Cu inima la trecători (I): profesorul din Boița

Din Râmnicu Vâlcea până la Boița, cea mai „tânără” comună din județul Sibiu, sunt aproape 78 de kilometri. În autobuzul supraaglomerat, Doru Augustin Popescu a adormit. La curbe, capul îi cade într-o parte, apoi în cealaltă, și omul mijește ochii pentru câteva secunde.

De când suntem în buza iernii, la șase și jumătate e încă beznă, iar aici, în defileul Oltului, e parcă și mai întuneric.

Niciun colț de cer luminat nu trece de vârfurile munților. Printre gene, Doru Popescu se uită la umbrele copacilor care se succed halucinant și la apa neagră din dreapta. Azi-vară, pe-aici, pe undeva, dădeau pescarii.

Urmează pensiunea Alex, tot pe dreapta, apoi satul Câineni, unde coboară mai mulți profesori navetiști. Pe stânga rămâne restaurantul Balta Verde, unde opresc autocarele care-și respectă orarul de pauze. (Dacă în parcare sunt autocare și tiruri, înseamnă că mâncarea e bună).

Vin Lazaretul, turnul spart de la fosta vamă și, gata, a ajuns. La opt și cinci, autocarul oprește la Boița. Doru Popescu își netezește pulovărul albastru și, fără să se mai înfofolească cu fularul și căciula, intră în școala din comună.

Boița e comună doar din 2004, când oamenii au votat desprinderea de orașul Tălmaciu. Până în 1918, aici era frontiera dintre Ardeal și Țara Românească. Astăzi, prin Boița trece limita județelor Sibiu și Vâlcea.

*

Dacă ne luăm după o anchetă din 2010 a drumarilor vâlceni, DN7 Valea Oltului este cea mai folosită șosea din România. Zilnic, peste 30.000 de autoturisme parcurg defileul de la Sibiu la Râmnicu Vâlcea sau invers.

Profesorul Doru Popescu face acest traseu de două ori pe zi, cinci zile pe săptămână. Locuiește în Râmnicu Vâlcea și predă istorie la Boița.

„Nu mi-e greu, dar nici ușor nu mi-e. Până acuma, că încă nu a venit zăpada”, spune Popescu, căutând într-un dulap după monografia Boiței, scrisă de înaintașul său Ion Albescu, profesorul al cărui nume a fost dat școlii din comună.

„Mi-am luat măsuri de siguranță, nu cumva să întârzii. Orele mi le-am pus de la 9. Chiar dacă va fi zăpadă, nu se va depune, că e șosea națională circulată. Și când sunt zăpezi mari e curățat. Mai grav ar fi o cădere de stâncă”, spune, ca pentru el, profesorul Doru Popescu (foto jos).

*

Doru Popescu predă de 19 ani în Boița. Până anul trecut, făcea naveta de la Sibiu. Acum locuiește în Râmnicu Vâlcea. Destinul său de trecător prin munți a fost să-și întâlnească iubirea la câmpie.

„A fost în Ajunul Crăciunului, un dar de la Moșul. Mă duceam acasă de sărbători. M-am întâlnit cu viitoarea soție în tren. Eu m-am urcat de la Sibiu spre Roșiori. Ea, de la Vâlcea spre Roșiori, că e tot din Teleorman. Ne-am întâlnit în tren, am rămas să bem o cafea în gară și nu ne-am mai despărțit de atunci”, spune Popescu, simplu, ca și când ar ilustra un citat atribuit lui John Lennon: viața e ceea ce ți se întâmplă când ești ocupat făcând alte planuri.

De la Vâlcea la Roșiori, trenul face cam trei ore, în cel mai fericit caz. Iarna, înaintează stoic prin nămeți, ca un bătrân încăpățânat care mai bine rămânea acasă.

„Am stat mult în tren. Și Moș Crăciun, și CFR-ul mi-erau datori!”, zice profesorul.

La Roșiori, cei doi au simțit nevoia să își ia „la revedere”. El i-a coborât bagajele. Apoi și-a făcut curaj s-o convingă că în apropiere „e cea mai bună cafea la ibric”. Așa a fost să fie.

*

Din 2010, Doru Popescu este și directorul școlii din Boița. S-a zbătut să îi dea un nume, unul specific, că doar nu toate se pot chema Mihai Eminescu sau Ion Creangă. Așa s-a apropiat de moștenirea lui Ion Albescu, fost dascăl și director al școlii în anii interbelici.

*

Tot Albescu a fost cel care a reușit să urnească tineretul din Boița pentru un demers comun: construirea unui cămin cultural unde să se țină jocurile de duminica.

