Culisele procesului cu RMGC. Interviu cu avocații care au făcut dintr-o notă de subsol o apărare de 6.7 miliarde de dolari pentru România

Marius Harosa și Dumitru Dobrev sunt doi dintre avocații care au pledat în ultimii 20 de ani cauza organizațiilor de mediu care s-au împotrivit pe toate fronturile demarării proiectului minier de la Roșia Montană. Au câștigat peste 50 de procese și au reușit să anuleze sistematic fiecare act administrativ emis de autoritățile statului român care ar fi condus la acordarea autorizației de construire a imensei mine pentru exploatarea aurului din Munții Apuseni. 

Au lucrat două decenii pro bono și au reușit să trimită dosarul de candidatură la UNESCO pentru includerea Roșiei Montane pe lista Patrimoniului cultural imaterial al umanității și în Patrimoniul mondial în pericol. Cât timp a durat procesul de la Tribunalul de Arbitraj de la Washington, demarat de Gabriel Resources Ltd. şi Gabriel Resources împotriva statului român, Harosa și Dobrev au demarat o acțiune juridică specială numită Amicus Curiae, care s-a dovedit a fi esențială. S-au alăturat procesului ca parte interesată și au arătat că proiectul celor de la Gold Corporation nu a fost niciodată dorit de comunitate. 

Tocmai acest argument al lipsei licenței sociale, adică a aprobării din partea comunității, introdus de Harosa și Dobrev, a fost admis și susținut apoi de România, prin firmele de avocatură angajate de stat, în fața Curții de Arbitraj Comercial Internațional de la Washington. 

Într-un interviu în exclusivitate pentru PressOne, Harosa și Dobrev vorbesc despre presiunile din ultimii 20 de ani, despre succesul campaniei Salvați Roșia Montană și despre cum se simte lupta în justiție și pentru justiție cu cele mai răsunătoare firme de avocatură din România. 

PressOne: Acum o lună, când au început să apară declarațiile politice că România a pierdut procesul cu RMGC, mai întâi pe surse în presă, la ce v-ați gândit? 

Marius Harosa: Era complicat. Am avut și noi spaimele noastre. Dar eu sunt cu desăvârșire optimist. Și credeam că o să câștigăm știind că în realitate, prin poziția pe care am avut-o noi ca Amicus Curiae și din ce-am putut vedea din actele dosarului online, apărările satului român erau destul de solide. Așa că șansele de a pierde procesul nu erau foarte mari. Exista și un risc, acceptabil, dar credeam că o să câștigăm. 

Mai ales că, în 20 de ani, Dumitru și cu mine, dar și cu alți colegi, doamna avocată Andreea Szabo, Ștefania Simion și alțiii, am izbutit să anulăm practic toate actele administrative emise de către statul român, de către autorități pentru Gold Corporation. Și atunci, cumva, știam că pe această latură nu prea aveau mari șanse de manevră cei de la Gold, chiar la arbitraj fiind. 

Eram așadar optimiști și ne uitam critic la televizor, văzând acest asalt. Înțelegem prudența guvernanților, care trebuiau să ia și ce e bun și ce e rău, să ia ambele variante în calcul, dar de aici până la o întreagă isterie e destul de mult.

Dumitru Dobrev: Am avut niște angoase generate de două chestiuni. Una era faptul că accesul pe care l-am avut ca Amicus Curiae conținea niște pagini redactate, adică niște benzi negre, la cererea Gabriel Resources și a statului român.

PressOne: Au fost cenzurate?

Dumitru Dobrev: Cenzurate de către Tribunalul Arbitral. Noi nu vedeam ce conțin acele fraze. Și credeam, pe bună dreptate, că acolo e o cutia Pandorei și că e posibil să se întâmple ceva cu soluția arbitrală, dar nu în sensul că vom pierde 100%, deci să pierdem 2 miliarde, cum zicea popa ăsta de la Finanțe, Marcel Boloș. Ci că dacă va fi să câștige RMGC-ul, va fi o victorie a la Pirus. Adică vor câștiga o sumă insuficientă nici măcar să își plătească avocații. 

Lor le trebuie 60 de milioane de dolari ca să plătească numai casele de avocatură Țuca Zbârcea & Asociații și White & Case. Adică RMGC să obțină cel mult un câștig minuscul. Pentru că tabloul general era că argumentele statului român sunt zdrobitoare. De ce?

