"Va fi o mare pădure"

Pe lângă Arefu ai trecut, poate, și nici n-ai știut: e pe drumul spre Transfăgărășan, cum urci din Argeș spre Sibiu.

Acolo am învățat să mulg vaca şi să greblez grădina, acolo am citit, pe prispă, romane de capă și spadă împrumutate de la biblioteca sătească.

Și eu, și Arefu aveam tot viitorul în față.

*

Apoi, satul de la poalele Făgărașului s-a preschimbat în salturi din ce în ce mai mari.

Întâi a apărut iluminatul stradal. Mai târziu, asfaltul a acoperit glodul în care se împotmoleau, altădată, căruțele cu vaci la jug.

La un moment dat s-a construit o primărie mare, pe locul fostului cămin cultural din lemn.

Și-apoi, parcă dintr-odată, peste toate a început să se lase liniștea. Nu mai auzi nici curcani supărați, nici gâște care protestează, nici lătratul câinilor de stână.

Rareori, o femeie mai strigă peste vale sau un bărbat îşi salută vecinul din vârful carului. Dar, mai ales, copii nu se prea mai aud în Arefu.

Şi iarba crește înaltă în multe grădini, fiindcă n-a mai rămas nimeni să pună mâna pe coasă ca altădată, când oamenilor le era rușine să-şi lase pământurile în sălbăticie.

Ciorapi de lână pentru copiii din Spania

Vizitele la vecinii care cândva mă prindeau de obraji, întrebându-mă „a cui ești tu, mă?”, sunt cumva stranii. Oamenii mă mai cunosc, dar eu nu-i mai recunosc.

Vasilica Enache are 80 de ani și trăiește într-o căsuță albăstruie cu verandă. Mă știe de pe vremea când purtam căciulă cu ciucure tricotată de mamaia.

Dintre cele 11 suflete care i se așezau la masă acum 15-20 de ani, în sat au mai rămas doar ea şi unul dintre fii.

Vasilica Enache a crescut 9 copii, însă opt dintre ei trăiesc în străinătate de mai bine de 10 ani − laolaltă cu 14 nepoți și 9 strănepoți.

„Copiii au plecat, că n-au mai avut serviciu”, îmi spune, sprijinită-n baston, în cămăruța ei cu două paturi, o sobă de teracotă și carpete pe pereți.

„S-au luat unul după altul și-au plecat”.

Bărbatul i-a murit acum vreo 25 de ani. A muncit pe șantier la Vidraru, artificier, până când praful i-a mâncat plămânii de tot.

Când se gândește la familia ei împrăștiată prin lume, Vasilica ba plânge, ba râde.

Parcă n-ar plânge până la capăt, că doar copiii ei sunt bine: când a avut nevoie de o proteză la picior, care costa 10.000 de lei, au pus toți câte 300 de euro și s-a rezolvat.

„Mai plâng câteodată la telefon − și copiii îmi spun să nu mă mai gândesc decât că ei sunt bine și au de toate! Sunt grași, buni, au bani, au cumpărat pământ, au mașini − două, trei…

Cinci mașini are unul! Am doi pe tiruri, iau 2.000 de euro în mână. Nu ai ce să faci: cum să îi ții lângă tine, să vadă de-o babă?”.

Se mai întorc din când în când în Arefu, dar o asemenea călătorie e scumpă. „Când vin, se uită să vină toată familia odată și dau o grămadă de bani pe biletele de avion”.

Când o apasă gândurile, Vasilica se apucă de tors. Încă învârte fusul ca o expertă, așa cum a făcut-o încă din tinerețe. Apoi, din firul de lână împletește ciorapi.

Ciorapi pentru cine? Nici ea nu știe.

Lângă sobă are și acum o poză cu bărbatul ei, de pe vremea când era în armată, la 23 de ani. Lângă poză e o foaie pe care cineva i-a scris, cu litere mari, când trebuie să-și ia medicamentele.

N-are cine s-o ajute: toți vecinii din jur au îmbătrânit și au murit, iar copiii lor au plecat din sat − și din țară.

„Satul o să fie pustiu, mamă. În jurul meu nu mai e nimeni lângă pârâul ăsta, numai case pustii. Și eu, dacă mor mâine, rămâne gospodăria asta goală”.

Moșnenii care au cucerit Vestul

Arefu e departe de imaginea-clișeu a sătucului izolat pe care geografia îl poate condamna la pieire. E un sat mare, aflat în zonă turistică, la o zvârlitură de băț de cetatea Poenari − legendara fortăreaţă a lui Vlad Ţepeş.

