Ziua morților deschise

O femeie văduvă. Stă singură printre lespezi de mormânt, îmbrăcată în negru, cu un buchet de flori în mână. Caută din privire un ajutor, un răspuns.

E palidă și deznădăjduită. Nu crede că tocmai ei i s-a putut întâmpla așa ceva. Piatra de marmură neagră de la căpătâiul soțului e răsturnată la picioarele ei.

Îi citești în privire dilema mironosițelor plecate spre mormântul Mântuitorului în dimineața Învierii: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?”

La fel se întreabă și ea, dar cumva pe dos. „Cine îmi va pune mie piatra înapoi pe mormânt?”

E, deocamdată, un septembrie luminos, dar încet se apropie Ziua Morților, când toate cele din cimitir trebuie să fie curate, aranjate, puse la locul lor.

Așa e tradiția. Or, ca să pui la loc piatra asta, e nevoie ori de o macara, ori de vreo șase bărbați vrednici. Și de niște ciment.

Într-un fel, cred că asta înseamnă Luminația, cunoscută și ca Ziua tuturor sfinților, sărbătorită în Ardeal la 1 noiembrie: o încercare de punere la loc a lumii, o zi în care viii și morții stau laolaltă, fraternizează, iar cele două lumi − pământească și cerească − intră într-o delicată și timidă coliziune.

Povestea cimitirului vandalizat a început de fapt mai demult, undeva pe la mijlocul verii. Prima dată când am observat că ceva nu era în regulă s-a întâmplat pe când stăteam pe singura bancă vopsită în galben, scriind un sms.

E un loc liniștit, aproape de casă, unde evadez uneori ca să-mi pun ordine în gânduri.

Atunci, dintr-o dată, am văzut că era ceva suspect cu florile. Parcă tocmai trecuse o vijelie culcând la pământ ghivece, lumânări, glastre − cam tot ce putea sta în picioare pe placa, rama sau pământul unui mormânt.

Apoi am străbătut tot cimitirul, să cercetez. Nu e prea mare, așa că am constatat repede că aproape peste tot era la fel.

Cineva, cu o serioasă doză de determinare, măturase sistematic, cu furie, mai toate mormintele, lăsând în urmă haos, confuzie și o umbră de tristețe în plus.

În basme, e ca atunci când zmeul, înainte de a ajunge la castel, își trimite un buzdugan fermecat, care se pune singur drept în cui.

E semnul că va urma ceva periculos. În limbaj tehnic, un personaj în stare de așa ceva poartă denumirea de profanator de morminte. Dacă e prins, se cheamă făptaș, însă, dacă nu e, rămâne un simplu vandal.

M-am întrebat de ce li se mai spune vandali acestor furioși pe lume. Fiindcă adevărul istoric ne relevă că, dintre barbari, vandalii erau printre cei mai de bun simț, respectiv cei mai puțin puși pe vandalisme.

Când, în anul 455 d.Hr., vandalilor le-a venit cheful să prăduiască Roma, Papa Leon cel Mare, specializat în descurajarea actelor de huliganism ale barbarilor, i-a rugat frumos: „Mă, băieţi, jefuiți și voi, dar cu bun simț: fără violuri, atrocități și mai ales fără flăcări, da? Ne-am ars nu o dată. Și nu mai avem chef”.

Conducătorul vandal Genseric și oamenii săi au priceput și s-au apucat.

A durat cam două săptămâni, dar năvălirea vandalilor a rămas în istorie drept una dintre cele mai elegante contribuții la căderea unei Rome deja obosite de tot imperialismul ei.

Însă, cum istoria e prin definiție nedreaptă, prădăciunile cu accente de violență gratuită poartă până azi denumirea de vandalism.

Pentru devălmășia ghivecelor de flori, am cerut repede o explicație de la un alt personaj de basm: Spânul. Concis, mi-a zis: „Îs rockerii ăștia drogați”.

Spânul știe totul despre cimitir. E genul de personaj care răsare ca din pământ, imprevizibil și încărcat de mister. Auzi un foșnet, întorci capul și hopa: descoperi că te privea.

Mături crucile cu privirea și, de după una, hopa: descoperi că te urmărea. E atât de prezent, încât ți se face frică de el, și atât de șters, încât e imposibil să-l descrii.

De obicei, când se află la vedere, Spânul stă pe cel mai înalt cavou din tot cimitirul.

De acolo scanează cu privirea ambele intrări și, în general, tot ce se întâmplă, așteptând să-i pice în plasă un fraier îndurerat, gata să plătească pentru o groapă, o reparație, o placă de ciment sau o cruce turnată.

Ziua lui favorită de agățat clienți e duminica – atunci au oamenii răgaz să meargă la cimitir și e rost de un ciubuc.

Spânul e meteosensibil. Urăște zilele ploioase și friguroase. Atunci parcă intră-n pământ.

După câteva săptămâni, am observat ceva și mai ciudat.

