Vulpile învie

Leicester a primit în weekend trofeul și medaliile de campioană a Premier League. S-a scris despre acest titlu că e un miracol, dar cuvintele astea nu mai înseamnă mare lucru într-o cultură saturată de hiperbole.

Și-atunci, anglofilule, cum le explici tu cât de absurd e titlul luat de Leicester celor care nu urmăresc fotbalul englez?

Tentația e să cauți o analogie, să le spui oamenilor că e ca și cum…, dar parcă nici una nu le face dreptate „Vulpilor”, cum sunt supranumiţi jucătorii şi fanii surprinzătoarei campioane.

A se consemna că România are șanse de 10 ori mai mari să câștige Campionatul European decât avea Leicester să ia titlul în Anglia, dacă e să ținem cont de cotele caselor de pariuri.

Dar cotele nu spun toată povestea.

Banii vorbesc. Dar nu întotdeauna

Surprizele fotbalistice tind să se întâmple în turnee eliminatorii, nu în campionate. O echipă are nevoie de timp ca să-şi arate calităţile, mai ales într-un sport cu variabile precum penaltyuri, bare și erori de arbitraj.

Portsmouth și Wigan au câștigat Cupa Angliei în ultimul deceniu, dar o competiție precum Premier League nu prea lasă loc de surprize. Într-un campionat întins pe 38 de etape, consistenţa și poziția în clasament au timp să se coreleze, de unde și axioma fotbalului englez: clasamentul nu minte.

Surprizele sunt cu atât mai rare cu cât Premier League a devenit un campionat profund inechitabil, la fel ca toate campionatele mari. Au fost vremuri când echipe mici ca Ipswich și Nottingham Forest luau titlul în primul sezon de la promovare, dar de atunci au trecut zeci de ani.

În noul format al Premier League, de după 1992, titlul a fost câștigat mereu de unul dintre primele trei cluburi ca buget de salarii. Excepție face titlul din 1995 al lui Blackburn, care avea al patrulea buget la vremea respectivă.

Leicester plătește printre cel mai slab din Premier League, având un buget pentru salarii cam de 4 ori mai mic decât cele două cluburi din Manchester, Chelsea și Arsenal.

1) Leicester exceeded expectations relative to wage bill by a wider margin than any Premier League team this century pic.twitter.com/Jw38tTDp4h

— John Burn-Murdoch (@jburnmurdoch) May 3, 2016

Dacă e să vorbim de transferuri, Manchester City a dat, vara trecută, 130 de milioane de lire sterline pe trei jucători: De Bruyne, Sterling și Otamendi. Leicester a plătit de 10 ori mai puțin ca să-i aducă pe Okazaki și Kanté.

Aceste comparații contabile descriu ceea ce părea un handicap insurmontabil față de grupul select de 5-6 echipe care domină campionatul englez în ultimii 20 de ani.

Metafora lui Mourinho, că ai nevoie de ouă bune ca să iasă omleta bună, e mai adevărată ca niciodată.

La începutul sezonului, singura necunoscută era dacă titlul va fi câștigat de banii oligarhului Abramovici, patronul lui Chelsea, sau de banii șeicului Mansour, patronul „cetăţenilor” de la Manchester City.

O surpriză ar fi fost ca titlul să fie deturnat de Arsenal, Tottenham, Man United sau Liverpool.

Faptul că l-a luat Leicester nu e o surpriză, e ditamai lebăda neagră, un eveniment care părea extrem de puţin probabil. Până când s-a întâmplat.

În tot răul, şi-un bine

După un deceniu petrecut în purgatoriul diviziilor inferioare din Anglia, Leicester a promovat în Premier League în 2014. A avut un start bun de sezon, dar apoi, din octombrie până în martie, a câștigat doar două meciuri.

În aprilie 2015, Leicester era deja de 140 de zile pe ultimul loc și părea condamnată să se întoarcă în Championship (divizia secundă).

Nimeni n-ar fi putut anticipa ce a urmat: Leicester a reușit cea mai improbabilă „evadare” din istoria Premier League, salvându-se de la retrogradare cu 7 victorii în ultimele 9 meciuri.

La începutul perioadei de pregătire din vara lui 2015, Leicester a plecat într-un turneu de promovare în Thailanda, patronul clubului fiind miliardarul thailandez Vichai Srivaddhanaprabha.

Ajunși în Bangkok, trei jucători de la echipa de rezerve se filmează în timpul unei orgii cu prostituate, completată cu glume rasiste. Filmarea ajunge negreșit în presa tabloidă.

Unul dintre cei trei petrecăreți e chiar fiul antrenorului Nigel Pearson, care se vede nevoit să demisioneze în urma scandalului.