Până la Curtea de Argeș, prima capitală a Țării Românești, faci o jumătate de oră. La Pitești ajungi într-o oră. Iar până la barajul Vidraru sunt doar 17 kilometri.

Dintr-o monografie trecută prin multe mâini − păstrată acum de profesorul Cezar Bădescu, care-a condus şcoala din comună timp de 43 de ani −, afli că satul a fost dintotdeauna al unor țărani liberi, care au moştenit de la bătrânii lor dreptul de stăpânire asupra celor 16 munți din împrejurimi.

Dreptul de proprietate al moșnenilor, cum li se spune, era recunoscut direct de domnitorii Țării Românești – iar locuitorii așezărilor din zonă aveau legături strânse cu vecinii lor, ardelenii, cu care făceau negoț traversând munții Făgăraș pe poteci numai de ei știute. Poteci care, spun legendele, l-ar fi ajutat pe Negru Vodă, în secolul al XIII-lea, să scape de turci – iar ca răsplată, moșii arefeni au primit de la domnitor pământurile din jur. Le-au dat apoi, din generație în generație, jumătate de mileniu. Până astăzi, când nu mai au cui să le dea.

Arefenii au fost oameni liberi și pe timpul comuniștilor, îmi povestește profesorul Bădescu, mândru și fericit că mai are, din când în când, cui să-i spună poveștile astea aproape uitate. „Pe noi relieful ne-a ajutat să evităm colectivizarea, că nu se putea intra cu combine și mașini agricole mari, fiind zonă deluroasă”, explică el. „Și apoi faptul că suntem la margine de țară… Noi suntem direct vecini cu Sibiul. S-a încercat și la noi o formă intermediară de colectivizare, așa-numitele întovărășiri, cu creșterea oilor – dar n-a dat rezultate și în câțiva ani s-a renunțat”.

***

Dar puțini mai țin minte legendele. Mulți tineri nu mai au timp să asculte, și de departe, din Spania, oricum poveștile nu mai înseamnă mare lucru.

Însă, la fel ca mulți dintre bătrânii rămași în Arefu, Constantin și Filofteia Enache, de 102 și 93 de ani, țin minte foarte bine cum se trăia înainte. Și ei au avut gospodărie mare, iar Constantin e veteran al celui de-Al Doilea Război Mondial.

Pe unul dintre cele două dulapuri din casa familiei Enache, printre medicamente și firimituri de pâine, stă diploma pe care Constantin a primit-o de la primărie când a împlinit vârsta. E doar cu un an mai mare ca România – s-a născut în 1917.

Acum Constantin are 102 ani. Soția lui, Filofteia, are 93. Au trăit greu, dar au muncit și și-au făcut gospodărie. Constantin, care-a făcut războiul, umbla pe vremuri doar în haine țărănești – cioareci albi, cămașă albă, vestă de pănură, pălărie sau căciulă – și muncea pământul.

„Mergeam la vale, până departe, după porumb”, povestește Filofteia în timp ce își întoarce moșul ațipit de pe o parte pe alta.

Acum nu mai merge nimeni după porumb. „Acum e totul aici, la magazin. La sapă, la coasă, deh, e greu. Înainte se muncea pământul. Tinerii acum pleacă la școli, nu mai vor să mai muncească. Lumea s-a îmboierit, cum s-ar spune. Au de toate, tot ce le trebuie”.

„Și ce de copii erau atunci, când erau copiii mei mici – îți era mai mare dragul! Acum s-au împuținat, dacă mai sunt 4-5 pe an”, oftează femeia.

Pe celălalt dulap din încăpere, printre icoane și candele, stă o fotografie cu doi strănepoți.

Sunt departe, în Germania.

Școala cea mare fără copii

Viitorul acestei comune de munteni mândri îl poți citi azi la școală, pe vremuri una dintre cele mai mari de pe întreaga Vale a Argeșului. Eu l-am văzut limpede, la acest început de primăvară, de Ziua Porților Deschise – atunci când părinții vin, înainte a-și înscrie copiii la clasa pregătitoare, să cunoască învățătoarele.

N-au venit, din toată comuna, mai mult de 15 oameni – și nici măcar nu erau toți părinți. Printre cei cincisprezece, de exemplu, era o bunică pe umerii căreia a picat misiunea de a o înscrie la școală pe fetița care plângea atârnată de poalele ei; părinții copilei sunt plecați din țară. Venise și o mamă cu patru copii mici – doar că povestea despre cum plănuiește să-i ducă pe toți în Spania, la bărbatul ei, care muncește acolo.

