Viscriul american

În loc de intro

Visul american. Cine n-a auzit de el? Câți dintre noi nu ne-am închipuit − măcar într-un moment al vieții − pe noi înșine sau pe copiii noștri că vom pleca de la Prăvale-Baba și că vom reuși, învățând și muncind pe rupte, să schimbăm în bine destinele semenilor noștri?

Un lucru e sigur: visul american începe cu o idee. Și continuă cu perseverență. Pe care puțini o au în ADN. De aceea, miracolul social denumit generic visul american e posibil, dar nu obligatoriu. Mulți încearcă, puțini reușesc.

Așa s-ar putea explica, de pildă, cum o fostă contabilă de CAP, dintr-un sat în care sașii au fost înlocuiți cu romi, a ajuns în suita unui prinț și readuce la viață comunități în care comunismul a sădit amnezia trecutului și neîncrederea în viitor.

Așa a fost posibil și ca o familie de americani, impresionată de istoria improbabilă a acestei femei, să își dedice un an din viață pentru a munci alături de ea.

Poveștilor lor se înlănțuiesc. Una pleacă din Viscri, cealaltă, tocmai din Salt Lake City. Una a început ca o datorie, cealaltă, ca o experiență de viață.

Ce au în comun acești oameni, ale căror destine s-au desfășurat la zeci de mii de kilometri distanță și care s-au întâlnit într-un sat dintre dealurile României?

___________

Fotografii: Raul Ștef

E amiază în satul Mălâncrav și e duminică. Era să scriu: satul e la horă. Dar satul e închis în case. Din când în când, bicicliști pedalând nesigur se strecoară pe străzile întortocheate, păzite doar de gâște albe.

Deasupra satului − cufundat în lentoarea aceea ardelenească în care până și câinii uită a lătra − e conacul Apafi.

Aici e vânzoleală mare la Sărbătoarea recoltei, eveniment organizat în cadrul unui proiect al fundației Mihai Eminescu Trust (MET), care a selectat 30 de tineri din Sighişoara şi din satele Viscri, Archita, Mălâncrav şi Alma Vii pentru a-i învăța bazele antreprenoriatului.

Printre dansatori în costume populare, tăvi pline cu prăjituri și lichiu, tarabe cu miere produsă local, pită de casă și jucării de pănuși, cinci oameni − trei copii și părinții lor − par oarecum pierduți. Se mulțumesc să privească la spectacolul culinar, care poate fi descris cu tot felul de cuvinte la modă: ecologic, bio, sustenabil.

Apoi, dintr-o dată, cineva îi salvează din stinghereală. "Ooo, americanii noștri!", îi întâmpină Caroline Fernolend.

"Povestea noastră și cea a lui Caroline sunt ca un puzzle care face ca întreprinderea noastră în România să capete sens", îmi va spune mai târziu Cory Reid, capul familiei venite tocmai din statul Utah.

Convertirea kilometrilor

Acum un an și ceva, o americancă blondă pe nume Maddy intra la facultate, în Boston. Atunci, ca un fel de încheiere a ceea ce fusese până în acel moment Golden Age-ul vieții lor de familie, părinții săi, Amy și Cory Reid, i-au propus ei și celorlalți doi copii ai lor, Ethan (14 ani) și Josh (12 ani), să își ia un an sabatic pe care să-l petreacă împreună.

"Am vrut să ne luăm o pauză de un an, împreună, ca familie. Să locuim în străinătate, undeva unde să ne simțim în siguranță, unde oamenilor să le placă americanii, fiindcă sunt destule locuri în lume unde nu ne simțim bine-veniți.

Dar în România, pe care o vizitaserăm anterior, ne-am simțit. Și am simțit că ne-ar oferi mai multe ocazii să interacționăm cu oamenii, spre deosebire de Spania sau Franța, pe care le-am luat în calcul de asemenea", spune Amy Reid.

