Cum sunt primiți "fiii risipitori" de sistemul universitar românesc

Odată cu începerea celui de-al doilea semestru, mai bine de 70 de cadre didactice de la Universitatea „Babeș-Bolyai” se întorc la catedră pe o poziție superioară celei de la sfârșitul primului semestru.

Dacă înainte erau cadre asociate (adică angajate la plata cu ora), acum sunt asistenți; dacă au plecat în vacanță asistenți, s-au întors la catedră lectori; din lectori au devenit conferențiari, iar din conferențiari, profesori.

Au fost, totuși, două excepții: la Teatru, unde nu s-a prezentat niciun candidat, și la Geografie maghiară, unde candidata nu a îndeplinit condițiile minime de participare la concurs.

În mediul universitar, de două ori pe an, cu câteva săptămâni înainte de începerea fiecărui semestru – de obicei, în timpul sesiunii, iarna, sau al restanțelor, toamna – se organizează concursuri pentru ocuparea posturilor vacante.

Vacant e mult spus, din moment ce, cu foarte puține excepții, postul este scos la concurs pentru persoana care îl deține deja, doar că dintr-o poziție inferioară celei pentru care e organizat concursul.

Fără a intra în detalii, mecanismul funcționează în felul următor. La începutul semestrului care precede scoaterea postului la concurs, șefii de departament (împreună cu membrii departamentelor, în funcție de nevoi, favoruri etc.) identifică posturile așa-zis vacante și le propun spre validare organismelor abilitate (consiliul facultății, decanat, rectorat, minister).

De la distanță, totul pare în ordine. Dacă însă te apropii, observi că lucrurile nu sunt ce par a fi. La o privire mai atentă, logica internă a sistemului își dovedește limitele.

Astfel, majoritatea concursurilor pe post sunt lipsite de miză, deoarece, așa cum am menționat mai sus, există un singur candidat și, în ciuda denumirii (posturi didactice sau de cercetare pe perioadă nedeterminată), perioada nedeterminată se referă la postul însuși pentru care s-a făcut concursul.

În teorie, un lector poate rămâne lector pe o perioadă nedeterminată dacă nu îndeplinește criteriile pentru a se prezenta la concursul pentru postul de conferențiar sau dacă această poziție nu (i) se scoate la concurs din motive instituționale (buget, relație tensionată cu șeful de departament etc.).

Chiar și în cazul în care un lector se înscrie la concurs pentru un post de conferențiar, actuala legislație poate duce la situații absurde: ce s-ar întâmpla dacă, în urma unui concurs la care s-ar mai prezenta cel puțin un candidat extern, acesta ar ieși câștigător?

Pe lângă faptul că lectorul ar rămâne lector (permanent, până la concursul următor!), departamentul, facultatea, universitatea și ministerul ar trebui să angajeze un conferențiar.

Așadar, pentru aceeași încărcătură didactică ar munci două persoane, ambele plătite conform normelor în vigoare. În doar câțiva ani, asemenea anomalii ar putea duce la mărirea nejustificată a numărului de cadre didactice.

În practică, experiența cu care unii au ajuns lectori sau conferențiari nu ar trebui să-i califice nici măcar ca asistenți. Și cu asta ajung la povestea mea.

Am participat recent la două concursuri pentru asistent universitar la un departament al Facultății de Litere de la „Babeș-Bolyai”.

Împreună cu o colegă, am contestat rezultatele concursului și am fost uimiți să aflăm că orice contestație se soluționează de către comisia de concurs a cărei evaluare este de fapt contestată, conform articolului 1 (7) din HG nr. 457/2011 privind aprobarea Metodologiei-cadru de concurs pentru ocuparea posturilor didactice și de cercetare vacante din învățămîntul superior.

Normal ar fi ca orice contestație să fie analizată de o structură formată din alți membri decât cei a căror evaluare este pusă sub semnul întrebării. Pentru că, după regulile în vigoare, orice contestație riscă să fie respinsă, cum ni s-a întâmplat și nouă.

Indiferent dacă am sau nu dreptate în a mă considera nedreptățit, dacă metodologia și legislația rămân neschimbate, la următorul concurs pe post se pot ivi situații absurde.

Dacă se înscrie un singur candidat, există posibilitatea ca el să nu promoveze, în cazul în care comisia consideră că dosarul său nu-l recomandă; la un concurs cu cel puțin doi candidați, există posibilitatea dublării angajaților pe aceeași poziție didactică.

Miza este nu doar revizuirea procedurii în care se rezolvă contestațiile, ci și a modului în care se desfășoară aceste concursuri. Astfel, ar fi nevoie de o diferențiere clară între posturile vacante și posturile vacantate pentru promovare.

Pentru a evita problemele prezentate mai sus, ar trebui să fie organizate concursuri publice doar pentru posturile vacante. Dacă acestea ar fi corecte, ar fi atrași cei mai buni candidați, atât interni, cât și externi.

Pentru celelalte posturi, concursurile de promovare ar trebui să fie organizate intern, după o metodologie clară, transparentă, care să permită păstrarea celor mai bune cadre didactice. În cazul în care, în urma unui concurs intern, candidatul nu ar fi pe măsura cerințelor, acel post ar urma să fie scos la concurs public.

Așa văd eu lucrurile.

La numărul discuțiilor nesfârșite privind soarta învățământului românesc, sper să pot porni și eu una despre concursurile universitare și despre oferirea de șanse egale candidaților externi, din ce în ce mai mulți, și din ce în ce mai bine pregătiți, mulți cu studii în străinătate.

Cred că unii universitari preferă scandalurile în jurul plagiatelor fiindcă ele mută atenția publicului atât de la propriile lor înțelegeri de culise, cât și de la eșecurile lor în a face curățenie în sistem. Altfel nu îmi explic de ce aproape toate articolele publicate în presă despre plagiate rămân, practic, fără răspuns din partea universitarilor curați, atâția câți mai sunt.

După o experiență de 11 ani la trei universități americane (masterat, doctorat, postdoctorat), acestea sunt problemele pe care le identific în efortul de a mă integra în sistemul universitar românesc.

Pe viitor, aș dori să propun atenției publice și alte aspecte care pun în pericol reformarea sistemului academic, privind activitatea pedagogică și de cercetare a cadrelor didactice.

*

Autorul acestui text este absolvent de Litere la Cluj, cu licență în română-engleză (2000) și masterat în literatură română (2002). După un periplu american de 11 ani, în 2015 s-a întors acasă.

În Statele Unite, a obținut un masterat în engleză la Kent State University (2006), un doctorat în literatură americană la State University of New York, Albany, NY (2012) și a urmat un stagiu postdoctoral de trei ani la Georgia Tech, Atlanta.

Acum încearcă să se integreze în sistemul universitar românesc. Aici găsiți detalii în engleză despre unul dintre proiectele sale de cercetare, iar aici puteți afla mai multe despre eforturile lui de a intra în mediul academic românesc. (Redacția)