„Patru copii, pentru o școală normală, nu înseamnă o mare pierdere”, explică directoarea Elena Panait. „Dar pentru noi poate fi o catastrofă”.

Termenul „catastrofă” pare exagerat – dar Elena Panait, care de aproape 13 ani asistă neputincioasă la împuținarea comunei – are un termen de comparație. „Într-o zi am dat peste cataloagele vechi”, își amintește. „Aveau 35-40 de școlari pe clasă și două rânduri de clase în fiecare an. Acum nu reușim să atingem pragul prevăzut de legea educației pentru o clasă, de minim 12. În clasa a IV-a de anul acesta sunt copii din ambele sate, Arefu și Căpățâneni – șapte copii în total”.

Sistemul de educație face, în aceste condiții, ce poate. Se pliază. Clasa a II-a, de exemplu, învață în sistem simultan cu clasa a IV-a. Copiii au aceeași învățătoare, care împarte tabla în două și ține simultan două lecții: Polul Nord și Polul Sud pentru o clasă o clasă și Cuvântul, parte a propoziției pentru cealaltă clasă.

În ultimii doi ani, în satul care e reședință de comună s-au născut șapte copii − și nici despre ei nu-i sigur că vor rămâne să învețe aici.

Iar cei înscriși la școală se tot răresc. Într-o vară, povestește directoarea Elena Panait, s-au eliberat 18 foi matricole dintr-un foc: 18 copii au plecat deodată, majoritatea cu părinții lor, în Spania, Italia sau Germania.

„Este unul dintre anii cu cei mai puțini copii”, explică Elena Panait, stând la masa din cancelaria spațioasă, dar unde nu se adună niciodată mai mult de cinci cadre didactice.

„Anul trecut, opt copii au terminat clasa a VIII-a”, începe ea numărătoarea.

„Clasa a V-a de anul acesta are nouă copii și funcționează cu aprobare specială. Până în 2020 se pare că vom mai avea câțiva copii, conform recensământului nașterilor, dar după aceea nu știu ce se va întâmpla dacă lucrurile merg în ritmul acesta”.

*

Despre legendarele cataloage cu câte 40 de elevi mai poate povesti doar Cezar Bădescu, care are 79 de ani și a fost directorul școlii din Arefu din 1956 până în 1999.   

E profesor de istorie și unul dintre cei care au muncit din greu la ridicarea școlii noi. A fost inaugurată în 1976 − când în sat erau atât de mulți copii, încât clădirea veche nu mai avea cum să facă faţă.

Dotată cu laboratoare de chimie și de fizică, dar şi cu cabinete de istorie și geografie, şcoala din Arefu a fost și prima din județ cu încălzire centrală.

Are două niveluri și zece săli de clasă − unde, odinioară, se adunau aproape 300 de copii. Au fost ani în care se ţineau ore şi dimineaţa, şi după-amiaza, fiindcă nu era spaţiu pentru toţi elevii.

Mia Ivașcu a fost profesoară până în 2013 şi a văzut cum numărul de copii din comună a tot scăzut de la un an la altul, până s-a înjumătățit: dacă, în 2006, erau 217 elevi, azi mai sunt 117 − jumătate învaţă în Arefu, jumătate, în Căpățâneni.

„Am suferit foarte mult”, spune Mia Ivașcu.

„La început, cei care au plecat din sat își mai lăsau copiii cu bunicii, dar apoi au început să îi ia după ei, în general în Spania și Italia. Iar cei care au rămas nu mai fac copii”.

„Nu e doar la noi în Arefu, e în toată țara”, adaugă Mia.

„Acum sunt la fata mea cea mare, la București, care are un bebe mic. Atâta i-am rugat − «mamă, faceți copii, faceți copii!». Și au făcut. Dar trebuie ajutați.

Tineretul din ziua de azi e foarte stresat, foarte muncit. Nu mai au timp să crească copii. Depopularea asta a României pe mine mă sperie. Adică o să ajungem o țară fără popor?”.

Azi, la etajul întâi al școlii din Arefu e pustiu și frig.

Clădirea, însă, oferă toate condiţiile: e proaspăt renovată, are instalații nou-nouțe, iar la parter, în cele câteva săli unde se mai ţin ore, pereții sunt plini cu desenele copiilor.

Din cauza numărului mic de copii, profesorii sunt nevoiți să predea și în 4-5-6 localități, având „norme fracționate” și alergând de colo-colo toată săptămâna.

„Numai până facem orarul, vă dați seama cât durează, poate să ne ia și o lună”, spune directoarea Elena Panait.

