Crezul politic al lui Codrin Ștefănescu: "Dacă ai norocul să ajungi sus, nu cumva să redevii cinstit"

În 1995 − anul în care primul său partid, PRM, era scos din coaliţia de guvernare denumită „Patrulaterul roşu”, iar România anticomunistă îl pierdea pe Corneliu Coposu −, un anonim absolvent de Cibernetică pe nume Codrin Ştefănescu publica, la o mică editură din Bucureşti, o selecţie de texte prezentate drept eseuri.

Din acest volum, intitulat „Războiul celor de sus. Interdicţia”, aflăm informaţii relevante despre mentalitatea celui care astăzi este secretar general adjunct al PSD şi unul dintre cei mai vizibili vectori de imagine ai partidului care conduce România.

Interesat de jocurile subterane și dornic să acceadă în politica mare, tânărul Codrin Ştefănescu se plângea de prieteniile false, bazate doar pe interese, și era profund disprețuitor la adresa plebei.

„Poate în viitor, dacă voi merita, mă veți primi în rândurile voastre…”

În biografia pe care o afișează pe contul său de Facebook, Codrin Ștefănescu se prezintă drept: expert în cartofilie românească și autor al mai multor cataloage de specialitate, filatelist, numismat, expert în carte românească veche și carte medievală cu subiecte eretip ș.a.m.d.

În secțiunea în care se descrie, el include trei citate, care apar și în volumul din 1995:

Aici sunt menţionate și cărțile pe care le-a publicat, dintre care numai două sunt scrise integral de el: „Războiul celor de sus. Interdicția” (editura Amaltea, 1995) și „Vectorul «Corupție»” (editura Saturn, 1996).

Acest al doilea volum este prefaţat de sociologul N.S. Dumitru, profesor de marxism şcolit la Moscova şi prim-vicepreședinte al Frontului Salvării Naționale în 1990.

Un portret succint al lui N.S. Dumitru este schițat de Vladimir Tismăneanu în volumul „Cartea președinților”: 

„Ideologul Frontului era în acele luni (în 1990 − n.r.) filozoful neoleninist N.S. Dumitru, o veche cunoștință a lui Ion Iliescu. Îl cunoșteam bine pe N.S. Dumitru încă din 1970, de pe vremea când era animatorul unui cerc de discuții informale în cadrul a ceea ce era Laboratorul de Sociologie patronat de Miron Constantinescu, pe strada Rafael, lângă Biserica Armenească.

Pe atunci, N.S. Dumitru părea un spirit deschis (firește, în comparație cu politrucii oficiali). Prin 1972, sub oblăduirea lui Miron Constantinescu, de care era apropiat, a propus un proiect legat de zona Vrancea, o tentativă utopică ce se voia o alternativă la colectivizarea de tip leninist. A publicat prin 1980 o carte cu titlu ilfpetrovian, «Magistrala progresului istoric».

Studiase la Moscova (ori la Leningrad, nu mai țin minte exact), prima lui soție era rusoaică, Nadia Stahovschi, știa Hegel foarte bine, a fost mulți ani asistentă (…).

Fapt amuzant, N.S. Dumitru locuia în iunie 1990 la subsolul aceleiași clădiri în care Sorin Roșca Stănescu ocupa un întreg etaj. Ca și Iliescu, el a fost toată viața interesat de chestiunea puterii, nu de avantaje materiale imediate.

A dispărut din viața publică după mineriadă, ca și cum n-ar fi existat vreodată. Dar a jucat un rol-cheie în evenimentele tragice de atunci. Credea că trăiește momentul unei noi revoluții bolșevice, în care studenții și partidele istorice erau «forțele alb-gardiste», «contrarevoluționare»…”

Dar să revenim la volumul „Războiul celor de sus. Interdicţia”, apărut în 1995. Din primele pagini, Codrin Ştefănescu îşi dezvăluie opinia despre oamenii simpli.

„Este foarte grav că lipsa de cultură, ignoranța, dezinteresul sînt formele cele mai des întâlnite de «conștientizare» în rândul maselor”, scria el.

Dezgustat de apetitul populației față de „basmale viu colorate, cercei, bisexualism, pornografie, zorzoane”, Ștefănescu îşi mărturiseşte visul de a fi acceptat în rândul celor pe care îi numeşte, cu majuscule, INIȚIAȚII.

„Nu vreau să mă consider acum deștept, nu sînt nici scriitor și nici filozof, deși iubesc filozofia, cartea mea nu este un strigăt disperat către lume, ea fiind destinată numai celor INIȚIAȚI, aceia care, trecând cu vederea putregaiurile și scârboșeniile cotidiene, mențin pe mai departe simbolul dacic, a cărui unică interpretare este acum cea a BIRUINȚEI”.

Un alt citat denotă complexul de inferioritate al autorului:

„Mă înclin însă umil în fața voastră, INIȚIAȚILOR, înțelepților, gânditorilor, căci, deși sînteți extrem de puțini, sînteți fantastic de puternici.

Voi continua, ca și până acum, nu să sper, ci să lupt pe mai departe pentru a înțelege raționamentul vostru, pentru a vă înțelege creația. Și poate în viitor, dacă voi merita, mă veți primi în rândurile VOASTRE…

ESTE UNICA MEA DORINȚĂ…”

„Era o INTERDICŢIE să întrebi din ce trăia PORTIDUL”

Autorul se include în categoria celor care „au reuşit în timp record să găsească punctele slabe al INTERIORULUI, porţile de acces, funcţiile de autoapărare şi autoeducare politică”.

