Trenul care a întârziat 50 de ani

Povestea aceasta e posibilă numai și numai din pricina unei bombe defecte. E vorba despre una dintre cele peste 1.200 de bombe pe care escadrila 325 a aviației americane le-a lansat asupra Clujului în dimineața zilei de 2 iunie 1944.

Bomba „noastră” a trecut șuierând printr-un acoperiș, un pod, o baie, etaj și parter, sfârșind în pivnița unei case, să zicem pe strada C., nr. 6, unde, în loc de bum, a făcut fâs.

Apoi s-a lăsat o liniște mare și îngrijorată, până într-o zi, când o echipă de geniști a luat-o și a detonat-o pe un câmp, fără să omoare nici măcar o muscă, darmite suflete nevinovate. Astăzi, casa în care locuim stă încă bine-mersi în picioare, fie grație îndurării divine, fie datorită unui noroc absurd, denumit oficial „defect de fabricație”.

Prin mila bombei trimise după întorsul armelor de foștii dușmani – viitori aliați, dincolo de peretele camerei noastre mari, la etaj, locuiește o familie respectabilă de profesori de matematică, acum pensionari.

Tanti Ria și Nenea Roland Kentsch se află în topul celor mai discreți și mai simpatici vecini pe care și i-ar putea dori cineva.

În curte, Nenea Roland are un mic atelier mecanic, unde domnește o perfectă ordine teutonă. Cu ajutorul acestui atelier își alungă uneori plictiseala. Nu doar pe a lui. O alungă și pe a nepoatei sale Karina, scoțând la iveală felurite jucării uitate.

A alungat-o și pe a mea într-o zi în care s-a trezit hotărât ca, după 50 de ani, să repornească trenulețul electric al copilăriei sale. Am urmărit fascinat tot acest alambicat proces tehnologic, căruia i s-a dedicat cu pasiune vreme de câteva luni.

Iată, pe scurt, istoria lui.

Uneori, când vremurile sunt tulburi, lucruri miraculoase se pot petrece, de exemplu, datorită unui unchi providențial.

Unchii din specia aceasta rară pot salva lumea condamnată la plictiseală, mai ales când ei descoperă un nepot cu aceleași afinități. În acest caz, este vorba despre înclinația spre tehnică și inginerie.

Nenea Roland, născut într-o familie de muzicieni din Sebeș, a avut norocul unui astfel de unchi.

În anii ’50, acesta a ajuns să lucreze pentru IBM, ca tehnician specialist în mașini de scris. A emigrat în Germania și în 1963 s-a întors cu un cadou fabulos pentru nepotul lui favorit, pe atunci în vârstă de 12 ani.

Ca un unchi adevărat, a făcut totul cu stil. Înainte de venirea sa, i-a comandat unui tâmplar două plăci de un metru pe un metru jumate, care au fost puse bine. După sosire și bucuria reîntâlnirii, s-a făcut loc în camera mare și unchiul a adus din mașină două cutii mari și verzi, pe care scria Märklin.

Din cutii a scos minunății, una după alta, în timp ce inima copilului bubuia și ochii i se făceau tot mai mari: comutatoare, cabluri colorate, transformatoare, un releu, șine, două locomotive, vagoane de marfă, de persoane, intersecții și macazuri.

Inutil să spun că, noaptea, în timp ce toți ai casei dormeau, copilul Roland visa cu ochii în tavan cel mai frumos vis de care un copil pasionat de tehnică poate avea parte.

Vreme de 3 zile, stând în genunchi pe covor, lângă plăcile de lemn puse laolaltă, cei doi au montat toată instalația, dar nu oricum, ci după legile inginerești.

Au început cu un studiu riguros referitor la stuctură, traseu, poziția gării, a macazurilor și a semnalelor, apoi au continuat cu asamblarea șinelor și a intersecțiilor.

Au urmat partea electrică și alimentarea prin transformator, releele și contactoarele. Chiar la urmă au savurat, ca pe un desert, magia primei demonstrații.

Aceea a fost prima călătorie a trenulețului Märklin.

Locomotiva de accelerat avea patru vagoane: clasa I, clasa a II-a, vagon de dormit și vagon de bagaje. Locomotiva de marfar avea și ea patru vagoane diferite.

Într-o sticluță se afla o soluție ce putea fi turnată pe horn și care, prin încălzire și evaporare, scotea fum, exact ca o locomotivă adevărată cu aburi. Totul era din metal greu, prelucrările erau impecabile, iar precizia ansamblului – o adevărată culme a ingineriei germane.

Bucuria copilului și a prietenilor săi de pe stradă a fost de nedescris, iar sarcinile se împărțeau prin rotație: unul era responsabil cu viteza, altul cu comanda semnalelor, altul cu schimbarea macazurilor.

Cum însă logistica montării presupunea reamenajarea locuinței și suspendarea tuturor regulilor casei, jocul cu trenulețul avea nevoie de un timp privilegiat, care se găsea tot mai rar.

Copilăria s-a risipit mai iute ca fumul micii locomotive. Matematica și informatica au luat locul ingineriei, iar viața a năvălit peste proaspătul profesor Kentsch cu provocări atât de complicate, încât trenulețul a devenit amintire, dar niciodată uitare.

A fost mutat de mai multe ori în mai multe locuri, a trecut prin inundații și pivnițe igrasioase, ba chiar au existat tentative mici de repornire în anii ’80, pentru cei doi băieți ai familiei – ocazii cu care s-a constatat, cu tristețe, nevoia unei reparații capitale.

Marea repornire a trenulețului Märklin s-a lăsat așteptată până în 2015, după mai bine de 50 de ani de la primul „abur”.

În acea zi neînsemnată pentru omenire, dar importantă pentru un singur om, Nenea Roland s-a apucat, pe masa din curte, calm și temeinic, așa cum face toate lucrurile, să vopsească o placă de lemn de un metru pe un metru jumate, aidoma celei de pe vremuri, pe care el și unchiul din Germania o instalaseră în camera mare a casei din Sebeș, acum părăsită.

Și totul a reînceput să prindă viață, încet, pe măsură ce zâmbetul de pe chipul bunului meu vecin devenea tot mai misterios.

Contactoarele cu butoane n-au mai putut fi folosite, câteva șine au ruginit iremediabil, în schimb toate celelalte componente, trecute prin petrol, frecate cu peria de sârmă și unse cu ulei pentru mecanisme fine au fost recuperate, montate, testate și puse în funcțiune, piesă cu piesă.

Mica locomotivă de marfă se plimba cu diverse viteze pe șinele recondiționate, scoțând fericită pe horn un fuior de fum albăstrui, întocmai ca Ema, celebra locomotivă din povestea lui Michael Ende.

Până și Karina, mult mai pasionată de păpuși și să deseneze cu creta pe trotuar, trăgea cu ochiul, vag curioasă, la jucăria cea nouă bunicului.

Iar bunicul zâmbea tot mai larg. O jumătate de secol nu reușise să ucidă copilul din fostul director al Liceului de Informatică.

Zilele trecute, vecinii mei au primit fantastica veste că vor avea și un nepot. Și, cine știe, poate peste câțiva ani, nu foarte mulți, cutiile verzi din pivniță, în care piesele minunatei instalații au fost reîmpachetate disciplinat, se vor deschide pentru strălucirea din ochii unui alt copil.