Cu inima la trecători (IV): măicuțele din Piatra Fântânele

Pasul Tihuța e învelit în fuioare de zăpadă – cad de ore întregi sporind liniștea bine zidită a locului.

Sus, pe culme, castelul Dracula e cam pustiu. În restaurant se aude un șlagăr la modă prin 1989 – „Samurai, it’s too late for goodbye/ Samurai, we can make it if we try”.

Cavoul prințului vampir a intrat în renovare, după cum te anunță un afiș asumat cu seriozitate: Conducerea. Are și ștampilă.

Din lipsă de turiști, în curtea castelului-hotel șomează temporar și statuia lui Bram Stoker, scriitorul care l-a trimis pe Vlad Țepeș în lume ca brand al Transilvaniei.

Cu totul, satul Piatra Fântânele are vreo sută de fumuri. Aici, după cum bine am învățat la școală, timpul trece altfel și, câteodată, dacă ești atent, vezi și veșnicia născându-se timid în repetiția zilelor.

Mănăstirea cu bucurie

După Marea Unire, aici, în Pas, s-a construit prima mănăstire ortodoxă din județul Năsăud, cum se numea pe atunci. Iar primul stareț a fost și primul învățător al sătenilor, care nu prea știau carte.

Povestea lui se întinde ca o mână invizibilă prin timp, legând istorii dureroase: războaie, ocupații, dictaturi. Deasupra lor, limpede, oamenilor le-a rămas locul în care sărbătoresc cu bucurie Paștile și Crăciunul, ardeleni și bucovineni, români deopotrivă.

„Primul stareț care a fost în mănăstire, părintele Vasile Luncan, a venit de la 27 de ani aici. În general, copiii și tinerii de aici erau analfabeți, nu cunoșteau carte. Pentru că nu venea nimeni la munte să-i învețe carte. Satul era foarte răsfirat. Am văzut fotografii din anii ’30… Trebuia să mergi cale lungă de la un vecin la altul. Și părintele Vasile a înființat școala din Piatra Fântânele, și el a fost și învățător aici. Primul părinte și primul învățător.

Dar nu vă pot descrie cât de frumos e, că vin bătrânii la biserică și noi le scriem pomelnicele și ei spun: Măicuță, treceți prima dată la morți pe părintele Vasile Luncan, că el m-a botezat și m-a cununat, și el mi-a pus creionul în mână și m-a învățat carte. Așa o memorie de frumoasă să păstrezi…”, spune stareța Mănăstirii Piatra Fântânele, maica Pamfilia.

Maica Pamfilia descuie biserica și ne arată portretul celui care a adus școala în sat. Mai încolo, în altar, se păstrează o icoană împușcată când s-au retras trupele sovietice, în ’58. Înainte să moară, sătenii care o țineau în casă au donat-o mănăstirii.

Maica stareță spune că oamenii locului sunt așezați și nu-i zdruncini cu una, cu două: „Spun vorbe de credință care greu se mai aud în zilele noastre”.

„N-am văzut oameni să se plângă aici. Nu am văzut. Stăteam de vorbă cu o bunică, a dus o viață foarte grea, soțul ei a fost arestat în perioada comunistă. Și mi-a dat un sfat, zice – măicuță, nimeni să nu-ți vadă vreodată supărarea, zice, să-ți freci uite-așa mâinile„, și-și împreunează palmele de parcă s-ar apuca de muncă.

Măicuțele de la Piatra Fântânele au grijă de 10 copii la mănăstire. Unii sunt cazuri sociale, alții, preluați din cătune unde s-a desființat școala primară.

„Copiii muncesc foarte mult. Noi predăm religie la școală și-i cunoaștem pe copii, pe mulți îi cunoaștem din Taina Botezului și sunt mari acuma. M-a impresionat întotdeauna cât de mult muncesc, cât de mult își ajută părinții…

Dac-a vrut o pereche de adidași sau o bicicletă, s-a dus la muncă, n-a cerut părinților. Deja în clasa a opta e o rușine să ceri bani că vrei bicicletă. Se duc la oi, se duc la coasă, la adunat de afine, de zmeură… Faci și te descurci singur”, așa începe viața în Pas. 