„Unitățile nu sunt apropiate. Avem profesori care fac naveta din Pitești, din Câmpulung. Este foarte greu. Trebuie să schimbi trei mașini și ai nevoie de două ore să te deplasezi între două şcoli, dacă se întâmplă să ai ore în aceeași zi în ambele”.

Consecința este o fluctuație foarte mare de personal. Obosiţi şi fără cine ştie ce satisfacţii, profesorii trag înspre casă, unde măcar își pot face slujba liniștiți.

Astfel, unii elevi schimbă profesorii chiar de două ori pe an, cum e cazul actualei clase pregătitoare din Arefu − care e deja la a doua învățătoare din septembrie încoace.

„Cel mai teamă îmi e că, într-un final, n-o să mai avem de lucru. Mai am cel puțin 20 de ani de muncă și, deși îmi e drag să stau aici, nu știu dacă îmi voi încheia cariera în Arefu. Parcă fiecare an este și mai dureros”, spune Elena Panait.

De la 100 de oi la alimentară

Viața la țară a fost mereu complicată. WC-ul e în curte și orice escapadă nocturnă îţi reaminteşte luciditatea înghețului.

Focul are nevoie de lemne, vaca nu se mulge singură şi nici iarba nu se cosește de la sine.

Un lanț întreg de munci îl leagă pe omul de la țară de pământul lui.

Dar pământul e un tovarăș greu de păstrat: îți dă, dar trebuie să îi dai și tu, iar acolo unde nu mai sunt tineri, nu mai e nici sudoare să-l ude.

Pe oricine întrebi în Arefu, o să-ți povestească ce gospodărie a avut și ce grajduri goale i-au rămas; pentru că bătrânii nu mai pot, iar tinerii au plecat.

Gheorghe Ștefan are 84 de ani și stă mândru pe un fotoliu din capul scărilor. Când și când se mai strigă cu Telu, vecinul de peste drum, și mai schimbă o vorbă despre vreme.

Nea Gheorghe e mulțumit că îi sunt copiii bine, dar îi pare rău că nu are cine să ducă mai departe gospodăria pe care a ținut-o atâția ani.

„Am 13 copii, dar sunt împrăștiați. Nouă sunt în Italia, o fată e în Spania și un băiat e în Slovacia. Am 17 nepoți. Sunt cu părinții, cei mai mulți. Fieșcare pe unde au apucat.

Am și strănepoți de la două fete, câte unu-doi, unu-doi − cu taică-su, cu mă-sa, fieșcare unde lucră, acolo, cu ei. Niciunul nu mai vrea să se întoarcă”.

Îl întreb despre gospodărie.

„Pământul? Nu-l mai lucră nimeni. Eu nu mai pot nici să merg să-l văd, d-apăi să mai și muncesc ceva.

Nu mai am animale. Am avut oi, cai, vaci. Am fost și la întrecerea socialistă. Acum cumpăr din magazine. Și roșii, și legume.

Când aveam și puteam munci, mai bine era. Aveam curtea plină de animale. Am avut și peste 100 de oi. În grădina din vale aveam dovleci, cartofi, îi scoteam după holdă.

Acum nu se mai muncește. Stelică, băiatul, vine în vacanță, zice: «Eu vin aici ca să stau, nu vreau să fac nimic»”.

Şi nu doar că tinerii pleacă de la ţară, dar nu mai ai pe cine să chemi  la muncă. Nici măcar pe bani.

O confirmă primarul Gheorghe Stoican, care e în fruntea comunei încă din 1990.

„N-are cine să se mai întoarcă, natalitatea e foarte scăzută și la foarte mulți, pe românește, nu le mai place munca la țară. Asta e. Lumea s-a modernizat.

Oamenii își mai țin doar strictul necesar, care mai pot să țină. O oaie, o vacă. În rest, sunt magazine. Te duci în centru, cumperi de toate. Poate asta-i face pe oameni să nu mai muncească: au totul de-a gata”.

Pe hârtie, în cele două sate ale comunei Arefu sunt 2.400 de oameni. Dar primarul estimează că nu au rămas mai mult de 1.800.

Un sfert, adică, au plecat.

„Luați un exemplu. Noi am fost patru la părinți. Eu n-am decât doi. În acest an au fost 15 decese, nașteri − niciuna. În ritmul ăsta, orice ai face, populația scade”.

„Nu le ajungeau banii nici de navetă”

Întreb din casă-n casă: de ce se pleacă, totuși, din sat? Oamenii ridică din umeri: ce să facă?

Primarul pune degetul pe rană: nu sunt locuri de muncă.