Ici-colo, plăci funerare din marmură sau cruci din ciment erau căzute și zdrobite, ca și cum o mână criminală le-ar fi împins cu bună știință, cum împingi cu degetul o piesă de domino.

Unele cântăreau câteva sute de kilograme, dacă nu chiar tone.

Apoi, într-un august, a venit o noapte cu adevărat neagră: peste douăzeci de monumente au fost răvășite, iar pietrele, răsturnate.

Ceea ce începuse vag, cu niște ghivece de flori nelalocul lor, a luat amploare. Sincer, mă așteptam. Spânul a fost tranșant și de această dată: „Drogații ăștia sataniști”.

După o vreme, s-a autosesizat până și Primăria. A instalat niște camere de luat vederi și o căsuță albă destinată unui paznic.

Cică omul a stat o vreme, apoi i s-a făcut frică și a plecat. Nu e de mirare, având în vedere că „noaptea-singur-în-cimitir” e una dintre spaimele clasice ale omenirii.

Cușca de portar a rămas goală ca o colivie fără păsări. A devenit rapid cel mai urât obiect din tot cimitirul – o mini-închisoare părăsită, din PVC și cu geamuri termopan. Greu de privit. Greu și de reciclat.

Vremea a trecut. Unii urmași întristați l-au plătit pe Spân să pună lespezile la verticală, să le consolideze sau să facă altele noi. Dar alte pietre căzute, printre care cea a văduvei, au rămas la pământ, nepuse la locul lor.

Un pensionar mi-a zis că refacerea plăcii sparte îl costă mai multe pensii decât și-ar putea permite. Cu durere, o va lăsa așa, în pace, cum se sugerează pe textele pietrelor funerare că s-ar odihni sufletele morților.

Împăcate cu soarta, crucile vandalizate au început să fie năpădite de iarbă și, cu un drum, de uitare.

Totul părea să reintre în normal până într-o bună zi, când am observat din nou ceva ciudat: unele poze de pe suport ceramic păreau ba zgâriate, ba lovite cu un obiect dur, ba chiar absente.

Era clar – vandalii se întorseseră la locul crimei, dar altfel, mai discret. Spânul, fără ca vreun mușchi să-i tresară pe chip, mi i-a indicat imediat: „Sataniștii ăștia rockeriști”.

Ultimul gest al vandalilor mi s-a părut cel mai straniu. Nici azi nu pricep ce a vrut să însemne. Era o zi cenușie de toamnă, prevestitoare de lapoviță și ploaie rece.

Nici picior de Spân, în asemenea condiții.

Pe aleea principală a intrării, călcam pe dalele pătrate de ciment cu ochii în pământ, atent ca un maniac să nu care cumva să pun talpa pe spațiile despărțitoare, când deodată văd negru înaintea ochilor, și la propriu, și la figurat.

Cineva înlocuise o dală de ciment cu o placă neagră de mormânt având dimensiuni aproape identice.

Sub picioarele mele, conform numelor înscrise pe marmură, ar fi trebuit să își doarmă somnul de veci patru persoane, doar că acolo se afla o alee, nu un mormânt.

Am început să caut mormântul fără placă, așa cum englezii din legenda medievală îl căutau terifiați, cu torțe, pe călărețul fără cap.

Nu l-am găsit. Așa cum nu mi-am mai găsit nici liniștea pentru o vreme.

Simțeam că lucrurile nu pot fi lăsate așa, că lumea nu e în ordine. Se apropia și Luminația. Intrasem cumva într-un surd război psihologic cu vandalii.

Degeaba am căutat zile în șir locul de drept al plăcii de pe alee: nimic. În schimb, am găsit un mormânt anonim, cu o cruce de lemn pe care scria doar atât: Nr. 110.

Mi-am zis că e un spațiu primitor pentru patru suflete rătăcitoare în căutarea unui loc de veci, de unde a fugit toată întristarea. Acolo, la Nr. 110, s-ar putea odihni în pace.

Fără să-i dau prea multe detalii, l-am luat pe fiul meu cel mare și am mers în cimitir. Cu o perie și apă, am spălat bine de noroi placa aceea inserată în alee, nu departe de un wc ecologic din plastic albastru.

Apoi am cărat-o împreună până la noul mormânt, cel de împrumut. Deși mică, era extrem de grea.

Am cărat-o cocoșați și icnind, însă cu sentimentul de împăcare pe care ți-l dă gestul de a pune o ușă la loc, în balamale.

Fără prea multe vorbe, am închis această poveste în urma noastră, ca pe o ușă. Am stins lumina și ne-am întors în lumea noastră de oameni vii, lăsând morții cu ale lor lespezi, poze ceramice și cruci.

Și pe vandali i-am aruncat în uitare.

Am lăsat chiar și camerele de luat vederi ale Primăriei să-l tot înregistreze pe Spân cum le răsare îndureraților în cale, ca din pământ. Și cum dispare mai apoi, probabil tot în pământ.