Trebuie să înțelegeți că tratatele astea de protejare reciprocă a investițiilor sunt pentru următoarea situație tip: într-o țară de lumea a treia, un colonel dă o lovitură de stat, vine la putere și zice: de-a doua zi, investitorul cutare, cutare și cutare, care ați făcut fabrică de ciment, mină de uraniu, aveți patru ore să vă împachetați totul și să fiți pe aeroport. Pentru că dacă nu plecați, vă arestăm! Da, dar am băgat bani! Lăsați că ăstea toate sunt acum ale poporului, noi suntem aici stăpâni pe veci și noi nu ne vindem țara, hai, pa, cu voi în Canada sau în Statele Unite sau de unde ați venit!

Și în situații de genul ăsta, tratatul de protejare reciprocă permite investitorului să dea în judecată țara, de regulă un stat post-sovietic, o țară din Orientul Mijlociu sau  din Africa Centrală, unde se întâmplă lovituri de stat, naționalizări, exproprieri. Deci nu se potrivește cu o țară din Europa care are un sistem de justiție, zicem noi independent, unde tu, investitor, vii să treci prin toate acele 200 și ceva de furci caudine câte documente erau necesare până la obținerea autorizației de construire a minei, ‘jdemii de avize, expertize, acorduri de la toate autoritățile.

A fost cea mai complicată procedură de mediu pe care a făcut-o vreodată Ministerul Mediului: să dea acord de mediu prin hotărâre de guvern. De la Ministerul Agriculturii trebuiau avize pentru exproprierea a 200 de hectare de pădure, nu s-au obținut niciodată.

Trebuiau avize de la SRI, de la Ministerul Agriculturii.

PressOne: Apucau să le emită?

Marius Harosa: Ei le emiteau și noi le anulam. Ce trebuie reținut e că Tribunalul Arbitral judecă modalități prin care un stat nesocotește drepturile investitorilor aparținând unui alt stat să își ducă la bun sfârșit planul de afaceri convenit anterior cu statul respectiv. Ori, în cazul nostru, actele administrative eliberate de stat, de autorități, fuseseră anulate în instanță de justiția română. De o justiție independentă. Pentru că nu era problema autorității, ci era problema investitorului care își croise în așa fel proiectul încât nu se încadra în limitele legilor în vigoare în acel moment.

Dumitru Dobrev: Și investitorul nu a anticipat, de exemplu, că România va intra în Uniunea Europeană și că prin tratatele de aderare, România va fi obligată să își înăsprească legislația de mediu și de protejare a patrimoniului. Ok. Nu e vina statului român că tu, investitor, nu ți-ai făcut planul de afaceri ca să știi și să iei în calcul lucrurile astea.

PressOne: Ce înseamnă procedura judiciară Amicus Curiae pe care ați declanșat-o pe lângă Tribunalul Arbitral? 

Marius Harosa: Este o procedură prin care o terță parte, care nu este parte în proces, third non-disputing party, poate interveni să arate aspecte de fapt într-un proces arbitral. De ce e interesant? Că având un caracter internațional o asemenea procedură și dreptul românesc este un aspect de fapt, trebuie probat. Și noi am intervenit. Să nu fie înțeles greșit: nu am intervenit în sprijinul statului român. Este o intervenție care trebuie să semnaleze Tribunalului Arbitral anumite aspecte care ar trebui să fie luate în considerare. 

Și atunci, prin cele trei Amicus Curiae făcute, am arătat faptul că Gold Corporation nu obținuse o licență socială, adică nu avea acordurile comunității.

PressOne: Acest argument – înțeleg din comunicatul făcut public de avocații contractați de statul român ca să ne reprezinte la Washington (LALIVE din Elveția și Leaua Damcali Deaconu Păunescu din România) – a fost admis și susținut de țara noastră în fața Tribunalului: anume că consorțiul dintre Gabriel Resources și Minvest nu a reușit să obțină o licență socială (aprobarea comunității, n.r.) pentru proiectul minier. 