„Electro, Porțelanul erau fabrici care atrăgeau forța de muncă. Mai erau 6 Martie, șantiere de construcții…”, enumeră el.

„S-au desființat. Și oamenii au trebuit să își găsească locuri de muncă. Pe raza localității erau exploatări forestiere care nu mai sunt, erau drumuri naționale cu echipe mari de muncitori”.

Uneori se mai fac angajări în turism, la hoteluri și restaurante.

„Sunt o grămadă de tineri angajați pe acolo, dar nu prea stau”, spune primarul Georghe Stoican.

„Ce motiv au de nu stau, nu știu. Unii vor salarii mari, altora nu prea le place munca. Acum am o ofertă de vreo 15 locuri de muncă aici, la un hotel − și nu găsim oameni”.

Oriunde întorci capul, vei găsi un moș și-o babă care-ți vor spune că Arefu a fost odată un sat cu tineri care n-au mai avut unde să muncească − așa că au plecat.

Iar povestea Miei Răducanu este povestea multor familii din sat.

„Am doi copii, amândoi plecați în Spania. După ce au terminat liceul, s-au angajat pe-aici, prin zonă. Nu le ajungeau banii nici de navetă. De la 19 ani au plecat din țară și acum lucrează în construcții”.

Între două lumi

Primarul Stoican mai are, totuşi, o speranţă pentru salvarea comunei: proiectul unei pârtii de schi − care, spune el, „se află în linie dreaptă”.

„Lucrăm de mult la acest proiect și sunt încă destule lucruri care ne împiedică să mergem înainte.

Acum așteptăm pentru o scoatere din fond forestier, ca să putem obține autorizația de construcție. Sperăm ca în toamnă să finalizăm partea teoretică și să începem licitația”.

Mia Răducanu nu poate decât să viseze că pârtia de schi îi va aduce băieții înapoi: „Vara vin și construiesc la case. Dar au zis aşa: cât mai au de lucru și le merge acolo, nu se întorc”.

Şi directoarea şcolii, Elena Panait, a decis să se concentreze pe ziua de azi. Nu are încotro.

„Pe următorii 4-5 ani, conform recensământului nașterilor, ar trebui să mai avem niște copii. Dar nu știu ce va fi peste 7 ani”.

Casele părăsite pe care le vezi la tot pasul sunt martori de piatră ai acestei speranțe firave, care, într-o formă sau alta, îi hrănește pe localnicii cu care am stat de vorbă.

Profesoara Mia Ivașcu are însă curajul de a vorbi şi despre acel orizont cu care nimeni nu vrea să se împace.

„Eu sunt speriată. Plătesc foarte mult mâna de lucru ca să fac agricultură, să țin de casă.

Dar nu mai pot nici eu, ăsta e adevărul. Când n-oi mai fi nici eu în zonă, mai sunt vreo două babe pe lângă mine”.

Ce-ar putea să fie atunci?

„Va fi o mare pădure”.

La final, o mărturisire

Ţin minte puține lucruri din copilăria mea şi din iernile petrecute la Arefu, în cizme și ciorapi de lână împletiți de mamaia.

Țin minte un câine mare şi lățos. Țin minte leagănul din spatele casei, pe care trebuia să îl împart cu vărul meu.

Bunicul − care, la fel ca bărbatul Vasilicăi Enache, a murit din cauza prafului de pe șantierul barajului Vidraru − ne explica, împăciuitor, că putem să ne dăm pe rând, câte două minute.

Dar cât înseamnă două minute, tataie?

Chiar așa, cât înseamnă două minute? Dar doi ani? Dar douăzeci?

Din curtea bunicii a dispărut întâi frasinul. Înalt și drept, se unduia cu un soi de grație amenințătoare: era singurul copac din gospodărie care îți dădea o măsură clară a intensității vijeliei.

A dispărut, apoi, corcodușul cu tulpină groasă care făcea umbră peste cotețul găinilor și fără de care curtea arată ca şi cum ar fi dezbrăcată.

Grajdul oilor e gol de ani de zile. Dintre cele două vaci a rămas una, apoi a dispărut și aia, laolaltă cu rațele și curcile.

În fiecare an s-a făcut tot mai liniște în curtea bunicii, până când n-au mai rămas decât câteva găini într-un coteț.

La urma urmei, îmi spune bunica, şi dacă iei de la magazin laptele și cartofii, „două ouă trebuie să ai și tu în casă − că doar n-o să stai în bătătură să mesteci un pai în colțul gurii, așteptând pensia”.

Cât o mai putea și ea.