Povestea Anei, a unui profet nesăbuit, un șofer de TAF și un capăt de drum cu parfum de rapiță. Echipa Fetelor se documentează pentru Ghidul Drumețului. (partea a doua)

Cum spuneam în episodul anterior, am întrebat-o pe Ana Szekely următoarele: Cum a început povestea Ghidului? Care este farmecul acestei Echipe feminine și ce o face să reziste? În plus, care au fost momentele de maximă emoție și mai ales, ce se va întâmpla după ce misiunea lor se va fi încheiat, iar ghidul va fi deja scris, publicat pe sit și tradus în trei limbi?

Buen Camino! Cale bună!

“Nu pot să nu-mi amintesc cum a început totul. A început cu ceva obscur și un pic amenințător, un anunț în care se amestecau o imensă bucurie și o așteptare îngrijorată. Alin a venit cu ideea să construim acest traseu de anduranță iar, pe măsură ce descria planul, trăiam sentimente tot mai amestecate.

Amenințarea consta în faptul că povestea va dura pe puțin 10 ani. Mă și vedeam îmbătrânind tot muncind la Via Transilvanica, așa cum există în basme câte o împărăteasă blestemată să croșeteze într-un turn un pled nesfârșit.

Bucuria însă, consta în faptul că, în sfârșit, o să am ocazia de-a lua seama de țara mea la pas, de sus până jos, privind-o în ochi, de aproape. Poate astfel, voi ajunge să o iubesc cu adevărat, mai știi? Țara săraca, ne trezim că o iubim rar și punctual, când e ziua națională sau când ultimele alegeri îți mai aduc o brumă de speranță. Dar cum ar fi să o iubești doar pentru că există, e frumoasă, generoasă, diversă?

Am umblat cândva peste o mie de kilometri pe Camino și am călătorit nu de dragul pelerinajului religios, ci pentru sufletul meu, pentru a procesa o seamă de emoții. Eram curioasă să văd ce-mi va oferi drumul la capătul lui.

Camino a fost pentru mine o mare lecție, pe care aveam să o aplic pe traseul nostru. Umblând mi-am dat seama că, plin de discreție, drumul se îngrijește de tine, poate face minuni, poate chiar oferi vindecare.

Drumul e un organism viu, care alină, oferă înțelepciune și poate rezolva dileme întortocheate ale minții. Însă drumul doar arată o direcție. Calea trebuie să ți-o găsești singur. Sunt mândră că ideea urării de “Cale bună!” a venit de la mine.

În Spania e frumos, sigur și cumva liniștitor. La noi acasă, pe Via Transilvanica e splendid, divers, covârșitor. Chiar dacă uneori este chiar greu și imprevizibil. Uneori, mi s-a întâmplat să mă opresc din mers în câte un loc uitat, pe o buză de deal și să fiu atât de copleșită de frumusețe și liniște, încât mă simțeam aproape luată în brațe de către Divinitate. Nu o dată, pe Via Transilvanica am plâns de emoție. În Spania așa ceva nu mi s-a întâmplat niciodată.

Trebuie să mărturisesc că m-am băgat singură în bucluc cu această redactare a Ghidului. Altfel spus, m-am oferit voluntară imediat ce a venit propunerea. Mi-am amintit cât de mult m-a ajutat pe Camino un ghid bine făcut. Am început să visez că noi am putea face unul chiar mai bun.

Ce înseamnă o adevărată Echipă?

Recunosc că m-am angajat la această lucrare mare și dintr-o frustrare personală. Mă enervează îngrozitor clișeele sexiste potrivit cărora locul femeilor din România este exclusiv pe lângă bucătării. Credința profund înrădăcinată din mintea masculului geto-dacic autohton este că femeile n-au ce umbla brambura, singure prin păduri.

În plus, fără un cap bărbătesc limpede, cică nu se descurcă în natură, nu știu să facă un foc, se pierd și mai ales, le e groaznic de frică, mai ales pe coclauri mai puțin umblate. Mi-am zis că e vremea să reactivăm conceptul de femei puternice.