Marius Harosa: Asta a fost admisă, da. După aceea ne-am bazat pe o justiție independentă, imparțială, întinsă pe o perioadă de 20 de ani în diverse instanțe din țară. Adică nu putem spune că ar fi fost un pol de putere nelegal împotriva unui anumit investitor. Iar în al treilea rând era aspectul legat de cereri arbitrale ulterioare, cum a fost intrarea în UNESCO. 

Un alt punct care a fost atins de către noi a fost cel legat de expropierea de fapt. Cei de la Gold spuneau, păi, prin faptul că s-a schimbat opinia statului român și nu am primit avizele necesare, noi am fost expropriați de fapt de investițiile noastre. Ori acestea se regăsesc acolo. Ei au cumpărat, într-adevăr, la suprapreț, terenuri și clădirile care sunt acolo. Deci nu au pierdut banii respectivi.

Dumitru Dobrev: Amicus Curiae înseamnă în latină prietenul curții. Trebuie să înțelegeți că sunt două sisteme mari juridice, care nu au nicio legătură între ele. Sistemul anglo-saxon și sistemul romano-german sau continental, în care suntem și noi aici. Avem și noi o procedură care se numește intervenție accesorie. Asta ce înseamnă? Că într-un proces, o parte care n-a fost de la început, dar căreia hotărârea s-ar putea să-i cauzeze niște necazuri, are voie să facă o cerere de intervenție în sprijinul cuiva, a uneia dintre părțile care își dispută ceva. În sistemul anglo-saxon, există acest Amicus Curiae. 

PressOne: Ajută Curtea să înțeleagă un context mai larg? 

Dumitru Dobrev: Mai ales când e o curte internațională formată din oameni care n-au călcat niciodată în România și nu cunosc specificul local de aici. 

Marius Harosa: Ați nimerit peste două enciclopedii ale dreptului, colegul meu și cu mine! (râde)

Dumitru Dobrev: Bun. Noi am folosit Amicus Curiae la Curtea de Arbitraj de la Washington ca să putem să aducem acolo chestiuni despre care credeam noi că avocații României ar fi putut să le treacă într-o notă de subsol. 

PressOne: Dar inițiativa a venit din partea dumneavoastră sau Curtea a cerut-o?

Dumitru Dobrev: Noi am făcut mai întâi un brainstorming. Am fost acolo vreo 15-20 de persoane și avocați de aici din țară și din străinătate, din Germania, care mai aveau, tot pentru ONG-uri, experiențe cu astfel de lucruri: intervenții de tip Amicus Curiae în niște procese contra Salvadorului și altor țări, tot de către întreprinderi miniere din America de Nord, SUA și Canada. Și a venit ideea asta. Ne era frică să nu carecumva statul român să se apere prost. Până la urmă nu s-a dovedit adevărată prezumția asta a noastră. Statul român s-a apărat bine, dar noi la vremea aia nu puteam ști. 

Marius Harosa: Noi, ca avocați trebuia să pregătim toate ipotezele.

Dumitru Dobrev: Voiam o plasă de siguranță, știți? Că două bătăi strică, două mâncări nu strică.

PressOne: Haideți să ne întoarcem cu 20 de ani în urmă. Cine v-a contractat mai întâi să lucrați pe acest caz? 

Marius Harosa: Alburnus Maior. 

Dumitru Dobrev: În 2003-2004 am văzut un anunț că Centrul de Resurse Juridice, un ONG de advocacy finanțat de George Soros, face o întâlnire la Sinaia, unde se discută chestiuni de dreptul mediului, inclusiv o speță cu Roșia Montana despre care nu știam prea multe. 

Pe vremea aia eu eram burlac. Mă interesau fetele. Și am zis, bă, mă duc pe banii lui Soros, discut niște chestiuni de dreptul mediului care mă privesc și poate văd și ce fete sunt acolo. 

Și mai venea și profesorul Mircea Duțu, care era cam singurul profesor de Dreptul Mediului care conta în țara asta. El era o somitate pe problema asta. Și am zis, uite, îmbin plăcutul cu utilul și nici nu plătesc nimic, că e pe banii lui Soros. 

Marius Harosa: Bine că ai fost plătit de Soroș, acum se află! 

