Trenul de Sarajevo și repatrierea academică din Diaspora

Universitățile și facultățile mai serioase din România încearcă sau speră (în mod firesc, până la un punct) să își „păstreze” cei mai buni absolvenți ai fiecărei generații. Nu se poate întotdeauna și pentru fiecare generație, și nu se aplică foarte des sau peste tot, dar încercarea sau dorința cu siguranță există.

Din generația mea (secția Chimie de la Cluj, 1997), patru dintre cei mai buni au fost, într-adevăr, angajați în facultatea pe care o absolviseră, tocmai pe lângă grupurile alături de care își pregătiseră lucrările de masterat. Toți patru au trecut și prin stagii de cercetare în străinătate; trei s-au întors în țară din acele stagii, cel mai bun – nu.

Mă număr printre cei trei „repatriați”.

După doar câțiva ani de doctorat sau post-doctorat la vreuna dintre universitățile mult mai bine finanțate din țările mai dezvoltate tehnologic decât România, muncind normal după standardele de acolo, în rând cu alte zeci de mii de doctoranzi și postdoctoranzi, mulți tineri proveniți din România adună deja elemente de CV care rivalizează cu cele ale profesorilor seniori de la Cluj, București, Iași, Timișoara etc.

În general, cu cele ale oamenilor care sub regimul comunist sau sub cel postcomunist nu au avut la dispoziție nici resurse locale, nici eficiență de sistem local pentru a lucra atât de repede.

Publicații de mare impact, idei de cercetare novatoare, cunoștințe de ultimă generație – toate vin mult mai ușor în acele țări.

Cel puțin formal, astfel de CV-uri de „repatriați” oferă de ani buni avantaje semnificative la competițiile din țară pentru fonduri de cercetare, pentru posturi didactice sau de cercetător în universități și institute.

După patru-cinci ani de muncă normală după standardele locurilor pe unde ai umblat, revii în România cu un CV care, sub aspect cantitativ, te privilegiază în fața colegilor de generație, iar, uneori, chiar și în fața unora dintre foștii tăi profesori.

Dintr-o dată, ești în rând cu cei care, local, se pretind „excelenți”.

Dacă ai noroc și cunoști pe cineva, vei fi angajat sau re-angajat, probabil tocmai pe lângă grupul în care ai mai lucrat pe vremuri ca student/masterand/doctorand.

Undeva, la ceva raportări de activitate, instituția se va mândri cu „fiii risipitori” pe care i-a reprimit, iar forurile de finanțare a cercetării îți vor pune la dispoziție fonduri pe care, acum 20 de ani, profesorii noștri le-ar fi descris ca „princiare”.

Sigur, prin competiție – dar o competiție la care omul din diaspora (sau proaspăt revenit din diaspora) pornește cu atuuri semnificative.

La angajare pe post didactic/cercetare, din nou „criteriile” devin mult mai ușor de îndeplinit după ce ai petrecut ceva vreme într-un loc competitiv din străinătate.

Din când în când, vor exista evenimente dedicate diasporei și/sau poveștilor de succes ale „repatriaților” – unde vei putea să explici publicului cum ai reușit să fii atât de minunat, și cum ar putea și alții să fie aproape la fel de minunați ca tine.

Câteodată e chiar nelalocul lui acel vedetism – pentru că unii dintre noi se întorc împăunându-se cu rezultate obținute ca subalterni, și care, de facto, sunt ale șefilor lor din străinătate.

Faptul că tânărul doctorand român a înțeles, în cele din urmă, ce anume făcea el, acolo, în SUA, sub bagheta vreunui premiant Nobel, nu îl face direct candidat la cine știe ce premiu. Îl face simplu doctorand; ceea ce e mult, dar lasă loc pentru și mai mult.

*

Been there, done that. Am trecut prin toate aceste etape eu însumi. Dar să facem un pas în spate. Imaginea descrisă mai sus vorbește despre doua aspecte, unul pozitiv și unul negativ.

Cel pozitiv este că se poate: „yes we can”, vorba americanilor.

Bugetul cercetării din România a crescut de 1000 de ori față de anii ’90, suficient cât să poată oferi granturi și aparatură perfect compatibile cu ceea ce ai accesa în vestul Uniunii Europene.

Se găsește loc pentru „repatriați”, prin angajări, prin linii de granturi speciale pentru ei sau prin faptul că, foarte des, criteriile de angajare pe post de sau câștigare a granturilor, indiferent de nivel, îi avantajează în raport cu colegii de generație care nu au trecut prin străinătate.

Acestea sunt realități, și sunt bune.

Partea negativă vine, la rândul ei, pe două nivele. Unul, facil de înțeles și de discutat, ține de asperitățile inerente procesului de reintegrare; sună a clișee, dar toți cei repatriați știm că așa e realitatea: lentoarea excesivă a sistemului, birocrația sufocantă, resentimentele aduse de ascensiunea prea rapidă a noului-reîntors.

Vă poate vorbi orice repatriat despre acele experimente de laborator amânate luni de zile pentru că la serviciul „aprovizionare” n-a sosit câte o banală piesă de plastic; exact aceeași piesă de plastic pe care, la universitatea din vestul UE sau din SUA, o obțineai în 10 minute direct din depozitul aflat chiar în clădirea facultății. Vă mai poate vorbi despre cum „angajarea peste rând”, chiar cu bune intenții din toate părțile, suscită ulterior reproșuri durabile.

