Viața surpată: una dintre cele mai sărace comunități din România

– Doamna, ce-s astea?

Un puști de vreo 8 ani își vâră în gură o periuță ambalată în plastic și face gestul acela din reclamele la albul perfect al zâmbetului. În cealaltă mână, strânge un tub de pastă sigilat.

– Periuță de dinți și pastă. Desfă-le!, îi spune doamna cu blândețe.

– Nu se strică?!, se sperie copilul.

*

Pe-o coamă înfoiată de pământ, câteva sute de romi, dintre care jumătate sunt copii, trăiesc desprinși de timp.

Majoritatea caselor sunt însăilări din nuiele și lut de un galben-ars care se desface în bășicuțe seci. Uneori, pur și simplu se surpă sau ard ca torțele. Când intri, căldura și mirosul îți lipesc instantaneu epiglota de cerul gurii.

Copilașii sunt peste tot, printre pui de căței, găini, buruieni ațoase, cai, rufe și praf.

O cișmea albastră se ridică viguros la o margine de drum, îmbietoare ca o promisiune electorală. Aerul moale și muștele se împletesc și se generează reciproc – de fapt, senzația exactă e că muștele sunt al doilea aer.

Bine ați venit în realitate – aici e Ponorâta, Maramureș, una dintre cele mai sărace comunități din România. Ponorâtă înseamnă prăbuşită sau surpată.

Aici, un copil mănâncă, de obicei, o singură dată, seara.

Aici, un copil se bucură dacă îi scrii numele pe o foaie de hârtie și i-o dai lui, de tot. Ca și cum i-ai fi dăruit o jucărie grozavă.

Aici, acum o vreme, o fată a cerut anticoncepționale, să nu mai tot rămână gravidă. I s-a explicat cum să le ia. Le-a înghițit pe toate în aceeași zi.

Aici, speranța se măsoară în alocații și indemnizații.

Tot aici, fetițe de câțiva ani umblă, desculțe prin colbul drumului, în rochițe murdare de prințese. Altele poartă papucei de plastic albastru, chinuitor.

„Ne-am mutat aici după ce o fost revoluția aia, că nu ne-au mai lăsat în sat. Am 51 de ani și trăiesc aici de vreo 20. Uitați-vă la mine, la 1,70, am 50 de kilograme. Am trei copii și șapte nepoți. Nu ne gândim să trăim decent, ci doar așa, mai bine…”, spune Ioan Varga povestea Ponorâtei.

Nimeni nu mai știe dacă e adevărat sau doar o legendă a satului, dar pare-se că, la începutul anilor ’90, romii au fost scoși din satul apropiat din cauză că unul violase o româncă.

Erau vreo 10-15 familii atunci. Întâi s-au aciuat prin păduri, apoi au început să-și facă locuințe pe culmea dealului.

Acum sunt vreo 500 de suflete; aproape jumătate, copii.

În timp ce vorbește, ridurile din jurul ochilor lui Ioan Varga se înalță ca aripile răsfirate. Se plânge că nici apa de băut nu e bună – a fost captată într-o vale pe unde trec animalele. Şi asta îi îmbolnăvește.

„Se poate investi aici, doamnă, o fabrică, ceva. Să fim și noi muncitori, la animale, la bolțari, la orice. Eu sunt meseriaș, știu zidi, știu zugrăvi, fac scaune, fac de toate, știu să sculptez…”

De muncit, muncește cu ziua pe la oameni din satele apropiate, iar cu banii cumpără mâncare. Pentru haine și altele, nu prea mai ajung.

De altfel, foarte puțini dintre bărbații din Ponorâta sunt angajați. În cazul femeilor, nici nu se pune problema. Majoritatea sunt obișnuite să nască și să crească copii.

Contracepția, pentru unele fete, înseamnă „pastilele alea pe care nu știe soțul că le iau”. Pentru femeile mai mature, soluțiile pot deveni ingenioase.

La 41 de ani, cu 10 copii răsfirați prin curte și prin locuința minusculă, o femeie ne spune rețeta ei: „Dorm singură, doamnă!”.

Imagini din Ponorâta:

*

Unii dintre copiii care se joacă prin sat nu știu când e ziua lor sau în ce an s-au născut. Unii nu sunt obișnuiți nici măcar să fie atinși.

Cititul și scrisul se lipesc greu de ei, din cauză că zilele de școală sunt întrerupte de zilele în care părinții îi iau la muncă de zilieri. Şi golurile nu mai pot fi umplute.

Pentru cazuri de acest fel, Asociația OvidiuRo a creat un program prin care le oferea părinților un voucher lunar de 50 de lei pentru fiecare copil care merge la grădiniță.

