Cadmiel - cel care aduce muzica

Când li s-a cerut să scrie un scurt eseu despre cineva, oricine, care le este model în viață, mulți elevi de gimnaziu l-au ales pe el, pe liceanul pe care-l vedeau doar în pauze și, mai rar, în concertele școlii. Profesorii știau, cum să nu știe, că s-ar putea să aibă de-a face cu cel mai talentat pianist „produs” de școala românescă în ultimii 10 ani, dar tot nu le venea să creadă. Pentru că nu doar talentul îi impresiona pe colegii mai mici, ci modestia. Mai ales modestia.

Tânărului subțire și blond, proaspăt student la Academia de Muzică, îi reții în primul rând numele. Cadmiel. Vorbește rar, în fraze lungi și închegate, cu un fel de smerenie preoțească. Nu gesticulează și nu ridică tonul. „Nouă, muzicienilor, ne e foarte greu să vorbim. Că noi nu vorbim, noi tăcem, practic. Cântăm și mai mult ascultăm„.

“Competiția există, afirmarea de sine. Dar depinde cum o privești. Dacă o iei ca pe o detașare de ceilalți, ca pe o competiție în dușmănie, numai rău îți faci”. Foto: Raul Ștef

Anul trecut, la Astana, la cel mai important concurs internațional pe care l-a câștigat până acum, nu doar că i-a devansat pe toți rușii din competiție – și rușii, se știe, au cea mai cea școală de pian din lume -, dar l-a aplaudat și juriul, și i-a cerut și bis. De două ori.

Un interviu cu Cadmiel Boțac e ca un concert romantic, în trei părți: debutează în forță, se domolește într-o cantilenă despre copilărie, iar în final îți fixează în memorie o melodie pe care o vei recunoaște pentru totdeauna.

Cine e Cadmiel Boțac?

2007-2008: În clasa a V-a, la 10 ani câștigă Premiul 1 și Marele Premiu la Concursul de Interpretare Instrumentală de piese românești „Sigismund Toduță” Bistrița și la Concursul Internațional de Interpretare Instrumentală, game și studii – Zagreb, Croația, precum și Concursul Internațional Pro Piano București.

2008-2015: În fiecare an, locul 1 la faza națională a Olimpiadei de Interpretare Instrumentală.

2010-2011: Câștigă Concursul Național de Pian „Dinu Lipatti” (categoria de vârstă 14-18 ani) – București, Marele Premiu și Premiul Special pentru cea mai frumoasă interpretare a unui studiu impus și Concursul național de pian „Carl Czerny”, Piatra Neamț.

2011-2012: Premiul 1 la „Jeunes Talents”, Montrond-les-Bains – Franța.

2012-2013: Câștigă Concursul Internațional de Interpretare Pianistică „Bruno Betinelli” – Italia, Concursul European de Interpretare Pianistică „Lions European” – Timișoara și Concursul Internațional de Interpretare Instrumentală „Lira de Aur” – Suceava.

2013-2014: Câștigă Concursul Internațional „Milano Piano Talents” – Italia.

Mai 2014, Kazahstan: Câștigă concursul Astana Piano Passion.

Septembrie 2014, Rusia: Susține un recital în casa marelui pianist rus Denis Matsuev, la invitația acestuia.

Decembrie 2014: Câștigă Concursul de Interpretare „W.A. Mozart” – Cluj-Napoca.

Aprilie 2015, Kazahstan: Susține un recital la Astana Opera Chamber Hall.

Aprilie 2015, Cluj-Napoca: Concert cu Filarmonica de Stat Transilvania.

Mai 2015: Concert cu Opera Română din Cluj-Napoca.

Iunie 2015: Concert cu Filarmonica de Stat din Iași.

“Cum îți așterni”

Sighetu Marmației, 2001. Cadmiel are 4 ani. Orice obiect pe care pune mâna sună și răsună. Bate cu lingurile, fluieră și cântă cu vocea. De câteva ori pe săptămână, un profesor are răbdare să-l învețe notele, să îi numere semitonurile și formele bizar-geometrice pe care clapele albe și negre le fac pe claviatură și răsturnat, în capacul lăcuit al pianului.