Leicester e pusă în situația de a-i găsi repede un înlocuitor, însă numele acestuia avea să surprindă pe toată lumea.

Antrenor fără titlu

Născut la Roma, Claudio Ranieri avea 63 de ani şi un CV decent când a ajuns la Leicester. Era considerat, însă, un antrenor căruia îi cam trecuse vremea.

Fără niciun titlu câștigat în carieră, Ranieri terminase pe locul doi cu Roma, Chelsea și Monaco, și fusese dat afară de la Valencia (după meciul pierdut cu Steaua în 2005), de la Inter Milano și de la naționala Greciei.

Grecii l-au demis după numai patru meciuri, dintre care trei înfrângeri, cu România, Irlanda de Nord și Insulele Feroe. Președintele federației de fotbal de la Atena chiar și-a cerut scuze suporterilor pentru „cea mai nefericită alegere de antrenor”.

Nu e greu de înțeles de ce Ranieri n-a fost primul nume pe lista conducerii lui Leicester. Însă, odată ce l-au cunoscut, patronul şi managerii thailandezi au fost convinși de priceperea și pasiunea antrenorului italian.

În perioada în care a antrenat-o pe Chelsea, la începutul anilor 2000, Ranieri și-a câștigat porecla de Tinkerman, care s-ar traduce prin „chiţibuşar”, pentru metoda sa de a roti jucătorii titluar și de a face ajustări tactice de la o săptămână la alta.

De data asta, mai bătrân și mai înțelept, Ranieri și-a dat seama că a moștenit o echipă funcțională și n-a încercat să repare ceva ce nu era stricat.

Portarul Kasper Schmeichel:

Cel mai bun compliment pe care pot să i-l fac e că a rezistat impulsului de a schimba totul. Asta vor să facă mulți antrenori, să-și aducă oamenii lor și să facă lucrurile cum știu ei.
Ranieri a venit, s-a prezentat, după care în următoarea săptămână n-a spus nimic, doar ne-a urmărit cum ne antrenăm. Și-a dat seama că are un lot de jucători care se înțeleg între ei, care joacă bine și trag tare la antrenament.

Ranieri l-a păstrat pe fundaşul central Robert Huth, cu care lucrase la Chelsea, și i-a adus pe Fuchs și pe Okazaki din Germania. A ascultat sfaturile scouter-ilor lui Leicester și a mai cumpărat de la Caen un mijlocaș defensiv necunoscut, pe francezul de origine maliană N’Golo Kanté. Reţineți acest nume.

Cu cele mai multe alunecări și interceptări, Kanté este cel mai bun mijlocaș din Premier League în acest sezon şi poate cel mai bun recuperator din lume la ora actuală.

Cine are nevoie de posesie?

Când tot mai multe echipe adoptă modelul Barcelonei, Leicester joacă un fotbal anglo-italian, direct, bazat pe contraatac și mingi lungi.

La număr de pase şi posesie, Leicester e antepenultima din campionatul Angliei, iar la procentajul paselor reuşite, penultima. E o echipă care, în cea mai mare parte a meciului, se apără compact și așteaptă.

Nu e un joc care să încânte ochiul privitorului neutru, dar Leicester e devastatoare pe contraatac.

Ca așezare, Ranieri a renunțat la sistemul cu trei fundași al lui Nigel Pearson și a adoptat „preistoricul” 4-4-2, aproape dispărut din Premier League.

În poartă e danezul Kasper Schmeichel, fiul legendarului portar al lui Manchester United din anii ’90. Linia de fund e formată din fundași care joacă simplu, fără să se complice: Simpson – Huth – Morgan – Fuchs.

La mijloc, Kanté și Drinkwater formează un „dublu pivot” bine sincronizat, iar pe benzi sunt Albrighton și Mahrez. În atac, Okazaki joacă un pic în spatele lui Jamie Vardy, a cărui viteză poate pedepsi orice defensivă.

De la scouting până la pregătirea tactică a meciurilor, nici un detaliu nu e lăsat la voia întâmplării de către echipa de analiști a clubului.

Dacă vreți să înțelegeți cât de mult a evoluat fotbalul în ultimii ani, citiți acest reportaj despre minuțiozitatea cu care Leicester își pregătește meciurile.

O echipă de anonimi

Leicester a luat titlul cu o echipă de jucători refuzați de cluburile mari. Schmeichel a ajuns în divizia a patra după ce n-a avut loc de Joe Hart la Manchester City. Căpitanul Wes Morgan nu jucase în prima divizie până la 30 de ani. Simpson și Drinkwater au crescut la academia lui Man United dar n-au fost destul de buni pentru prima echipă. Albrighton și Fuchs au venit liberi de contract.