Dar alegerea României n-a venit decât după ce Maddy, tânăra studentă, a propus ca această țară de la răsăritul Uniunii Europene să le fie destinația. Și știm cu toții că, la fel ca orice medicament, România se ia încetul cu încetul, ca un sirop de tuse. Dar, în final, te face bine.

"Ni s-a părut că e un tărâm magic și ne-am îndrăgostit"

"Fuseserăm în Italia în urmă cu un an și ne plăcuse foarte mult, dar acționam cam așa − hai să urmărim grupul ăla de turiști, ba nu, celălalt, și să vedem toate lucrurile pe care toată lumea le văzuse deja.

Am mai mers împreună în Costa Rica, unde a fost mai mult o aventură. Așa că m-am gândit să găsesc ceva care să fie și puțin aventuros, dar care să aibă și o cultură solidă, și să fie în Europa.

Am tot căutat pe Google și m-am fixat pe România. Pe urmă, sarcina a fost preluată de mama, care a organizat totul, deși uneori mai suspina că am fi putut merge la Paris sau undeva unde să fie mai cald. 

Pe urmă am venit în Transilvania, am stat pe Valea Zălanului, la casa de oaspeți a Prințului Charles, și ni s-a părut că e un tărâm magic și ne-am îndrăgostit. Așa că ne-am reîntors."

Maddy Reid (19 ani, foto)

Pentru ca această blândă aventură să nu semene cu o lungă vacanță, soții Reid au căutat pentru ei și copiii lor un refugiu de unde, după un an, să plece acasă îmbogățiți. Atât Cory, cât și Amy sunt niște vânători de viață autentică.

"De la 19 ani, eu am trăit în Filipine timp de doi ani. Și am încercat să trăiesc exact ca ei, să le învăț limba și să interacționez cu oamenii.

La sfârșit am aflat că, deși eram acolo ca să le fiu de folos, localnicii mi-au fost mult mai folositori prin tot ceea ce învățasem de la ei.

Am vrut ca și copiii noștri să aibă parte de această învățătură. Amy a locuit în Mexic, a predat limba spaniolă la țară.

Când am început să ieșim împreună, ca un cuplu, am tot discutat despre această experiență de a trăi în străinătate. Iar o familie devine mai unită când face ceva productiv și pozitiv", spune tatăl.

Soția lui își amintește că, inițial, ar fi vrut să își ia un bilet în jurul lumii. Analizând un pic însă, li s-a părut… "gol de sens", o completează Cory.

Așa că au convertit kilometrii pe care Cory, om de afaceri specializat în investiții, îi strânsese în frecventele sale călătorii cu avionul și au cumpărat cu ei cinci bilete către România.

− De asemenea, glumește domnul Reid, my ancestors are Romanians! (Strămoșii mei au fost români!)

− Nooo, they are noot! Nu-i adevărat, termină!, reacționează prompt corul familiei, care s-a săturat deja de această anecdotă.

Сory: Mi-am făcut un test ADN și pe harta genetică arată că sunt 2% român. Am dovada ADN!

Amy: Îi place să tot spună chestia asta!

Caroline: Pot să spun și eu povestea de-acum?

Maddy: Înseamnă că și eu sunt 1% româncă?

Josh: Și eu?

Caroline: Cred că tu ești cel mai român! Tu ești preferatul meu! Sper că o să ai parte de o nevastă bună! Îți găsesc eu una în România, ca să rămâi aici!

____

Caroline Fernolend e relaxată. În prezența lor, președinta MET se transformă dintr-o doamnă îmbrăcată corect într-un membru al familiei. "Ei deja mă cunosc, nu suferă prea tare de pe urma comentariilor mele!", râde ea.

Ce le-a povestit Caroline Fernolend americanilor

"Cory îmi tot repetă că povestea mea i-a impresionat. Dar nu e chiar așa o poveste, e viața mea…", începe ea.

Se așază pe o băncuță tapițată, iar Josh, grijuliu, îi aduce o ceșcuță cu ceai de plante. Familia ei de împrumut se adună de jur împrejur, ca la gura sobei, așteptând să le confirme că acel vis american este posibil și în altă parte.

