Când se-nchid prea multe mine, iese țuica de smochine

La 10 ani de la închiderea minelor din Clisura Dunării, foștii mineri din Svinița (Mehedinți) își caută bunăstarea în produse obținute din smochine.

Satul deține astăzi cea mai mare plantație de smochini din țară, favorizată de clima blândă și de priceperea localnicilor de a atrage fonduri europene.

„Dulceața de smochine de Svinița” este un brand înregistrat la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM) din 2012.

Din poamele care se coc prea tare, svinițenii fac o țuică foarte apreciată. Iar cei care dețin plantații mai mari vând și smochine proaspete.

Oamenii își doresc să deschidă o făbricuță în regim de cooperativă, unde ar urma să valorifice mai bine fructele care cresc în fiecare gospodărie.

În plină perioadă de recoltă, am mers la Svinița pentru a asista la ritualul de preparare a produselor tradiționale.

Parte a celei mai mari comunități sârbești din țară, satul e cocoțat pe un deal cu străduțe întortocheate și cu o panoramă deosebită la Dunăre.

Pe una dintre străduțele cochete ne-au întâmpinat soții Bojena și Ștefan Ianculovici Jac, împreună cu fiica lor, Renate.

În aceste zile, ei pregătesc borcanele cu dulceață și sticlele cu țuică pentru cea de-a XVII-a ediție a Festivalului Smochinului, o sărbătoare locală care va avea loc pe 3 septembrie.

Deși cultura de smochini de la Svinița este atestată de secole, localnicii nu le-au acordat prea multă atenție până acum câțiva ani.

Înainte de revoluție, pe lângă veniturile din micul trafic de frontieră, sătenii aveau și locuri de muncă asigurate în industria minieră din Moldova Nouă, Baia Nouă și Eibenthal.

În 2006, când minele au fost închise, multe familii din Clisura Dunării au decis să emigreze sau să-și caute joburi în locuri mai prospere, precum Timișoara.

Statisticile arată că în Svinița ar trăi circa 1.000 de persoane, dar Bojena spune că nu mai sunt nici 600.

O industrie dispărută

Acum un sfert de secol, zeci de mii de oameni munceau în industria de exploatare a cărbunelui, uraniului, azbestului și cuprului din Clisura Dunării.

În jurul minelor se dezvoltaseră comunități monoindustriale, precum Baia Nouă sau Eibenthal, care s-au destrămat odată cu decăderea acestei industrii.

În 2006, când s-a decis închiderea minei, la Baia Nouă mai erau angajați doar 200 de oameni. Dintre ei, 180 au optat pentru disponibilizare și plăți compensatorii.

Au acceptat oferta după ce, în luna august a acelui an, doi ortaci fuseseră îngropați în steril în timp ce lucrau la consolidarea unui puț.

Efectele industriei miniere n-au dispărut de tot. Praful toxic de la deșeurile iazurilor de decantare din Moldova Nouă se așază și astăzi peste satele de pe malul Dunării.

„De vreo doi ani s-a deschis la Moldova Nouă o fabrică unde se fac cabluri pentru mașini. Acolo lucrează aproape toți cei care au rămas și sunt apți de muncă.

În sat sunt mulți pensionari, pentru că de la mină se ieșea la pensie la 45 de ani. Bărbatul meu, de exemplu, este la pensie”, spune Bojena.

Ștefan (foto) este jumătate român, jumătate sârb. Are 50 de ani, din care 20 i-a petrecut în pântecele minelor de cărbune și de azbest.

„Am fost maistru miner la Baia Nouă și era stres că se lucra cum se lucra, adică nu se respectau normele de securitatea muncii. Lucram și la 2% metan, că trebuiau bani, trebuia aia.

Prin 2005 am avut un caz când au căzut 5 tone de cărbune peste un coleg. A avut zile. După 10 minute, l-am scos, iar norocul lui a fost că erau niște scânduri care i-au acoperit fața și nu i-a intrat praful ăla în nas.”

Un an mai târziu, s-a produs un accident mult mai grav. Doi mineri au fost îngropați de vii în puțul de la Baia Nouă, fiind scoși de sub dărâmături abia după trei săptămâni.

Ștefan Ianculovici Jac este unul dintre cei 12 oameni care au participat la operațiunea de salvare.

„Moarte cruntă au avut, Doamne ferește! Au rămas pe undeva, pe la orizontul 90. Am intrat pe galerie, am urcat pe puț, pe urmă iar pe galerie, și am atacat sub orizontul 90 pe puț. Am dat pământul la o parte acolo, ca să ajungem la ei. Este dureros.

După ce i-am scos, s-a închis și mina. Am ieșit la pensie pe ordonanță. Am avut 22 de salarii compensatorii și apoi mi-am mai găsit de lucru pe aici, pe acolo, până am făcut vârsta de pensionare.”

„La 10 kilograme de borhot de smochine iese un litru de țuică de 50 de grade. Așa e rețeta.” (Ștefan Ianculovici Jac)

Acum, Ștefan e meșter cu ziua. În timpul care-i rămâne, se specializează în preparat rachie, țuica bănățeană.

„Aici sunt o groază care au cazane. Fiecare își face țuica lui”, spune bărbatul, în timp ce tamponează țeava instalației cu o cârpă înmuiată în apă rece.

Și-a umplut cazanul de cupru cu aproape 10 kilograme de borhot de smochine, pe care l-a ținut la fermentat cam o săptămână.

„La 10 kilograme de borhot de smochine iese un litru de țuică de 50 de grade. Așa e rețeta.”

Bojena și Ștefan fac țuică din tot ce prind: prune, struguri, piersici. Într-un an fără rod, au făcut țuică de porumb și de sfeclă furajeră.