Dumitru Dobrev: Da, acum se află! (râde) Le-am cunoscut la Sinaia pe Ștefania Simion și o doamnă de naționalitate elvețiano-germano-britanică, Stephanie Roth. Ea venise la Roșia Montană, fiind ONG-istă cu experiență, lucrase la The Ecologist (un jurnal britanic de mediu n.red.). Ea a venit prima și a deschis ochii celor de acolo: uitați, exploatarea asta cu cianură de sodiu s-ar putea să vă cauzeze mari probleme în viitor, dacă se face. 

Adică este exact ca în paginile introductive din Fructele Mâniei de John Steinbeck, când se întâlnesc doi într-un tren și zic tu ai mai făcut vreo grevă vreodată? Nu! Hai că te învăț eu cum să faci o grevă! Dreptul mediului era foarte la început atunci. Erau spețe puține și nu te mai trezeai din pumni, că judecătorii respingeau cam tot.

Marius Harosa: Era totul foarte exotic la acea vreme, așa e. Și la mine au venit două zâne: Ștefania Simion și Stefanie Roth. Au venit la mine la birou, trimise de finul meu Cornel Ban, care este profesor la London School of Economics și de prima lui soție, Anca Romanțan, care astăzi nu mai este printre noi.

Am vorbit cu ele, am văzut cazul. Era în 2004 și am venit la o întâlnire unde ai venit și tu, Dumitru, dacă ți-aduci aminte: la Bucium. Atunci am început să facem planuri, încă nu ne știam. Într-adevăr, se respingea orice solicitam. Dar în timp ne-am trezit din pumni. 

Dumitru Dobrev: A fost prima „conspirație a rezistenței”. Că acolo ne-am strâns și am stabilit primele strategii, cum să lovim colosul ăsta, pentru că ei aveau bani de nu mai știau ce să facă. 

Marius Harosa: Imbatabili! 

Dumitru Dobrev: Luau cele mai mari case de avocatură, crème de la crème, doamna Diculescu (Ana Diculescu-Șova, n.red), Ion Dragne, deci cei mai buni avocați litiganți din România, care stăteau în spate cu minioni din ăștia, 20-30 de copii, dintre cei mai buni, care stăteau prin biblioteci și scoteau tot.

PressOne: Era o vreme când să pariezi pe campania anti-RMGC însemna efectiv o decizie proastă atât profesional, cât și personal: îți putea distruge cariera. 

Marius Harosa: Sunt un ardelean încăpățânat. Am simțit această presiune. De multe ori mă gândeam că o să părăsesc Drumul Damascului.

Au fost momente în care primeam telefoane noaptea, amenințări, prietenii mei îmi spuneau și ei ce faci, ești nebun? 

Gratuit. Pro bono am făcut aceste lucruri.

PressOne: De ce?

Marius Harosa: Nu știu. Pe undeva am o nevoie fundamentală de dreptate în general și mă mănâncă această nedreptate. Poate de-asta m-am și făcut jurist și nu m-am lăsat. Am simțit că e momentul să merg mai departe, deși era greu. Nu îmi dădeam seama în 2005-2006 că o să ajungem aici. 

Știam că trebuie să lupt și că trebuia să anulez acte pentru că aflam din ce în ce mai multe lucruri, din ce în ce mai multe nedreptăți și ilegalități făcute. Pur și simplu mă indignau ca om. După aia m-am detașat încercând să fiu doar avocat și să pot să gândesc. Și în momentul în care am început să ne gândim mai limpede, am început și să câștigăm pe bandă rulantă. Atacam actele administrative care erau atât de nelegale încât se vedea din avion. 

Până la urmă contează și aceste 5 minute de publicitate: că o să apărem într-un interviu în care o să se spună că am învins colosul. Și David l-a învins pe Goliat într-un sfârșit, după ani de zile de luptă.

PressOne: Așadar ați lucrat numai pro bono?

Marius Harosa: Eu numai pro bono, da.

Dumitru Dobrev: Eu nu chiar. Trebuie să recunosc că la început, cât era Centrul de Resurse Juridice, ei aveau finanțare și primeam cheltuielile de deplasare și o sumă micuță de onorariu. Dar asta a durat vreun an sau doi. După aceea m-am mutat eu la o mare casă de avocatură și trebuia să aduc tot ce aveam eu, clientela mea, sub umbrela lor. Dar mi-au transmis că pe ei nu-i interesa cazul ăsta. 