"Părinții lor − spune Caroline arătându-i din ochi pe cei trei juniori, au venit în vară să ne viziteze, încercând să găsească un loc unde să poată fi utili pe parcursul acestui an pe care vor să îl petreacă în România.

Ne-am întâlnit, le-am spus povestea mea și povestea Trustului Mihai Eminescu și, din fericire, ne-au ales pe noi.

Le suntem recunoscători. Vin dintr-o cu totul altă lume și avem o grămadă de învățat de la ei. Probabil și ei simt același lucru."

Caroline (în stânga), alături de Amy Reid și de băieții ei.

Numele lui Caroline Fernolend este legat invariabil de Viscri, satul care l-a impresionat suficient pe Prințul Charles încât să cumpere aici o proprietate − vizitată acum de turiști din toată lumea.

Fernolend se trage dintr-o familie de sași care, din încăpățânare, a refuzat să aleagă Germania după ce granițele s-au deschis, în 1990.

"Eu sunt o persoană simplă. Sunt din Viscri și am crescut într-o comunitate saxonă tradițională, în care spiritul comunitar era cu adevărat important. Dovadă că, după 860 de ani, limba noastră este încă vie, iar casele noastre sunt încă trainice.

În anii '90, când majoritatea comunității a decis să plece, l-am convins pe soțul meu să rămânem, iar fiica noastră a fost singurul copil sas din sat.

De ce n-am vrut să plec? Am simțit că e un soi de datorie a mea, să încerc să apăr tradițiile și să le duc mai departe. Și eu, și soțul meu am trăit în acest sat, toate rudele noastre și strămoșii noștri au trăit acolo. 

A fost extrem de trist că, în trei luni, 90% din comunitatea tradițională plecase. Satul se golise."

Când sunt spuse sau scrise, aceste argumente par să capete o aură de artificial, căci cuvintele se uzează. Însă fără ele nu poți descrie ce e în sufletul omului.

Aceste vorbe l-au impresionat pe un american ajuns la Sibiu, în 1991, încât a întrebat-o pe Caroline Fernolend direct, așa cum e stilul americanilor: de ce nu intri în politică? O femeie de 26 de ani, în politica românească a anului 1991.

Economistă de profesie, fusese contabilă la un CAP înainte de revoluție. Pe urmă, fiindcă nu mai era niciun învățător, a predat la clasele I-IV timp de 9 ani, ajutându-i pe copiii romilor aciuați în Viscri să scrie și să citească.

A candidat la primele alegeri locale și a fost aleasă consilier local din partea Forumului Democrat al Germanilor. Era prima dată când satul Viscri trimitea un reprezentant în Consiliul Local al comunei Bunești.

Timp de 20 de ani, Caroline Fernolend a rămas singura femeie din acest for.

"Scopul nostru comun a fost și trebuie să rămână acesta: să încercăm să avem o viață mai bună. Într-o zi, Jessica Douglas-Home (președintele fundației Mihai Eminescu Trust – n.r.) a venit din Anglia și mi-a spus că o să-l aducă pe Prințul Charles și că vom începe să lucrăm serios la prezervarea patrimoniului.

Am zis «bine», dar am fost foarte puțin încrezătoare, fiindcă mai fuseseră zeci de oameni care trecuseră pe la mine prin bucătărie cu tot felul de planuri.

Apoi, am apărut în Guide Routard și mi s-a spus să organizez cursuri de engleză și de franceză la sat. În 1996, am început cu șase case de oaspeți și așa a ajuns turismul în Viscri", își rezumă Caroline munca de mai bine de 20 de ani.

Din 2005, ea conduce MET România în calitate de director executiv. Activitatea acestei fundații ar putea fi rezumată printr-o clasică dilemă: cum e mai bine să ajuți un om sărman − îi tot duci pește sau îl înveți să pescuiască?