Așa că am creat o echipă exclusiv feminină, fiind toate hotărâte să demontăm clișeele de mai sus. Nu mi-a fost greu. Am știut de la bun început cu cine m-aș putea însoți și de ce. Am știut cine va avea răbdarea necesară, cine e om de echipă, cine e capabil de sacrificiu și anduranță și mai ales, cu cine nu mă voi plictisi vreme de atâtea săptămâni de umblat împreună pe jos.

Alegerea unei echipe bune e crucială pentru un asemenea angajament de lung parcurs. Ai nevoie de caractere puternice, însă diferite și mai ales, flexibile, dispuse la toleranță și umor. Ai neapărat nevoie de vârste diverse, fiindcă ritmurile de mers sunt diferite. Ai nevoie de persoane antrenate, dar și de cineva mai lent, care să transmită ideea că și oamenii mai trecuți prin viață se pot porni, fără grijă, la drum.

După fiecare tură, îmi iau câteva zile de respiro, apoi mă apuc de scris cât încă toate îmi sunt proaspete în minte. Mă bazez pe memorie, fotografii, hărți și poveștile din teren. Îmi amintesc mirosurile locului, de melodia ce-o aveam în cap în anuminte momente sau subiectul de discuție pe o anumită porțiune de drum. Fetele mă ajută fiecare în felul ei. Împreună chiar formăm o Echipă.

Ce ne bucură este că mulți turiști iau Ghidul ca pe o literă de lege. Iar dacă nu găsesc ceva conform realității, ne dau imediat de veste. Iar noi modificăm mereu datele, ceea ce face ca acest Ghid să fie viu, dinamic. Nu știm deocamdată cum vom negocia toate acestea când volumul călătorilor va crește însă, pe cât posibil, încercăm să avem datele din teren cât mai aproape de adevăr.

Am trăit împreună alături de Echipa mea prea multe clipe memorabile pentru a fi descrise. De cele mai multe ori ele se distilează până rămâne doar o stare generală de bine și de dorință de a pleca din nou la drum împreună. Acestea sunt semne că grupul nostru e omogen și funcțional.

Mai sunt momentele dramatice, care inevitabil rămân fixate în memorie. Curios e că timpul le prelucrează și, din traume pe moment, se preschimbă cu vremea în amintiri puternice. De câteva ori ne-am pierdut una de alta, odată ne-a udat o torențială până la piele și era să înnoptăm în pădure, iar altă dată am dat împreună peste un urs, care se adăpa la un râu.

Apoi vin clipele de exaltare și extaz. Printre acestea se numără bucuria de-a mânca fructe de pădure de pe marginea drumului, de-a bea o bere rece după o zi în care maxima a fost de 36 de grade sau de-a bea o țuică cu parfum local undeva într-un cătun ascuns din Caraș Severin după o zi întreagă de ploaie și frământat noroaie. Mai apoi sunt odihna într-un pat bun sau o masă întinsă cu drag după o zi istovitoare.

Iar toate acestea fac parte din acea fibră intimă a traseului Via Transilvanica, un sentiment de apartenență, care cu greu se poate transpune în cuvinte. Așa ceva trebuie pur și simplu să trăiască fiecare pe pielea sa proprie. E ca o invitație a lui Dumnezeu să arunci o privire în antecamera Raiului. Un singur lucru trebuie – să-ți dorești să pleci la drum.

Emoții și cămăși cusute de mână

În plan personal, cele mai revelatoare experiențe de pe această cale a noastră au fost cele noi, inedite, pe care eu nu le-am mai trăit niciodată, nicăieri. Am trăit câteva clipe de libertate supremă și de fericire covârșitoare în momente din cele mai neașteptate. Acestea pot fi descrise cel mai puțin. Știu doar că m-am trezit cu lacrimi de bucurie șiroind pe obraz.