Riyad Mahrez, desemnat cel mai bun jucător al sezonului curent de Premier League, a venit în 2014 din diviza a doua franceză, de la Le Havre. A costat 400 de mii de lire sterline, mai puțin decât câștigă Rooney în două săptămâni.

Când numele lui Mahrez i-a fost propus președintelui lui Olympique Marseille acesta a spus că nu-i place să fie luat de fraier. Mahrez a dat 17 goluri și 11 pase decisive în acest sezon și valorează de 100 de ori mai mult de cât a plătit Leicester acum doi ani pe dânsul.

Povestea lui Jamie Vardy e și mai neverosimilă. La 23 de ani, actualul vârf al lui Leicester şi al naţionalei Albionului juca fotbal la nivel de semi-profesionist și muncea în ture de 12 ore într-o fabrică de fibră de carbon.

La 25 de ani, ajungea la Fleetwood Town, în divizia a cincea din Anglia.

Acum, la 30 de ani neîmpliniți, Vardy a bătut recordul lui Van Nistelrooy, marcând 11 etape la rând, și este cel mai în formă atacant al Angliei înainte de Euro 2016.

Când Mourinho l-a văzut pe Vardy, în pauza meciului cu Leicester care avea să-i aducă demisia, l-a întrebat frustrat: Do you ever stop fucking running? Nici Vardy și nici echipa lui nu s-au oprit în acest sezon.

Muncitor, iute şi tenace, Jamie Vardy întruchipează spiritul lui Leicester.

Trei puncte de cotitură

Sezonul a fost punctat de câteva „cumpene” în care Leicester a arătat că e o echipă mică cu o inimă mare, așa cum îi place lui Ranieri să spună.

Iată cele trei momente de cotitură ale campionatului 2015-2016:

Leicester – Crystal Palace 1-0. După 9 etape, Leicester avea golaveraj 19-17 și o medie de aproape două goluri primite pe meci. Niciuna dintre încercările lui Ranieri de a-și pune apărarea în ordine nu dăduse rezultate, așa că italianul le-a promis jucătorilor o pizza dacă nu iau gol de la Crystal Palace. Meciul s-a terminat 1-0 și Ranieri s-a ținut de cuvânt, scoțându-și jucătorii la o pizza pe care și-au preparat-o singuri. Apărarea a devenit impermeabilă în a doua parte a sezonului, „vulpile” păstrând 12 clean sheets după Crăciun.

Tottenham – Leicester 0-1. Perioada de după Crăciun, când fotbalul ia o pauză în toată Europa, e cea mai intensă a sezonului în Anglia. Leicester nu marcase de 3 etape și părea că n-o va face nici cu Tottenham. Salvarea a venit în minutul 83 de la Robert Huth, care a marcat cel mai important gol al sezonului.

Arsenal – Leicester 2-1. Meciul după care Leicester ar fi putut spune că a căzut de pe un cal frumos. Vardy deschide scorul, dar Leicester rămâne în 10 oameni după eliminarea lui Danny Simpson. Walcott egalează în minutul 70, iar în minutul 95, la ultima fază a meciului, Welbeck deviază mingea în plasă.

Toată lumea credea că basmul lui Leicester s-a terminat. Toată lumea s-a înșelat. Rămasă cu doar două puncte avans față de Spurs și de Arsenal, Leicester a câștigat 8 din următoarele 11 meciuri și a devenit campioană.

Stelele s-au aliniat pentru Leicester

Povestea „vulpilor” n-ar fi completă fără un asterisc: Leicester și-a depășit limitele, dar tot n-ar fi luat titlul dacă echipele mari ar fi jucat la nivelul lor obișnuit. N-au făcut-o.

Pe Chelsea, campioana din sezonul trecut, Crăciunul a prins-o pe locul 15 după un colaps fără precedent. Manchester City, blazată și suficientă, riscă să rateze primele patru locuri, cele care duc în Liga Campionilor.

Arsenal a fost Arsenal, irosind probabil ultima șansă a lui Wenger de a mai câștiga un titlu în Anglia. Echipa care i-a suflat în ceafă lui Leicester până în ultimele etape a fost Tottenham, care a jucat cel mai bun fotbal în acest sezon.

Cu 80 de puncte înaintea ultimei etape, Leicester ar fi ratat titlul în majoritatea sezoanelor trecute, dar asta nu mai contează decât pentru statistică.

Leicester City e campioana Angliei în 2016, ceea ce îi face pe cinici să întrebe: „Așa, și? Ce-am pierdut dacă n-am urmărit-o pe Leicester sezonul ăsta?”

Vorba maestrului Radu Cosașu: voi n-ați pierdut nimic, dar noi, cei care am urmărit-o, am ieșit în câștig.