„Anul trecut am făcut și vin, dar nu mi-a ieșit. S-a acrit. Știți care e problema? Nu l-am ținut destul la macerat. N-am respectat rețeta. Pe urmă s-au umflat sticlele, ziceai că sunt bombe atomice.”

În ciuda pasiunii pentru prepararea alcoolului, Ștefan nu bea mai niciodată. Până și când gustă, o face ușor, doar cu vârful limbii, nu cumva să se amețească de la gradele pe care le măsoară din timp în timp cu un alcoolmetru.

A aruncat în găleată și câteva fâșii de lemn de dud, despre care se spune că scoate toxinele din țuică și dă băuturii o nuanță aurie.

A cumpărat de la magazin vreo 30 de sticle cu formă deosebită, pe care va lipi etichete cu „Țuică de smochine de Svinița”.

Speră să scoată 70 de lei pe litru. Sunt bani pe care i-ar pune deoparte pentru zile negre, mai ales că, la sfârșitul anului, Bojena își va pierde postul de la primărie. Și nu știe dacă va mai găsi de lucru în sat.

„Smochinele foarte coapte le folosim doar pentru țuică, pentru că în dulceață se sparg.” (Bojena Ianculovici Jac)

*

Bojena Ianculovici Jac (foto) are 40 de ani și este cehoaică. De loc este din Eselnița, o comună situată tot pe malul Dunării, la 40 de kilometri de Svinița.

Bojena a fost învățătoare, farmacistă și a făcut Facultatea de Geografie a Turismului.

Acum lucrează la centrul local de informare și promovare turistică din Svinița. Printre altele, răspunde de organizarea Festivalului Smochinului, una dintre cele patru sărbători locale.

Festivalul – programat în acest an pe 3 septembrie – include programe artistice și târgul de produse tradiționale din smochine.

Dar Bojena se pregătește și în particular. Ca multe alte gospodine din localitate, a depozitat deja zeci de borcane cu dulceață de smochine și continuă să prepare, pe măsură ce se coc fructele.

„Smochinele de dulceață se culeg cu codiță, pentru că trebuie să rămână întregi. Aici nu prea se face magiun, se lasă întregi în sirop și e urât să iasă semințele”, explică Bojena. În timp ce ea pune fructe pe alese într-o găleată, Renate mănâncă tot ce prinde mai copt.

În livada primăriei din Svinița se află cea mai veche plantație de smochini din comună.

„Smochinele bune sunt moi, dar nu foarte moi”, ne învață și Renate, care țopăie și savurează exoticele fructe.

„Pe astea foarte coapte le folosim doar pentru țuică, pentru că în dulceață se sparg”, insistă Bojena.

Face dulceața după o rețetă de la bunici: pune fructele spălate la fiert, împreună cu un sirop de apă și zahăr, care trebuie să iasă gros ca mierea.

Le ține trei-patru ore la fiert și adaugă sare de lămâie și câteva felii de lămâie proaspătă. La final, lipește pe fiecare borcan o etichetă pe care scrie, cum altfel, „Dulceață de smochine de Svinița”.

În urmă cu șase ani, primăria din Svinița a plantat, cu bani europeni, câteva mii de puieți de smochin și a achiziționat un uscător pentru fructe.

Acum, angajații primăriei discută despre înființarea unei cooperative pentru o fabrică de dulcețuri, din care ar avea de câștigat toate familiile.

„Am un vecin pe deal care și-a făcut plantație mare, de câteva mii de pomi. Și-a făcut un bazin imens și la fiecare rând are furtun pe care îl lasă pe picurare. Nu face țuică, doar dulceață, și vinde smochine proaspete.

E greu așa, trebuie să le dai imediat, că sunt foarte perisabile. La mine, după ce le-am cules, rezistă doar până a doua zi”, spune Bojena.

Dar svinițenii au negoțul în sânge. Pe vremea lui Ceaușescu, făceau bani frumoși cu marfă adusă de la sârbi, pe baza permisului de mic trafic.

În timp ce curăță smochine pentru dulceață, Bojena își amintește că a fost un copil răsfățat datorită acestui avanataj de care se bucurau localitățile de frontieră.

„Bunică-mea lucra macramé și se ducea la sârbi să vândă. Îmi aducea blugi, pentru că sârbii o duceau mult mai bine ca noi. Nouă, copiilor, ne mai aducea alune, bomboane pe băț, gume de mestecat așa ca țigareta, mentosane. Bunicul mi-a adus și o trotinetă de la sârbi. Ce-i drept, era din lemn, dar aveam trotinetă.”

Amintirile o și necăjesc, pentru că, paradoxal, fiica ei are mai puține oportunități. De exemplu, la Svinița nu există niciun elev în clasa a V-a, iar în clasele primare sunt grupați copii din doi ani diferiți.

„Populația este îmbătrânită, iar natalitatea – aproape zero. Deși ne este greu fără ea, Renate stă în timpul anului școlar la bunica din Eselnița, pentru că, aici, copiii nu sunt stimulați”, explică Bojena.

Renate visează să devină cântăreață, ca Delia, și își dorește ca de ziua ei să organizeze o petrecere la care să invite vedete.

E o fată foarte zvăpăiată și spune că face prostii din plictiseală. Părinții ar vrea s-o dea la un sport, chiar și la fotbal, dacă s-ar organiza antrenamente pentru fete undeva, în apropiere.

Timpul trece repede și soții Ianculovici Jac se gândesc cu groază că, în curând, Renate a lor va dori să urmeze cursurile unui liceu bun și va pleca și mai departe de casă.