Și mă întrebam, totuși, cât de norocoasă pot fi să trăiesc așa ceva, alături de prietenele mele bune, în țara mea proaspăt descoperită, la pas? Ce mai contează că unii se uită ciudat la tine, convinși că “umbli pe jos aiurea, fără rost”, când emoțiile pe care le trăiești pot avea o asemenea intensitate?

Am trăit multe întâlniri care ar merita amintite, însă n-o să uit niciodată o întâmplare anume, care m-a marcat. Călătoream pe undeva prin Mehedinți și de această dată eram o gașcă mai mare, invitasem cu noi alte două fete. Umblam în grupulețe răsfirate, sporovăind. Vremea era superbă, iar ținutul Mehedinți, proaspăt descoperit, oferea revelații zi după zi.

Am dat peste o femeie care spăla niște straie în pârâul din fața casei. Erau cămăși vechi, de in, cu motive tradiționale. Cum eu am crescut la țară, am obiceiul să salut și să intru în vorbă cu toată lumea. Am început așadar să schimbăm câteva cuvinte în timp ce ea întindea cămășile pe gard. Ne-am așezat la umbră pe o băncuță să ne tragem sufletul și i-am ascultat povestea.

Am aflat că spăla cămașa fiicei ei. Aceasta tocmai o îmbrăcase cu o zi înainte și mersese așa la biserică, fiindcă era sărbătoarea de Sfânta Maria. Apoi ne-a arătat curtea, cu toate hainele puse la uscat pe sfori. După aceea s-a apucat să depene povestea fiecărei cămăși, fuste sau poale, să explice modelele cusăturilor, la fel proveniența. Ne explica cu răbdare ce mătușă a cusut asta, ce vecină cealaltă, pe care bluză a primit-o la nuntă, deși pe vremea aceea “ea era venetică”.

Totul a căpătat încet un aer ca de basm, iar niște simple straie cusute au reactivat un trecut extrem de interesant, ce nu putea fi uitat. Ba chiar, trebuia împărtășit. Noi ascultam, făceam poze, fiindcă povestea ne fascina. Peste toate, ca basmul să fie complet, a apărut de după gard și soacra știrbă și rea, întrebând-o arțăgos pe noră de ce vrea să vândă zestrea familiei.

Femeia a zâmbit amar, s-a întors la râu continuând cu spălatul, iar noi ne-am văzut mai departe de drum, petrecute de privirea acră a soacrei, aflată după gard.

Așa se petrec uneori zilele pe Via Transilvanica, imprevizibil. Iar acest fapt dovedește că până mai dai peste oameni pe drum, nu e totul pierdut. Oricând poți descoperi o poveste de viață în așteptare, fie că te afli în Secuime, în Bucovina sau în Mehedinți.

La fel ca toate fetele din Echipă, încep să mă întreb ce vom face când traseul va fi gata dat spre folosință și rolul nostru se va fi încheiat. Atunci poate vom relua drumul, de la bun început, de data asta doar din plăcere și de dragul amintirilor. Și poate din curiozitatea de a observa ce s-a mai schimbat peste ani.”

Seară de poveste în sălaș

Seara se lasă încet peste ponor. Se face nu doar beznă, ci și o liniște desăvârșită, punctată doar de clopote de vaci păscând undeva sub lumina lunii. Ne cam batem unii pe alții în micul sălaș, încercând să ne organizăm somnul. Se mută masa, iar din două lavițe lipite Bianca se alege cu un pat improvizat. Se scot saci de dormit, iar Ana face un foc strașnic în sobă. Mircică va dormi pe jos, drept în mijlocul camerei, iar noi restul în două paturi scurte și înalte, pe niște plăpumi parcă de pe vremea dacilor.

Atmosfera însă e superbă, are ceva de tabără de elevi scăpați de acasă, nimeni nu vrea să meargă prea iute la culcare, așa că râdem cu poftă, fără să fie foarte clar de ce. Afinata primită cadou de la Călin ajută și ea, iar aerul din căsuță se face prietenos. Bianca pune muzică și fetele dansează, în vreme ce fascicolul frontalelor se bate de toți pereții. În cele din urmă, luminile se agață de tavan și parcă lucrurile se mai stabilizează. James Brown cu al său “Get on up” încinge spiritele în sălașul lui Nea Costică.