Pe copiii din cătune, maicile îi aduc duminica seara și au grijă de ei până vinerea, când îi însoțesc acasă. Mai sunt și cei care locuiesc la mănăstire – cum e Niculiță, un băiat sfios și senin.

Maica Pamfilia (care are în birouașul de secretariat un bol plin cu bomboane învelite în hârtie aurie) spune că băiatul s-a „lipit” de mănăstire.

„Are bunici sus, pe munte, foarte departe. Anul trecut îl mai aduceam noi cu mașina până unde puteam, să vină cât de cât la școală. În vară am văzut că s-a… tot așa, lipit de mănăstire și-am zis – uite, Niculiță, dacă vrei, primești o cameră, avem o clădire unde poți locui, lucrezi și tu, și noi te ajutăm cu ce putem. E chiar cuminte băiatul.

Lumea a privit lucrul ăsta cu niște ochi… Chiar pe băiatul acela l-au luat maicile la mănăstire?! Că vorbește urât și e mai năzdrăvan. Dar e atât un suflet de bun, așa un copil de… Suferă după dragoste.

Mă uimește că, de câte ori merg în cameră la el, ori ascultă cântece despre mamă, ori poezii despre mama. Suferă după părinți, suferă după familie, vrea și el să fie iubit și să fie ca toți copiii. Dar dacă vrei să privești lucrul urât, vezi urât. Dacă vrei să-l privești frumos, vezi frumos. Așa vezi, cum privești.”

Măicuțele de la Piatra Fântânele au întins o mână de ajutor când li s-a cerut. Au ajutat mame tinere, aflate în impas, și le-au îngrijit copiii mici până când s-au pus pe picioare.

E important ca, la mănăstire, oamenii să găsească ajutor când au nevoie și cât au nevoie.

Noaptea ștergarelor amestecate

În zilele de sărbătoare, la slujbele mănăstirii vin 7-800 de credincioși. Atunci, spune maica Pamfilia, Ardealul cu Bucovina se întâlnesc aici, în Pas.

„Să știți că îi cunoaștem care sunt ardeleni și care sunt bucovineni după straie, că vin îmbrăcați și-n portul popular, dar și după felul în care se închină. Fiecare zonă își are rânduiala ei în biserică, și-atunci omul își păstrează ce-a învățat.

Cel mai frumos e de Paști, în noaptea de Înviere, când oamenii aduc coșuri cu pască la sfințit, și-i recunoaștem după ștergare. Coșurile sunt așezate împreună, vezi cum se amestecă Ardealul cu Bucovina.

Cele de pe Valea Bârgăului sunt mai colorate. Cele din Bucovina păstrează mai mult culorile maro, crem, vișiniu, au și trandafirul… Au aceleași motive populare cu cele de pe ouăle încondeiate.”

Este, totuși, o durere, și sunt necăjiți oamenii în privința situațiilor financiare. Țin animale, dar nu vine nimeni să le ia laptele. Țin oițe, și n-au ce face cu lâna, că nu vine nimeni să o recolteze. Cu ani în urmă se cumpărau lâna, laptele, brânza… Dacă reușesc ei să plece s-o vândă, bine, dacă nu, nu. Chiar când am văzut lâna arzând, am zis – nu se poate…

Maica Pamfilia, stareța Mănăstirii Piatra Fântânele

*

La doi kilometri mai sus de mănăstire, prin grija Episcopului Vasile Someșanul, s-a ridicat un mic monument în cinstea a 60 de eroi morți în primul război mondial.

Măicuțele urcă acolo o dată pe an, purtând în spate rucsacuri pline cu mâncare. Slujesc liturghia în memoria celor căzuți, iar copii veniți de la școli din Maramureș, Bucovina și Bistrița cântă și spun poezii.

E o moștenire care nu poate fi depozitată în cufere sau investită în clădiri. Se păstrează doar în inimă și, cât mai mult, în amintiri.

Din acest grupaj mai puteți citi:

Cu inima la trecători (I): profesorul din Boița

Cu inima la trecători (II): baciul Ungureanu

Cu inima la trecători (III): șeful Transfăgărășanului