Între timp, programul a devenit lege și este implementat în toate zonele defavorizate din România.

Veniturile unei familii din Ponorâta depind de numărul de copii și dacă aceștia sunt sau nu înregistrați la naștere. Fără certificatul de naștere, părinții nu pot să încaseze alocația de stat.

De asemenea, Primăria le oferă ajutoare sociale. Unii muncesc ca zilieri și vreo doi tineri au reușit să se angajeze la o fabrică de materiale de construcții, cu salariul minim pe economie. Dacă-i întrebi, spun mândri că iau salariul o dată pe lună, „ca oamenii”.

Lucrătorii sociali zic că unul dintre motivele pentru care, de multe ori, romii din astfel de comunități nu reușesc să se țină de un loc de muncă e tocmai acesta – că salariul se ia o dată pe lună, nu în fiecare zi, cum sunt ei obișnuiți.

Majoritatea familiilor din Ponorâta au curent electric în case, însă puțini au și contract cu Electrica – în general, iau de la vecini și împart facturile.

De ani de zile, câțiva oameni încearcă să suplinească intervenția slabă și inegală a statului. Acești oameni sunt politicile publice de integrare.

Maria Gheorghiu și Nadia Gavrilă, Elena Mocăniță sau Alin Ușeriu. Au nume și prenume.

În spatele lor se raliază companii ca Romstal, Kaufland, sau puternice ONG-uri precum Asociația OvidiuRo, Tășuleasa Social, Asociația pentru Parteneriat Comunitar Brașov sau Societatea Studenților Mediciniști din București.

Cu rol principal au fost și Lorand Szueszner și medicul Horst Seithe, de la fundația Die Johanniter.

Cu ajutorul lor și cu finanțări europene, comunitatea din Ponorâta are acum o școală, un centru afterschool și dușuri amenajate în apropierea acestora.

La începutul acestei săptămâni, mai mulți medici și studenți mediciniști din București și Cluj au format o caravană care a poposit la Ponorâta timp de două zile.

Cum n-au acces la servicii medicale, oamenii s-au înghesuit să-și ducă copiii la control. Apoi s-au lăsat examinați și ei. Unii s-au dus pur și simplu să-i vadă și pe ei cineva nou. Aşa ziceau medicii.

În curtea școlii, cu bilețele colorate pe piept, se desfac care-ncotro: copiii la pediatrie, adulții, la alte controale. Majoritatea nu au medic de familie, iar cel mai apropiat doctor e la 8 kilometri distanță.

Când ies, copiii se pot opri la citit povești. Reacționează la gesturile blânde ale voluntarilor cu priviri uimite. Unii au nevoi dintre cele mai simple: de pildă, să le vorbească cineva.

Înapoi în comunitate, oamenii se pregătesc să meargă la casa de rugăciune. De două ori pe zi, cei care s-au pocăit ascultă rugăciunea rostită de un predicator-femeie.

„Le spun! Să meargă la muncă, să-și găsească loc de muncă! Să fie mai înțelegători, să nu-și bată nevestele, să se spele și să-i spele pe copii, să nu fie cu capul ca măturoaiele!”, spune ea.

– Dar la doctor i-ați trimis?

– Să mergeți, măi, să vă vadă doctorul!

Un puști mă prinde de mână și mă întreabă cum e la doctor. Îi spun că îl va măsura și-l va cântări. Nu pare să înțeleagă.

Mă întreabă dac-o să-i facă injecție. Are obrajii plini de praf și ține în brațe un bebeluș.

– Mă scrii și pe mine acolo? – îmi arată caietul de notițe.

Îi scriu numele pe o foaie. Aleargă fericit cu bucata albă, desculț, pe pământul bătătorit. Nu merge la școală. Nu știe să-și citească numele scris pe hârtie.

După câteva momente, apare cu alți copii:

– Ne dați și nouă?

*

Atlasul Zonelor Rurale Marginalizate arată că în România există aproximativ 200 de localități precum Ponorâta, în care nivelul de sărăcie e alarmant. Pentru a le ajuta, Guvernul a lansat Pachetul național anti-sărăcie, care urmăreşte mai ales protejarea copiilor.

Dar: fără intervenții de lungă durată, constante și convergente, oamenii din aceste comunități nu au nicio șansă. Depind de indemnizațiile sociale – care îi stimulează să nu muncească – şi rămân pradă bolilor, mizeriei şi analfabetismului.

Singurele perioade când autoritățile locale își aduc aminte de ei și îi vizitează grijulii sunt cele premergătoare alegerilor.