Apoi lui Mircică, inspirat de lumina dramatică, îi vine ideea de a re-crea cu fetele celebra fotografie cu fețele celor patru de pe un album a lui Queen, cu Iulia pe post de Freddie Mercury. Nu prea ne iese, dar ne distram de minune. Puck se uită nedumerit de pe laviță, rupt de somn și nu pricepe mai nimic din tot delirul oamenilor.

În cele din urmă, ne cuibărim care cum învăluiți în beznă, când deodată Ana îmi cere să le spun o poveste. Bianca zice că exact așa-i spunea și bunicul ei seara la culcare. Flatat peste măsură, mă apuc de spus povestea profetului Iona, cu toate înfloriturile de rigoare. După mine, Iona, pe care îmi place să-l numesc ’proorocul lui pește’ e unul din personajele cele mai simpatice din Vechiul Testament.

După nici șapte fraze, o aud pe Kitty cum toarce ușor, ca un motoraș de frigider, probabil ultra-plictisită de povestea asta spusă și răs-spusă la ceas de seară diverșilor copii ai prietenilor. Acum, bunicul din mine se simte de două ori flatat. Cert e că peste ani, în memoria tuturor va rămâne un singur lucru – am trăit împreună nu doar o zi, ci și o seară de poveste.

Nu contează că dimineața ne trezim cu toții cam țepeni și năuci. E o nouă zi superbă, care se anunță caldă. Avem de parcurs până la Hobița tot cam cât ieri, dar cu mai puține urcări și din păcate, cu o bucată destul de mare de asfalt, lucru nu tocmai plăcut pentru călător.

Binevoitorii Anca și Călin au dus mașina deja acolo și cu toții visăm în secret la apa cristalină a unui duș cald. Punem la bătaie toate resturile cinei din care se încropește un mare mic dejun cu pate, ouă fierte, salată și toate bunătățile pământului, care se cuvin mâncate, ca să nu fie cărate în spinare.

Pe vremea lui Ceaușescu…

Din nou ne începem ziua cu un ocol (eu cu Puck, ca o mapă sub braț, peste deal, de frica dulăului Copăcel, care l-ar putea înghiți pe nemestecate) urmat de o deja tradițională mică rătăcire. Trackul de gps ne readuce însă pe calea cea dreaptă, adică nu tocmai dreaptă, ci la deal. Exact cum ne doream. Not.

Nu departe de sălaș se află unul dintre cele mai spectaculoase peisaje întâlnite pe Via Transilvanica. Găsim și o stâncă perfectă ca punct de observație. Sub noi se întinde neasemuit de verde un ponor clasic – o depresiune vastă presărată de căpițe și cai, iscată din dizolvarea unor roci solubile, calcaroase, tipice Munților Șureanu. Ca să fie totul complet, pajiștea e străbătută de un pârâu sinuos lucind în soare, deasupra căruia se înalță ici colo stânci care străpung dealul.

După vreun ceas de mers printr-o pădure de fag, ne dăm seama că ne urmărește un TAF, cu lanțuri mari la roți. E primul astfel de utilaj care vrea să vorbească cu noi, nu să tragă lemne, cel puțin deocamdată. Șoferul oprește motorul, fetele lasă poverile jos și, așezate ca la teatru, ascultă o poveste de viață tipică unui om de munte, livrată sincer și rapid, începând din copilărie și terminând cu momentul vorbirii. Parcă am mai auzit povestea asta, spusă cu mici nuanțe altfel, altundeva, dar tot în România profundă.