Ce înseamnă „peste rând”? De exemplu, la o vârstă mai crudă decât a colegilor care au rămas în țară (și care, lucrând într-un mediu mult mai lent, au, inerent, rezultate mai puține). „Punctajele” sau „criteriile de concurs”, unde aș ieși cu un ordin de mărime deasupra oricărui contracandidat din instituție, sunt trecute în plan secundar atunci când nu convin.

Vine atunci un moment – cu direcțiile de cercetare încetinite semnificativ de fluxul birocratic, și cu resentimentele adunate în jurul poziției prea în față pe scara ierarhică – când unii dintre noi se vor simți asemeni pescarului din anecdota cu peștișorul auriu: și-au exprimat dorința de a avea o viață princiară – drept pentru care peștișorul se transformă în majordom, malul lacului se transformă în palat, iar majordomul anunță (cu referire la nefericitul moștenitor a cărui asasinare a declanșat primul război mondial): „Prințe, trenul de Sarajevo vă așteaptă”.

Până la urmă, aceste elemente negative sunt în parte subiective, și erau predictibile. Dacă ești prea slab și nu faci față problemelor, n-aveai decât să nu încerci; nu-ți place, nu mănânci.

*

Ajungem însă la elementul negativ mai de substanță. L-ați observat deja în narațiunea de până aici? E vorba de modalitatea exactă în care membrii diasporei s-au reinserat în sistem.

Insist, reinserat. Insist, sistem.

Nu cunosc aproape niciun exemplu în care întoarcerea în țară să se fi făcut pur și simplu prin angajare pe un concurs deschis și liber (s-a scris pe acest site despre ce se întâmplă cu cei care își închipuie opusul).

Nu cunosc aproape niciun concurs cu adevărat deschis și liber în sistemul academic românesc.

Legal și declarativ, da, toate sunt și deschise și libere. În realitate, aproape toate sunt însă dedicate cuiva; se vede asta din condițiile de angajare, din componența comisiei de angajare (experți incontestabili, doar că, simultan, prieteni sau colaboratori apropiați ai candidatului).

Mecanismele prin care se ajunge aici sunt aceleași, dintotdeauna – cunoștințe, rude, relații anterioare de lucru. Da, majoritatea candidaților din diaspora despre care eu știu că s-au angajat în sistem, indiferent pe ce post, sunt, în fapt, cel puțin meritorii.

Nu se pune problema că n-ar merita să intre în sistem. Se pune doar problema că ei au intrat în sistem prin aceleași mecanisme prin care intră și cei nemeritorii. Și au devenit parte a sistemului. Și au învățat prea repede și prea ușor să se așeze la butoanele de comandă sau măcar pe listele de profit ale sistemului.

Argumentele arbitrare, aranjamentele cu iz politicianist, compromisurile în defavoarea principiilor – toate sunt parcă prea la îndemâna lor. Conștiința propriei valori devine prea des o justificare a unei atitudini discreționare.

Ați crezut că aranjatul de concursuri pentru amici e un apanaj al vechii generații? Mai uitați-vă o dată. Ați crezut că doar un corupt incompetent din vechea gardă măsluiește rezultatele unui concurs în favoarea amicilor, chiar atunci când contracandidatul vine cu 10 x rezultate față de omul tău? Mai uitați-vă o dată.

Ați crezut că bârfa veninoasă și delațiunea mincinoasă sunt apanajul vreunui informator de poliție politică în prag de pensie? Mai uitați-vă o dată.

Ați crezut că relațiile intime fizice profesor-student/doctorand sunt apanajul vreunui desuet satir în prag de pensie și cu experiență de organizator de mitinguri pentru Tovarășul Nicolae Ceaușescu? Mai uitați-vă o dată.

Ați crezut că doar un ceaușist trăgător de sfori știe să aranjeze statul de funcții ca să apară sau dispară materii în norma cui trebuie? Mai uitați-vă o dată.

Mai uitați-vă o dată.

Tinerii repatriați le știu face pe toate acestea; le-au făcut, și le vor face. Din două motive. Unul, pentru că e în natura umană să greșești – fie în aceste feluri, fie în altele. Doi, pentru că sistemul legislativ favorizează aceste păcate.

Cât timp nu vom găsi puterea să schimbăm câteva lucruri simple, îngrozitor de simple, din sistemul de angajare și de asigurare a calității în mediul academic, tinerii repatriați din trenul de Sarajevo nu vor avea șanse prea mari să scape de gloanțele de la destinație. Gloanțe cu explozie întârziată, încărcate cu birocratită și ineficientită și aranjită cât să elimine trei generații de-acum încolo.

*

Autorul acestui text a devenit cunoscut publicului larg din România în 2013, în calitate de coordonator al remarcabilului proiect de cercetare care are ca scop obținerea de sânge artificial.

Radu Silaghi-Dumitrescu este chimist și a petrecut patru ani în SUA ca doctorand la University of Georgia (Athens, GA), urmați de doi ani în Anglia ca postdoc (University of Essex).

În 2006 s-a întors la Universitatea „Babeș-Bolyai” pe un post de asistent universitar; din 2007 este conferențiar universitar.

Este autor a circa 200 de articole în reviste de specialitate, capitole de cărți sau volume de conferință, cu un total de peste 1200 de citări în bazele de date de specialitate, o sumă a factorilor de impact ISI de peste 300, și un indice Hirsch de aproape 20.

A fost membru al comisiilor de specialitate (biochimie și conexe) al CNATDCU și CNCS în mandatul ministrului Funeriu, și președinte al Consiliului Științific al Universității „Babeș-Bolyai” în intervalul 2012-2016.

Se socotește vinovat de multe (dar nu de toate) dintre cele reproșate în textul de mai sus.