PressOne: Dar au fost de acord să lucrați în continuare?

Dumitru Dobrev: Cum să zic eu? Inițial nu mi-au dat voie. Dar apoi s-a întâmplat că m-au solicitat pentru un proces de anulare a certificatului de descărcare de sarcină arheologică, semnat de fostul ministru din guvernul Adrian Năstase, Răzvan Theodorescu, pentru Muntele Cârnic. Și acolo RMGC-ul era apărat de Mușat și Asociații. Iar șeful meu de atunci era o firmă desprinsă din Mușat și Asociații. Și aveau niște resentimente. Și atunci mi-au zis, du-te, nu vreau niciun ban, dar câștigă procesul ăla. Și am câștigat la Curtea de Apel Brașov.

Marius Harosa: Din 2005 și până prin 2019 am făcut totul total gratuit. În 2019 am cerut și mi s-au achitat cheltuieli de deplasare, benzină și cazare. Că și soția îmi spunea, ce faci? Deja atentam la finanțele familiei și nu te poți pune rău cu ministrul de finanțe. Deci la mine a fost pro bono. Mai plătea Alburnus Maior, când aveau și ei, câte un bilet de tren, 50 de lei. 

PressOne: E o victorie morală, totuși, fiindcă avocații care au apărat statul român la Tribunalul de Arbitraj probabil au lucrat pe un contract foarte bănos. 

Marius Harosa: Probabil, nu știm. Nu putem comenta. La fel, și în ceea ce privește Amicus Curiae, noi am lucrat total gratuit. Nu s-a pus problema.

Dumitru Dobrev: Absolut, da. În 2016 am stat o noapte întreagă și am făcut memoriu împreună cu Andreea Szabo, noi trei, pentru fostul ministru al culturii, Corina Șuteu, pentru că nu voia Dacian Cioloș să dea drumul dosarului la UNESCO. Și atunci a trebuit să-l convingă cineva, că Ministerul de Finanțe și Ministerul de Justiție erau contra. Și atunci a trebuit să combatem ce spuneau Ministerul de Finanțe și Ministerul de Justiție ca Cioloș să aibă curajul să o lase pe Corina Șuteu să dea drumul dosarului. Asta s-a întâmplat în ultima zi. Depunea jurământul Guvernul Grindeanu la Cotroceni și doar cu câteva ore înainte fusese trimis dosarul. 

PressOne: Dacă se pierdea fereastra aceea, credeați că s-ar mai fi întâmplat? 

Dumitru Dobrev: Nu. 

Marius Harosa: Suntem ca așii aviației în cel De-al Doilea Război Mondial, care aveau piturate pe carlinga avionului dușmanii învinși. Acum, în gândirea avocatului, eu arăt că m-am luptat cu mari firme de avocatură din România. Pe care le-am învins. Pentru noi e așa o chestie de… palmares. La un moment dat mi-a spus unul dintre adversari că eu sunt un avocățel de provincie. 

Dumitru Dobrev: Eu am o prăvălie, o firmuliță în București, unde suntem 11 oameni de toți. Nu ne comparăm cu o casă de avocatură de 80 de oameni, de 150 de oameni.

Este aceeași senzație pe care o avea un comandant de U-Boat, știți, după două săptămâni în Atlantic, cu talazuri, cu gheață, când vede în reticulul periscopului un ditamai portavionul. Deci când bați o casă de avocatură de asta mare, este WOW! Adrenalină! Pentru mine e o satisfacție fantastică! Pentru că ăștia sunt niște adversari grei.

Marius Harosa: Și de respectat! 

Dumitru Dobrev: … și atunci tu trebuie să îi citești, trebuie să-i combați și trebuie să găsești argumente, să storci argumente din toate bibliotecile. Și faci asta de unul singur. Dar știți cum e? E și o chestie bună, pentru că tu singur ai în cap totul.

La ei lucrează unii de la început, care fac documentarea, e un senior associate care mai dă și el cu plaivazu, schimbă și el acolo două vorbe și la urmă vine partenerul care n-are timp, ia dosarul și merge în sala de judecată fără să citească. Și vorbește pe lângă. Ei, prin faptul că sunt mari au niște bug-uri. Și atunci tu, ăsta mic, care ești cu submarinul pe lângă ditamai cuirasatul poți să speculezi că acolo lucrează trei rânduri de oameni, care nu știu unii de alții. 

