mai dezvoltate. Cât despre abandon, refuz să-l iau un calcul. Pentru mine, sfârșitul poate fi doar un accident, un leșin sau linia de finiș.

10. Ai emoții cu privire la lucrurile complet neprevăzute care te așteaptă?

-De la Cercul Polar spre Oceanul Arctic, suprizele se vor ținea lanț. Dar pentru mine e o ocazie unică și o onoare să particip la o competiție de asemenea anvergură, mai ales într-o companie atât de selectă.

Pentru că îmi place să îmi pun la încercare corpul, mintea și toate resursele strategice pentru a supraviețui, nu prea am motive să mă emoționez mai devreme decât trebuie. E o provocare imensă. Sunt motivat. Visez să câștig.

*

Joi, 24 martie 2016, Tășuleasa Social

Final glorios al mesei de prânz la popota „regimentului” de la Tășu. Du-te și să nu mai păcătuiești, îmi tot vine în minte acest verset biblic, în timp ce mâna dreaptă mi se întinde după a treia gogoașă cu ciocolată – desertul, păcătos de-a dreptul, pus pe masă de doamna Livia, bucătăreasa de serviciu.

Așteptăm să apară Tibi, care nu dă semne să se trezească din somn. Arată destul de ciobit, a slăbit și are nevoie de odihnă. Ar trebui dus la medic. La glezne și pe tibii are niște inflamații îngrijorătoare. Erau cât pe ce să-l scoată din competiție. Se pare că au apărut de la o combinație de efort, frig și deshidratare.

Azi-noapte, după primirea emoționantă de pe aeroportul din Cluj, unde s-au reunit peste 100 de prieteni, am ascultat, până la 4.30 dimineața, alături de tanti Efti, Alin, Boom, Mihaela, Victoraș, Ștefan și Alexandra, povești cu drumuri de gheață nesfârșite, eschimoși, reni, foame și aurore boreale. A fost fabulos.

Dar acum, chiar lângă tava cu ispite, am în față lista cu întrebările din 3 martie, ușor reformulate. E vremea să aflăm adevărul despre acest 6633 Arctic Ultra.

Iar Tibi, deși pare că sufletul nu l-a ajuns din urmă după atâtea ore pe drum, e un povestitor înnăscut și generos cu detaliile. Totul e să se pornească.

*

1. Ai învins. Nu doar că ai supraviețuit. Ai repeta experiența?

– Ca neștiutor, e simplu. Te duci așa, ca la tăiere. Nu ai cum să anticipezi, te aștepți doar la ce e mai rău. Dar să fi trecut prin tot calvarul și să vrei să-l repeți, trebuie să fii cam nebun. Doar doi au repetat cursa asta, de la începutul ei.

M-au întrebat organizatorii dacă vin la anul să-mi apăr titlul. Le-am zis că vin, dar ca voluntar. Ca să văd cu ochii mei chinurile prin care trec participanții și să-mi amintesc de al meu.

A fost infernal. Și le-am mai zis că vin doar dacă fac ce au promis: să mărească distanța cursei la 700 de kilometri, pe o rută ușor diferită, în Oceanul Arctic.

2. Participanții? V-ați împrietenit, ați comunicat bine?

– Da, am povestit puțin cam cu toți, erau deschiși, doar că eu am fost ceva mai retras și mai taciturn decât speram. Despre cursă cam evitam să vorbim. Iar cu cât se apropia ziua de start, cu atât se răreau poveștile și zâmbetele.

3. Cât de mult crezi că a contat pregătirea?

– Alergatul dezbrăcat și statul în copcă m-au ajutat în mod limpede. Mai ales noaptea, când temperatura bătea spre minus 50 de grade și trebuia să mă schimb: aveam vreo 20 de secunde până să intru într-un șoc termic și să încep să tremur ca varga.

Am avut un noroc imens cu sacul de dormit, cu niște botoșei, cu mănușile din puf și cu un soi de costum roșu, ca de cosmonaut. Uneori, cu absolut toate straturile de haine pe mine, mi-a fost frig încontinuu timp de o săptămână, ceva greu de imaginat.

4. Ții minte că am povestit despre nuanțele de frig. Ei bine, cât de crunt a fost?

– Păi nu prea erau nuanțe. Era un frig total, care ardea, dacă-ți poți imagina. Dacă dădeai jos o mănușă din cele trei rânduri, riscai enorm să îți înghețe mâinile aproape imediat. M-am și ales cu degerături ușoare la degetele de la mâini.

La un moment dat, cred că am adormit în mers și am căzut cumva în genunchi. Mi s-a dezgolit spatele și frigul m-a trezit cam după un minut.

Dacă aș fi stat acolo cam cinci minute, nu mai aveai cu cine povesti azi. Muream. Am intrat imediat în sacul de dormit și mi-am revenit după ce m-am încălzit un pic. Exagerasem cu efortul.

Ajunsesem, la un moment dat, la 46 de kilometri în fața urmăritorilor mei, cu somn foarte puțin, în reprize scurte de câte zece minute. Adrenalina ținea loc de ceas deșteptător, dormeam iepurește, nu profund.