„Până să-i vină lui Ion Albescu această idee, hora se întindea pe locul unde e dispensarul acum. Atunci, erau taurii pentru montă acolo. Vă dați seama ce spectacol nimereau tinerii când, în timpul jocului, venea cineva cu vaca”, spune Doru Popescu.

Pentru ridicarea căminului cultural, primarul a vândut o pădure de obște. O parte din bani au fost folosiți la construcție. Băieții din sat au adus piatră și lemn, că, Slavă Domnului, sunt din belșug în zonă, iar părinții fetelor au pus la dispoziție care trase de boi, pentru transportul materialelor.

Pe vremuri, Boița era satul preoteselor: mulți seminariști din Sibiu își luau neveste de aici, pentru că erau și bogate, și educate.

Era o realitate în comunitățile românești din Sibiu care făceau negoț cu animale: după ce se căpătuiau, părinții își dădeau copiii să învețe carte.

*

Chiar dacă împlinește aproape două decenii de când face naveta la Boița, profesorul Doru Popescu nu e socotit de-al locului.

Comunitatea de aici – situată în mărginimea Mărginimii Sibiului, dacă ne uităm pe hartă – e reticentă la venitúri: trebuie să treacă două-trei generații ca să te socotească de-al lor.

În 1990, când Ion Albescu a reeditat monografia acestor locuri, în fața primăriei, pe locul unde azi e o parcare, încă mai trăia un stejar plantat la 1 Decembrie 1919, în jurul căruia se încinsese o Horă a Unirii. Se prinseseră la joc sătenii din Boița și cei din Câineni-Vâlcea, cele două sate înfrățite peste granița carpatică.

Cu un an înainte, la Alba Iulia, Boița fusese reprezentată de negustorii bogați din sat: Cloajă, Pătărău, Bobeș, Brătilescu, Bădilă și Istrate.

„Patriotismul l-aș lega de ceea ce observ și apreciez la poporul american. De cultul eroilor. Pentru noi, eroii sunt cei care și-au dat viața pentru diverse idealuri naționale. Pentru americani, erou înseamnă și asta, dar mai înseamnă ceva: erou e și polițistu, și pompierul, și cel care-și face bine treaba la locul de muncă.

Pornind de aici, aș spune că ești patriot dacă-ți faci bine treaba. Dacă toată lumea ar încerca să-și facă foarte bine treaba la locul de muncă, România ar arăta mult mai bine. 

Pe urmă, patriot înseamnă a-ți cunoaște istoria și geografia. A-ți cunoaște istoria înseamnă a ști cine-ți sunt părinții și străbunii, iar a cunoaște geografia înseamnă a ști unde e casa părintească și locul în care te-ai născut și ai crescut.”

Doru Popescu, profesor de istorie la Școala gimnazială „Ion Albescu” din Boița, județul Sibiu

*

Când povestește despre acele timpuri, despre Marea Adunare Națională din 1918, Doru Popescu începe să gesticuleze mai larg.

Trasează în aer linii imaginare între perioade istorice, între Gaga și Budeava, străvechi așezări dacice din zonă, între ctitoria unei biserici și dania către o mănăstire.

„De obicei, se spune că apele unesc, iar munții despart. La noi a fost invers: munții sunt cei care au unit românii, iar apele au fost cele care au trasat granițele, Nistru, Tisa, Dunăre”, spune profesorul de istorie.

Apoi ne vorbește despre mișcarea de emancipare a românilor și despre strategia Imperiului de a-i scinda pe români girând Biserica Greco-Catolică.

Românilor din Transilvania care treceau la catolicism li s-au promis drepturi politice egale cu ale celorlalte naționalități. Unii au trecut, alții n-au trecut.

Din toate acele promisiuni, autoritățile au respectat una singură: aceea de-a înlesni învățarea de carte, „și asta un pic forțați de împrejurări, pentru că noua Biserică, greco-catolică, avea nevoie de cadre, de preoți”.

„A fost suficient pentru români. De ce? Pentru că, învățând, unii au ajuns la Blaj, alții la Budapesta sau la Viena, iar cei mai buni dintre cei mai buni, la Roma. Acolo, în bibliotecile Vaticanului, au descoperit cine au fost românii în Transilvania. S-a întors tot planul împotriva lor!”, râde Popescu.

– Vă considerați patriot?, întreb.

*

Din acest grupaj mai puteți citi:

Cu inima la trecători (II): baciul Ungureanu

Cu inima la trecători (III): șeful Transfăgărășanului

Cu inima la trecători (IV): măicuțele din Piatra Fântânele