15 minute pe zi. Atâta duce puterea de concentrare a unui copil mic, oricât de înzestrat ar fi. Încet-încet, mâinile capătă o fibră nervoasă și încep să se joace cu sunetele, cu tușeul, apucând fiecare notă cu buricul unui deget. Picioarele scurte ating pedalele cu vârful, iar în jurul instrumentului începe să să formeze o bulă transparentă plină cu muzică.

Tatăl băiatului, Ioan Boțac, e croitor. I-a cusut un costum după măsură. Când se înclină în fața publicului, care e înduioșat ca în fața unei imagini cu pui de Golden Retriever jucându-se în iarbă, Cadmiel arată ca un greieraș blond.

Mama sa, Maria, e asistentă medicală. A plecat de la spital înainte de sfârșitul programului și s-a așezat în ultimul rând, într-un colț.

Cadmiel Boțac, pe când se apuca să cânte la pian. Imagine din arhiva personală.

„Am îndrăgit muzica, dar am fost împins de la spate de părinții mei, pentru că un copil nu o să stea niciodată în casă să studieze la pian când prietenii lui se joacă fotbal afară. De multe ori nu vrei. Îmi spuneau că poate o să ajung un om important și că altfel o să fie viața. Cum îți așterni, așa dormi, asta îmi spuneau. Dar durează până când un copil ajunge să muncească pentru el, și nu pentru alții”, spune Cadmiel.

Intuiția părinților a fost bună. Nu degeaba l-au numit după un preot din Vechiul Testament, care cânta în Templul din Ierusalim.

“Orchestra bătea din picioare”

Când Cadmiel a ajuns în clasa a V-a, atât părinții, cât și profesoara sa de pian au trăit adevăratul șoc: a câștigat marele premiu la patru concursuri naționale și internaționale.

La primul dintre ele, în Croația, avea 10 ani, iar limita superioară de vârstă era de 20 de ani. A fost mai bun decât toți. „Eram fericit, dar nu știam exact ce înseamnă asta. Apoi am venit în țară și am mai câștigat câteva„.

În clasa a VIII-a s-a impus pe plan național, câștigând Concursul „Dinu Lipatti” de la București. A primit ca premiu un recital în Luxemburg, la invitația ambasadei României. Apoi a plecat cu o bursă în SUA și a concertat la Boston.

În clasa a XI-a a survenit al treilea salt calitativ: a început să câștige competiții în Est, impresionând școala rusă de pian. Cel mai important titlu din palmares l-a câștigat la Astana, capitala Kazahstanului, în mai 2014 (video, aici). Din 120 de înscriși fuseseră selectați doar 30.

În finală au intrat cinci muzicieni: trei ruși, unul din Kazahstan și românul Cadmiel Boțac. „Mă gândeam că, oricât de bine aș cânta, nu contează. Trei din șapte jurați erau din Rusia, plus Denis Matsuev și directorii operelor din Kazahstan și din Moscova. Am fost uimit să văd că am luat locul întâi”, rememorează Cadmiel.

„Ce-i drept, m-am sincronizat foarte bine cu orchestra și ei au simțit asta, cei din sală la fel. Mă aplaudau încontinuu și au cerut bis, ceea ce în concurs nu se întâmplă. Îți cânți piesele din program și ai plecat acasă. Dar după ce am cântat concertul, orchestra bătea din picioare, semnul că te aplaudă. Atunci mi-am dat seama că sunt locul întâi. Nu mă știa niciunul până n-am ajuns acolo și nu mă așteptam”.

Înainte de concurs, Cadmiel primise la Cluj o listă cu zeci de piese și partituri obligatorii scrise de compozitori kazahi. A ales una la întâmplare, că i se părea „mai interesantă”.

„Nu am găsit nicio înregistrare cu acea bucată, nimic. În deschiderea concursului, au chemat în scenă un bărbat la vreo 80 de ani și l-au încoronat, efectiv. I-au pus o coroană în cap și o haină pe umeri, iar eu mă gândeam – cine o fi ăsta, ce obiceiuri au ăștia?! Apoi, înainte să cânt, am văzut că acel domn a intrat în sală. Fără să știu, am fost singurul care a cântat o piesă de-a lui”.

Era compozitorul Vladimir Zavgorodny.

Călătoria lui în marele Est s-a încheiat, deocamdată, rotund: în septembrie 2014 a fost invitat să dea un recital la Irkuțk, lângă lacul Baikal. Afară era frig și Cadmiel străbătuse Siberia ca să se prezinte în fața publicului.