5. Echipamentul? A confirmat?

– Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar m-a cam trădat, în afară de câteva piese de bază. De exemplul, sacul de la Marmot, garantat la -50, a fost esențial. Dar m-au trădat termosurile garantate pentru Himalaya, ceasurile, ochelarii, primusul, două aparate foto și încă vreo câteva.

6. Vântul?

– Am avut relativ noroc cu vântul. A bătut cu maximum 80 de km/oră. Dar am văzut tiruri răsturnate de vânt. Chiar și noi, la întoarcere, am stat ascunși în mașini, într-o depresiune, până a trecut viscolul.

7. Nevoile de bază?

– Mâncarea putea fi mâncată doar ținută în prealabil sub haine, lipită de piele, altfel era beton. Cu turta dulce m-am scos. Doar că trebuia o oră să se transforme din piatră în turtă. Am pierdut cam toată grăsimea de pe corp, cea pusă bine de acasă. Plecasem cu un plus de 7 kilograme.

Am băut apă mult prea puțin față de necesar, mi-am mâncat țurțurii formați pe barbă, noroc că săracul corpul meu e obișnuit să fie abuzat, ceea ce, în caz de anduranță extremă, poate fi o greșeală fatală.

Foame mi-a fost aproape tot timpul. La un moment dat, am întâlnit niște inuiți care mi-au dat o punguță cu câteva felii de carne de ren. Vorbeau o engleză impecabilă și mi-au spus că, pentru ei, aia era hrana standard de supraviețuire. Vegetarianul din mine le-a ronțăit cu sfințenie după ce le-a încălzit lipindu-le de corp.

8. Gândurile cele mai negre când au apărut?

– În clipa în care a început să mă doară piciorul și să mă îngrijorez. Am dus cursa cu niște dureri groaznice și cu un stres permanent că voi putea fi ajuns din urmă.

Pe la kilometrul 380, când m-a ajuns PJ și a trecut în față, mi-am zis: Ori la bal, ori la spital. Așa se explică faptul că, pe final, am început să alerg. Dacă aș fi pierdut cursa pe care am condus-o 80% din timp, nu mi-aș fi iertat-o niciodată.

A fost, într-adevăr, cursa vieții mele, așa cum anticipasem, deși prea puțini au crezut că eu, un no name, aș fi putut câștiga. Cred că, dacă mă lăsau picioarele, m-aș fi târât, m-aș fi urcat în sanie și m-aș fi împins cu mâinile.

Dar, cu toate exercițiile astea nebunești de voință, mi-am reamintit că nu sunt deloc supraom. Mi-am văzut limitele nu o dată. Cred că am învățat ceva în plus despre smerenie.

9. Ideea de a renunța?

– Am refuzat complet ideea. Cu astfel de idei nu te joci, nu ai voie să le lași să-și facă cuib în mintea ta. Am cântat tare, am recitat Născătoarea, m-am rugat în stilul meu, am făcut eforturi imense să-mi aduc aminte de ziua mea de naștere, de numere de telefon, de orice mă puteam agăța ca să nu o iau razna.

Am avut senzația stranie că sunt absolut singur cu Dumnezeu și că putem sta de vorbă. Dacă însă, în loc de final, îmi spuneau că mai am 10 kilometri, cred că aș fi renunțat. A fost inuman.

Când am trecut linia de sosire n-am simțit nici o bucurie; de durere, eram ca plecat într-o altă lume. Eram epuizat fizic. Când mă felicitau oamenii bănuiam că am halucinații. Abia după 7 ore de somn am realizat ce s-a întâmplat.

10. Momente-limită?

– Nu mi-am imaginat că un om poate trece prin așa ceva. Am avut halucinații zi și noapte începând cu a treia zi. Culmea, aproape identice cu ale lui Andrei.

De exemplu, am văzut amândoi personaje din desene animate, cum ar fi Tom și Jerry sau Mihaela, patinând alături de noi. Am văzut elefanți sau roiuri de fluturi mov cu aripi rotunde.

Aurora boreală a devenit o apariție demonică, un fel de balaur care se tot preschimba, mi s-a făcut frică de ea. Momentul-limită a avut loc pe ultima porțiune.

Satul Tuktoyatuk era o fata morgana permanentă. Îl vedeai limpede de la o distanță de 40 de kilometri. Atât de limpede, încât aveai iluzia că-l puteai atinge, doar că mergeai ore în șir și tot nu mai ajungeai.

Psihic, a fost o tortură. De fapt, totul a fost o experiență-limită. Cum să-ți dorești să repeți așa ceva?

Pe final, trei sfaturi rapide pentru un om care ar vrea să se înscrie la 6633 Ultra în 2017?

1) Să se împrietenească la cataramă cu frigul.

2) Să se asigure că poate topi zăpada și încălzi mâncarea.

3) Să gestioneze competiția în întregul ei, pe puncte, nu ca întreg.

Să aibă pungulițe pregătite pe ore și zile, cum avea Frank Fumich. Când am văzut înainte de start cât de profesionist era organizat, mi-am zis: Gata, sunt halit. Ce-ar fi să fug de el?