“Când eram mic eram un mare hoț. Șterpeleam țigări sâmbăta și le vindeam duminica. Odată am furat pușca vecinilor și am vânat mai toate găinile din ogradă. Multe prostii am mai făcut, nu știu nici azi de unde-mi veneau ideile. Noi aici, la sălașe, venim din mai până-n octombrie. În rest e iarnă grea, frig. Turiști mai vin, dar rar. Odată ne-am trezit cu o gașcă de motocicliști înfometați. Le-am dat ce-am avut, slană, brânză, totul bio, ca la noi.

Oricum, pe vremuri aici erau zeci de gospodării și sute de oameni care se aveau bine. Erau jocuri, șezători, oamenii mergeau unii la alții în vecini… altfel era. Acum nu mai vine nimeni. Și sincer vă spun – dacă cineva nu-mi calcă pragul, nici io nu i-l calc pe-al lui.

Degeaba, dar pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, vă spun. Omenia era omenie, toți aveau servici, banii aveau putere, lumea zici că era mai unită. De o vreme, parcă totul s-a dat peste cap. Tinerii se duc din țară, sălașele se golesc, munca nu e plătită cum se cade, iar oamenii s-au făcut răi, cu mine-n frunte, sincer vă zic.

Am patru fete, un băiat și unșpe nepoți, care pe unde. Când mai veniți, vă aștept pe la noi. Vă dau numărul fetei mele, singura care stă cu noi. Cu Nea Costică suntem rude. Avem și noi un sălaș frumos, pus la punct, mâncare bună. Drum bun și Doamne-ajută!”

Final de etapă cu toate cele

Drumul e lung și căldura ne toropește. Apă găsim greu, abia în primul sat. Asfaltul e dușmanul tălpilor și gleznelor. Ne zorim, am vrea să se termine etapa. Singura consolare – înaintăm mereu cu ochii spre crestele munților, de unde vine parcă răcoare cu miros de zăpadă. Ana a mai umblat prin aceste locuri, drept urmare ne conduce spre satul Râu Bărbat aparținând de comuna Pui, peste o tarla vastă. E atât de sigură pe ea, încât bănuim că s-o fi născut, de fapt, pe-aici.

Cățelul trage spre umbră și din fiecare baltă, oricât de împuțită, lipăie fericit după care se lasă pe burtă în apă, pentru răcire de motor. Fetele găsesc un trifoi cu 4 foi și mai au putere să facă poze. Soarele e brutal. Cu toate acestea, nu au de gând să rateze un selfie și să lase deoparte buna dispoziție. Oprim la umbră într-un loc de popas pe marginea drumului. Avem semnal. Fetele dau năvală pe net. Tot ce se mai aude este ronțăitul ritmic de napolitane. Miricică filmează. Ronțăi și eu, frumos încadrat de două cruci mari de metal, plantate acolo în memoria unui accident rutier oarecare.

Cu capetele în pământ, tăcem preț de cam patru kilometri, atenți să nu călcăm diverse gâze activate de căldură. E ultima linie dreaptă de asfalt, ce duce drept în satul Hobița. De pe terasa cârciumii din sat, oameni ne fac cu mâna a chemare. Un câine ține neapărat să ne salute și el, așa că tot sare de după un gard de beton iar, pentru o clipă, căpățâna lui mare cu urechile alandala se ițește ritmic, caraghios, ca-n desene animate.

Nimeni nu mai râde, nimeni nu se mai oprește. Când o vedem pe Beja în ograda pensiunii, parcă vedem izbăvirea. Gazda nu pricepe de ce ne trântim imediat cu toții pe jos în iarbă și ne descălțăm. O vreme stăm așa, mișcând ușor din degete, fără să zicem nimic. Pe cer norii se întunecă a furtună, dar nouă nu ne mai pasă de nimic. În afară doar de câteva lucruri mici…

Da, sigur că da… Vrem și ciorbă de perișoare și tochitură moldovenească cu mămăligă și prăjitură cu brânză de vaci, da, vrem, cum să nu? Și duș cald vrem. O, da și bere rece. Vrem totul, aici și acum. Mâine e o nouă zi, dar nu se știe ca pământul… Așa că, să se întindă ospățul!

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.