Sute de persoane din satele săsești, marea majoritatea romi, au fost școlite în ultimii 20 de ani ca să capete abilități de meșteșugari și să învețe cum să aibă grijă de patrimoniul construit.

Deprinzând o meserie, au putut să obțină și mici venituri, care să le îmbunătățească viața.

Și, astfel, patrimoniul saxon, care nu era al lor, a început să fie adoptat, iar ei să se simtă mândri de el. În timp, crede Fernolend, se vor simți și responsabili.

Munca de care s-au apucat cei de la MET nu poate fi terminată într-o singură generație.

"Am făcut cursuri profesionale, pentru acest gen de munci meșteșugărești, cu mai bine de 500 de persoane.

În primul rând, și-au renovat fațadele, iar felul în care arătau la final i-a făcut să se simtă mândri de munca lor. Casele arătau bine și erau construite de ei, de romi.

Imediat, statutul lor în sat a fost altul. În multe sate, romii sunt cei care distrug totul, fiindcă nu simt că le aparține."

104 sate din Transilvania au fost sau sunt în contact cu lucrători de la MET. Oamenii au fost învățați cum pot deveni antreprenori locali sau cum își pot deschide casele pentru oaspeți, iar fundația i-a ajutat să parcurgă traseul birocratic pentru a obține avizele necesare.

În unele locuri, cum este satul Mălâncrav, experimentul social a fost un succes: sub îndrumarea unui inginer restaurator, 25 de oameni au reparat și reactivat Conacul Apafi. Apoi, membrii acelei echipe au înființat un SRL, iar acum se numără printre cel mai bine cotați restauratori de clădiri de patrimoniu de pe piață.

Fiecare sat are nevoile lui și o istorie ce-i influențează proiecțiile. Spre exemplu, localnicii din Mălâncrav − spune Caroline Fernolend − au fost reticenți în a primi turiști în casele lor. Au spus că nu vor să fie slugile unor străini.

Și asta pentru că satul lor n-a fost un sat liber, ci a aparținut unui grof. MET a cumpărat aici cinci case, pe care sătenii doar le administrează.

Conceptul se numește satul-întreg, fiindcă încearcă să influențeze mai multe paliere ale traiului la țară − social, economic și cultural.

Alma Vii-tor

Alma Vii (județul Sibiu) este un alt sat din zona săsească de la care se așteaptă să treacă printr-o transformare semnificativă în următoarea perioadă. Aici i-a trimis Caroline să locuiască, măcar până la primăvară, pe cei cinci americani din familia Reid.

În Alma Vii nu mai este niciun sas, dar există, ca în orice sat din regiune, o biserică-cetate fortificată. Pe care localnicii au vrut să o restaureze.

Biserica fortificată din Alma Vii.

"I-am întrebat de ce vor asta. Pentru că a fost acolo dintotdeauna, mi-au răspuns. Le-am zis că, pentru noi, asta nu e o motivație suficientă.

− Ce veți face cu această cetate?

− Vrem să ne câștigăm o pâine de pe urma ei, au răspuns. 

− Cum?

− Păi, avem un tort tradițional specific și vrem să le arătăm asta turiștilor. 

Așa am început să lucrăm cu ei. Le-am prezentat portofoliul sponsorilor, arhitecților, inginerilor și a durat 5 ani până am făcut rost de bani.

Pe urmă, ne-am gândit cum să facem ca oamenii să simtă că e a lor. Am mers din casă în casă și le-am cerut să doneze ceva pentru amenajarea citadelei − un obiect din casa lor care să fie transmutat în această nouă construcție.

Am construit acolo un mic restaurant, cu un cuptor în care se pot face demonstrații culinare cu produse locale, și trei camere în care se pot caza oaspeți, dar putem să le folosim în scop comercial abia după 5 ani, fiindcă așa prevede programul de finanțare cu privire la sustenabilitatea investiției.

Am reușit să fondăm o Asociație sătească, după nici nu mai știu câte sute de ore de discuții, și am pus laolaltă meșteșugari, agricultori, persoane interesate de turism", povestește Caroline Fernolend, directorul executiv al MET.