Despre aceşti „supravieţuitori”, el spune că, „studiindu-şi cu atenţie «inamicii», au devenit asemeni lor”.

Din următoarele texte aflăm cum vedea Ştefănescu politica şi alegătorii.

Cea mai puternică structură din ţară, în opinia sa, era PORTIDUL − scris aşa, cu O în loc de A.

„Oficial, totul era mai mult decât perfect, mecanismul funcționa ireproșabil, iar din când în când, pentru a-și demonstra transparența, PORTIDUL mai executa unii dintre membrii săi compromiși, subliniindu-și, astfel, în fața tuturor, lipsa oricăror prejudecăți, scria Codrin Ştefănescu.

Dar a-ți pune întrebarea de ce sînt anihilați numai pungașii cei mici, când marii rechini, deși extrem de cunoscuți, nu erau la rându-le aspru pedepsiți, era de asemenea o INTERDICȚIE. Era și o INTERDICȚIE chiar să întrebi din ce trăia PORTIDUL și de unde-și acumula fabuloasele fonduri.

Tot oficial, nu existau în cadrul PORTIDULUI sfere de influență, nu existau indivizi cu deosebite puteri, capabili ca dintr-o meschină răutate să distrugă definitiv un compartiment întreg, întrucît, oficial, toți membrii erau prieteni, frați mânați de aceeași linie conștientizatoare și aceeași credință oarbă în impecabila platformă-program a PORTIDULUI”.

Astăzi, acestei „impecabile platforme-program” i se spune, mai simplu, Programul de Guvernare.

„Puținii supraviețuitori au învățat să tremure, să asculte, să uite a GÎNDI”

Tânărul Codrin Ștefănescu îi considera drept „avortoni analfabeţi” pe cititorii publicaţiilor tabloide:

„Clovni prăpădiți, businesmani dubioși, avortoni scârboși, idioți și demenți efectiv, însoțiți de femele superbe, însă fade și cretine, dar pline de aere princiare, se vehiculau non-stop în paginile celor mai importante publicații.

Gazete pentru alți avortoni analfabeți, care nu avuseseră norocul celor dintâi. Lucru pentru care sufereau nespus, urându-i din toată inima pe pricopsiții ajunși peste noapte vedete”.

Concluzia?

„Bârfa și alcoolul: singurele adevărate pasiuni pe care le aveau atât plebea, cât și așa-zisele VIP-uri”, scria Codrin Ștefănescu.

Într-un alt text, Ștefănescu se arată frustrat de „contaminarea” pe care o suferi după ce eşti acceptat în „CERCUL” puterii:

„Te-ai gândit că poți avea prieteni… Prieteni care să riște totul pentru tine, prietenul lor, gata să-și riște averea și poziția, care să-și calce în picioare mândria, orgoliul și vanitatea, prieteni care cu onoare să te ajute la greu să supraviețuiești… onorîndu-te astfel.

Dar tu, însă, nu ai fost decît acceptat provizoriu într-un grup de prieteni, într-un CERC animat în general de aceleași non-calități și perverse gânduri: lăcomie, dragoste de sine, lipsa de scrupule, secretomanie, avantaje materiale, standard social, femei… (…)

Eficacitatea valorii intrinseci a culturii, cunoașterea însăși, sînt echivalentele zeroului absolut. De aceea peisajul alpin, friguros și pustiitor din sufletele prietenilor tăi te transformă încet, foarte încet, și, fără a băga de seamă, devii CONTAMINAT.

Și atunci te transformi dintr-un intrus în PRIETEN, intrând într-un CERC din care nu mai poți ieși niciodată. Niciodată VIU. Devii la rîndu-ți PROFESIONIST. (…)

Dar dacă ai norocul să ajungi sus, nu cumva să fi jucat teatru și să redevii brusc cinstit”.

În finalul volumului, autorul spune o poveste al cărei protagonist va fi devoalat în ultimul rând: el însuşi.

Este povestea tinerilor care s-au infiltrat în structurile de forță ale statului și au încercat să se revolte împotriva celor ce conduceau țara, doar pentru a se trezi învinşi.

„Din colcăiala nesemnificativă de jos, s-au ridicat treptat câțiva din NOUA GENERAȚIE. Cei care cu mult curaj și mult tupeu s-au infiltrat în mai toate forțele iscate după Marea Schimbare (denumire folosită pentru căderea regimului comunist din 1989 − n.r.).

Primindu-i mai mult forțat, cei bătrâni, CONDUCĂTORII, i-au grupat însă ca o anexă a fiecărei forțe în parte, dîndu-le denumirea generală de TINERET, sarcini precise, o traiectorie și-un controlor rigid”.

Revolta înăbușită a dat naștere unei generații de sclavi docili, dintre care Codrin Ștefănescu se considera de atunci a face parte:

„Puținii supraviețuitori au devenit sclavi docili la stăpâni de temut, au învățat să tremure, să asculte, să uite a GÎNDI, să vorbească nespunând nimic, astfel, cu timpul, umili, să cunoască cu adevărat ceea ce pe timpuri i-a învins, distrugându-i cu sălbăticie. (…)

Printre puținii supraviețuitori…

… eu”.

*

Într-un interviu acordat în acest an ziarului „Adevărul”, întrebat de ce PSD păstrează în Guvern persoane condamnate penal, Codrin Ştefănescu răspundea:

De ce? Pentru că putem.