Ultimii custozi ai bujorilor de stepă

Un fotograf din Zau de Câmpie, Ciprian Cenan, vrea să continue tradiția îngrijitorilor de la celebra rezervație cu bujori de stepă aflată la 5 kilometri de centrul comunei mureșene.

Au înflorit recent, la jumătatea lunii aprilie, iar turiștii se înghesuie să prindă cadrul perfect cu florile de culoare roșu aprins.

„Circulați numai pe potecă!”, „Nu rupeți bujorii!” − sunt mesajele panourilor galbene aflate la intrarea în spațiul protejat.

Dar iarba e uscată pe poteca lărgită considerabil în ultima săptămână.

Vizitatorii fac o singură oprire înainte de-a ajunge la bujori, pe drumul neasfaltat spre rezervație: pentru a realiza comuniunea cu natura în lanurile de rapiță care colorează dealurile din zonă.

Pe Ciprian Cenan l-au sunat de la primărie. În ultimii ani, el l-a cunoscut îndeaproape pe ultimul custode al bujorilor de stepă, Octavian Călugăr, care s-a stins din viață în octombrie 2017.

La rândul său, Călugăr preluase „sfânta moștenire” de la Tatăl Bujorilor, un alt localnic, pe numele lui Marcu Sâncrăian.

Ei doi au fost cei din urmă cavaleri ai bujorului de stepă.

„Cu câteva zile înainte să înflorească bujorii, cel care urma să preia această misiune s-a îmbolnăvit, și uite așa m-au rugat pe mine să vin să ajut„, spune Ciprian Cenan.

Inspectează atent locurile.

„Vezi, nici prea multă publicitate nu le face bine. Văd că apar mici poteci și pe unde n-ar avea voie să calce”.

Tânărul nu e plătit pentru efortul lui. Titlul de custode al bujorilor are ceva aproape nobiliar sau, în orice caz, n-ar implica rațiuni lucrative.

Așa i-au spus cei care au muncit aici înaintea lui, că Dumnezeu le-a oferit șansa să aibă în pază un adevărat miracol al naturii. Dar unul care n-ar mai fi existat în prezent fără dedicarea lor.

Primul a fost Marcu Sâncrăian, supranumit Tatăl Bujorilor. Născut în 1917, a avut grijă de rezervație mai bine de 60 de ani.

În 1926, Alexandru Borza, care întemeiase de trei ani Grădina Botanică din Cluj, îi avertiza pe localnici: „În curând n-o să mai fie bujori aici”. Din mulțime s-a desprins un copilandru și a rostit sigur pe el: „Nu te teme”.

Lumea prezentă s-a amuzat, iar puștiul s-a îmbujorat. O parte a poienii din Zau de Câmpie a devenit rezervație naturală, în 1932.

În vara lui 1941, Marcu Sâncrăian era trimis pe front ca radiotelegrafist pe centrala mobilă a comandamentului Corpului 6 Armată.

Un an mai târziu, era condamnat la moarte de Curtea Marțială. Un ordin transmis greșit provocase pierderi importante unei divizii. S-a dovedit în final că unul dintre subordonații lui Sâncrăian fusese cel răspunzător, astfel că sentința a fost anulată cu puțin timp înainte de execuție.

Când s-a întors acasă, în toamna lui ’44, a fost prins de horthiști și trimis în lagărul de la Șăulia de Câmpie. A reușit să scape și, până la trecerea frontului, s-a ascuns prin pădurile din apropierea satului natal, foarte aproape de rezervație.

Situația era dezolantă, plantele erau călcate în picioare, iar gardul fusese distrus. Și-a jurat că va face tot posibilul să țină-n viață bujorul de stepă de la Zau de Câmpie.

S-a dus la Cluj să se documenteze, să afle cum să readucă la viață Paeonia tenuifolia. Partidul i-a trimis un profesor universitar să vadă despre ce e vorba, apoi i-a transmis că patria înflorește oricum, și fără să-și prindă la rever bujorul lui pe cale de dispariție.

În același timp, nici nu-l lăsau să curețe terenul. Era nevoie de aprobare, fiind vorba, totuși, despre o rezervație naturală. Marcu Sâncrăian planta semințe și „culegea” doar buruieni. Constata declinul bujorului de stepă.

Într-o zi, soția lui i-a spus să-i aducă, pentru ghivecele de acasă, pământ scos la suprafață de cârtițele de pe câmp.

Apoi, văzând cum florile ei deveneau strălucitoare, s-a gândit să plaseze semințele bujorilor în mușuroaiele de cârtițe din rezervație.

Și a funcționat.

Când a devenit custode onorific al bujorilor de la Zau, Sâncrăian a reușit să extindă suprafața protejată. Erau 2,5 hectare la început, iar în 1960, el a reușit să obțină încă un hectar de la primăria Zau de Câmpie, situat puțin mai jos, dar cu o expunere mai bună la soare.

Pe a doua parcelă erau atunci câteva sute de bujori; acum sunt în jur de 30.000 de exemplare. An după an, de primăvara până toamna, Sâncrăian a mers zilnic pe jos la rezervație. 5 kilometri dus, 5 kilometri la întoarcere.

*

În ultimii săi ani de viață – a trăit până la 91 de ani −, Sâncrăian i-a predat ștafeta lui Octavian Călugăr, care era primar la acea vreme și care îi fusese ucenic timp de 31 de ani.

Din 2005, Călugăr s-a ocupat serios de bujori. Nici măcar o intervenție pe cord, un an mai târziu, nu l-a făcut să-și abandoneze „munca”.

A încercat să găsească pe cineva, la rândul lui, însă s-a pus imediat problema banilor. „Or, la bujori nu te duci pentru bani”.

Pe bicicletă, primăvara, vara, toamna, Călugăr își făcea cu religiozitate rondul. La un moment dat, hoții îi furaseră gardul dimprejurul rezervației.

Numai spaima că oile ar fi putut ajunge în rezervație îl făceau să pedaleze mai repede. Explica mereu că, dacă tai un bujor înflorit ca să-l pui în vază, se va usca în câteva minute.

În ultimul timp, se ducea bolnav la rezervație. N-a mai apucat să-i vadă înfloriți și anul acesta. S-a stins în toamna trecută, la 67 de ani.

„Era o pasiune pură la acești oameni. Domnul Călugăr a tot venit bolnav în ultimul an, doar ca să aibă grijă de bujori. Eu mai făceam fotografii, dar uite că am prins drag de florile astea”, spune Ciprian Cenan, actualul custode.

Așa reîncepe totul.