Asociația sătească și-a ales și un nume cu rezonanță. Se va chema Alma Viitor. 

De la lobby la ONG

Cory Reid e un tip întreprinzător. Îți dă senzația că nu vrea să piardă timpul. Și mai are ceva, tipic americănesc: fascinația pentru începuturi, pentru a clădi, aproape din nimic, lucruri care să dureze.

"Totul a început cu clădiri, ceea ce e important, dar focusul trebuie să rămână pe oameni. De aceea sunt implicat în probleme de educație. Dacă reușești să faci ceva ce va avea impact asupra unei vieți, să crești voința de a învăța cu numai 2%, este fantastic.

Să ajuți oamenii să își creeze aptitudini care să îi ajute în timp, în sprijinul familiei, al comunității, asta are efect asupra mai multor generații, iar asta e înălțător", spune el.

Până să își ia acest an sabatic, Cory a lucrat în zona de lobby pentru educație în SUA, colaborând, printre altele cu Bill & Melinda Gates Foundation și Michael Susan Dell Foundation în Texas.

Soția lui, Amy, lucrează pentru o mică companie, care se ocupă de administrarea donațiilor online pentru ONG-uri.

De mai bine de o lună, familia Reid s-a mutat în Alma Vii. Vor fi mesagerii către lume al acestui sat și le vor preda, printre altele, sătenilor interesați cursuri de calculatoare și de limba engleză.

Maddy, Ethan și Josh au strâns deja niște bănuți în SUA, cu care câțiva copii din Alma Vii să își poată cumpăra costume populare pentru o nou-înființată formație folclorică. Hainele au fost cumpărate de la familii din sat, care se pricepeau la acest meșteșug. În schimb, cei trei juniori americani vor fi învățați să joace românește.

Maddy este foarte pasionată de subiect. Ea a înțeles că localnicii nu trebuie să se simtă ca și cum niște străini au venit să le dea lecții de viață.

"E important pentru noi ca oamenii să nu ne vadă ca pe niște intruși care susțin că ei știu totul. Am vrea să fim văzuți ca o resursă. 

Deocamdată, oamenii sunt curioși, de aceea se învârt în jurul nostru, iar răspunsurile pe care le-am primit sunt bune. 

Localnicii au cultura lor și multe cunoștințe pe care ni le pot împărtăși. Deci, învățarea reciprocă este cea mai bună abordare în această relație", spune Maddy.

Familia de americani ia deja ore de limba română. În acest stadiu, fraza lor preferată, pe care o și pronunță aproape perfect, este: "Avem curs de limba română de trei ori pe săptămână!".

Până să poată întreține o conversație, vorbesc de îi dor mâinile, cum spun românii.

Cum îi va ajuta experiența de aici?

"Probabil că e un răspuns standard, dar chiar așa e: îți deschide mintea. Deja am început să fac planuri cu alte locuri în care mi-ar plăcea să trăiesc, iar când familia mea se va întoarce acasă, eu voi rămâne în Europa și voi merge să mai colind alături de oameni care trăiesc la ferme, înainte de a reveni la universitate", a decis Maddy.

"Noi, ca americani, suntem optimiști. Uitați-vă la visul american, e ceea ce noi vedem tot timpul la oamenii din jurul nostru: potențialul. Sunt oameni care au ajuns în America fără nimic și apoi au dezvoltat afaceri uriașe. Mediul permite acest lucru, așa că oamenii cresc cu această speranță. 

Unul dintre lucrurile care ne-au fascinat aici, venind dintr-o țară capitalistă, a fost să vedem ce impact a avut comunismul asupra vieții oamenilor și efectele care încă se resimt, dar și oazele de speranță. E o perioadă bună ca să trăiești aici. 

În România sunt atât de mulți tineri puternici, inteligenți, cum e și această generație care se ridică. Trebuie să meargă înainte, să nu se lase deprimați, fiindcă ei vor fi capabil de schimbări."

Amy Reid