Marius Harosa: Mai era un lucru. În sala de judecată se dezechilibra podeaua. Apăream eu singur sau Dumitru și din partea adversă veneau șapte, opt avocați. Luau câte un avocat de renume din instanța unde mergeam, adică din județul unde se judeca procesul. Asta era strategia. E o chestie de subconștient, de psihologia instanței. Să vezi că unul se luptă cu opt. Care vorbesc și mult și de obicei sunt și un pic aroganți. 

PressOne: Referitor la Amicus Curiae, aș vrea să vorbiți despre argumentul opoziției comunității față de proiect. 

Dumitru Dobrev: RMGC a avut o problemă mare, pentru că legile despre expropriere nu permit unei companii private să exproprieze particulari, doar statul o poate face. Dar acest proiect minier era unul privat. Și statul n-a expropriat. 

Și atunci singura lor cale era să cumpere de la fiecare proprietar de acolo. Dacă nu aveau tot terenul, nu puteau primi avizele și autorizația de construire. E exact ca și cum te duci la primărie să obții autorizația să-ți construiești o casă, dar tu n-ai decât jumate din teren și talpa casei e pe terenul vecinului.

Și a fost un grup de familii de acolo, Eugen David, Zeno Cornea, Sorin Jurcă, printre alții, care n-au vrut să vândă. Și atunci Goldul nu putea ieși din impasul ăsta.

Ăsta a fost unul din punctele de greutate în argumentarea statului român. Nu știu dacă ați fost în perioada aia la Roșia Montană. Erau afișe pe poartă cu Această proprietate nu este de vânzare, pentru că Goldul avea agenți de vânzări care veneau săptămânal și ciocăneau la ușă. Deși erau refuzați, veneau din nou, ca picătura chinezească. Nu au reușit. Și atunci, prin lobby-ul făcut, l-au convins pe fostul prim-ministru Victor Ponta să le facă o lege specială, doar pentru ei, care să permită ca o companie privată să exproprieze. Era un fel de mouton à cinq pattes, o oaie cu cinci picioare. Nu s-a pomenit nicăieri într-o țară civilizată ca un privat să exproprieze un alt privat. 

Legea a picat în Parlament, că erau zeci de mii de oameni în stradă, la București. Asta a fost în perioada aia urâtă, 2010-2013-2014, când a mers și Traian Băsescu la Roșia Montană. Și Eugen David a zis pe mine doar cu Jandarmeria mă scoateți de aici, că eu nu plec de aici! 

Asta a contat foarte mult pentru Tribunalul Arbitral. Au fost aduși inclusiv experți sociologi și politologi, care să explice contextul socio-politic și cum s-a întâmplat de Gabriel Resources n-a reușit să obțină the social license, licența socială. Adică comunitatea din Alba n-a vrut proiectul.

PressOne: Ce se întâmplă acum sau ce ar trebui să se întâmple? Mai există vreo cale de atac pentru RMGC?

Dumitru Dobrev: Există o cale de atac, numită acțiune în anulare. Este tot la Washington, dar la un alt complet. Dar e pentru niște cauze extrem de limitate, e ca și când ar trebui să intri prin gaura cheii. 

Avem convingerea că acest complet, care a dat soluția în favoarea României, va motiva beton armat și nu va lăsa portițe care să poată fi utilizate într-o altă cale de atac. Pentru că e în joc și reputația lor. Judecătorii mai vor să fie numiți și în alte arbitraje. Nu le dă bine la CV o hotărâre casată.

România a câștigat pe 8 martie 2024 procesul Roșia Montană. În decizia comunicată părților, Curtea de Arbitraj obligă reclamanţii, Gabriel Resources, să ramburseze României costurile procedurilor de arbitraj, în valoare de 1,43 milioane de dolari americani și despăgubiri pentru cheltuieli de judecată în valoare de 1,15 milioane de euro (1,26 milioane de dolari) peste 928.000 de dolari și 30,28 de milioane de lei (6,66 milioane de dolari), plus dobândă. În total, suma ajunge la peste 10,16 milioane de dolari, plus dobândă. Între timp, Gabriel Resources a transmis că nu are bani să plătească României cheltuielile de judecată.