*

Acum, Cadmiel are 18 ani și e student în anul I la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Ar fi putut studia oriunde în lume, dar a rămas pentru profesorul lui, Daniel Goiți (foto jos).

„A fost mare lucru să lucrez din clasa a IX-a cu un profesor care predă la Conservator. Îmi place că mă întreabă: Tu cum vezi, cum crezi că ar trebui cântat pasajul ăsta, unde se duce fraza muzicală, unde e punctul culminant?

Mă ajută să gândesc. Oricum, de fiecare dată când ies de la oră sunt un om motivat. Mă încurajează și mă împinge de la spate. E un model pentru mine, nu doar ca pianist, ci și ca om. Se dedică cu adevărat muzicii.

Mai mergeam la ore și spunea că e obosit, că a stat până la 4 dimineața să asculte diverse interpretări. Tot ascultă, are mii de CD-uri, citește și îmi dă citate. Sunt onorat că lucrez cu profesorul Goiți și el e motivul principal pentru care nu am plecat din țară. Încă am foarte multe de învățat de la el.”

“Ca și când aș merge pe Lună”

Succesul i-a furat un pic din inocență, iar pericolul, spune și el, planează asupra spiritului. Vanitatea e o boală a oamenilor de succes. Și Cadmiel se păzește. Recent, și-a înțeles mai bine limitele și a învățat să fie mai indulgent cu sine și să recunoască forța neprevăzutului în orice situație.

„Am mers la un concurs în Franța. Eram foarte bine pregătit, dar la o piesă, de la oboseală, m-am încurcat pur și simplu. M-am oprit o secundă sau două și, nu știu, mi s-a tăiat firul. Se mai întâmplă, poate și pentru că am cântat mai dimineață…”

Lui Cadmiel nu-i plac diminețile. Nu-i place ce voce are și simte că e prea aproape de lumea viselor pentru a putea fi coerent și concentrat. În Franța n-a ajuns în finală, așa că i-a ascultat din sală pe cei cărora șansa le surâsese.

„Fiecare dintre cei care eram în sală își zicea: eee, dacă ajungeam eu, sigur cântam mai bine. Atunci am văzut cât de păcătoasă poate fi treaba asta. Cine nu-și dorește să câștige?„.

În concert, alături de Filarmonica Transilvania. Foto: Arhiva personală.

Când intră pe scenă, într-un concert cu orchestra, se simte „ca și când ar merge pe Lună”. E o detașare de tot ce îl înconjoară. Și, totuși, a fi solist este, paradoxal, o muncă în echipă.

„Nu poți face tu tot ce vrei. Pentru că ar ieși un haos. E acea comunicare. Din priviri, din gesturi, e un miracol, o minune, să nu spui nimic. Mă gândesc la dirijor: doar să dai din mână și să faci 50-60 de oameni să cânte deodată, să fie uniți într-o armonie. E mare lucru!”.

În septembrie 2015, Cadmiel Boțac a împlinit 14 ani de când s-a așezat prima oară la pian. Ca să se relaxeze, obșnuiește să joace fotbal cu băieții. În curte sau pe câte un teren închiriat.

– La ce te gândești când cânți?

– De obicei îmi fac o poveste. Așa m-a sfătuit și profesorul meu. Nu poți cânta fără să îți imaginezi nimic. Fiecare piesă are o poveste și compozitorul a vrut să spună ceva cu fiecare piesă.

La fiecare piesă vii cu nota ta de personalitate. Mă gândesc, de exemplu, la un concert pe care l-am cântat în ultimul an, Concertul în la minor de Grieg. E un concert în care imaginea piesei, în prima parte, e a unor pescari care se luptă cu marea. Asta îți influențează modul în care cânți piesa și modul în care o gândești. Pe lângă asta, poți să îți imaginezi greutățile vieții prin care ai trecut și pe măsură ce crești…

De asta e importantă maturitatea și experiența de viață în muzică, pentru că toate acestea se trec prin filtrul emoțional și le asociezi cu muzica. Experiențe când ai fost părăsit, când ai fost dezamăgit, luat în derâdere sau, eu știu, când ai fost foarte fericit. Le asociezi. De aceea, un muzician adevărat, când e pe scenă, își pune sufletul pe tavă.

Muzica nu e o stare, e o acțiune, cum spunea Enescu.

*

„Să lăsăm muzica să spună mai mult”:

*