Tinerii și "gramatica războiului pentru Europa"

Europarlamentarele din 23-26 mai, ținute de-a lungul și de-a latul Europei, au fost în primul rând despre frici: frica de populism și naționalism, frica de fundamentalismul religios, frica de imigranți și refugiați, frica de schimbări climatice, frica de sfârșitul UE, frica de război, frica de viitor. Din fericire, au fost frici care în loc să paralizeze, au mobilizat.

Toate scenariile pre-electorale erau alarmante: europenii nu vor ieși la vot, populiștii și extrema dreaptă vor cuceri Parlamentul European (PE) ca un prim pas în distrugerea din interior a UE, vor urma conflicte între națiuni, Europa va pierde pariul cu viitorul.

Ce s-a întâmplat de fapt. Pe scurt, europenii au ieșit masiv la vot (record în ultimii 20 de ani); populiștii, extremiștii și euro-scepticii au crescut, e drept, dar nici pe departe la cât se temeau unii și pe cât sperau ei înșiși; marile partide mainstream care domină PE din 1979 (când s-a trecut la votul direct), au pierdut majoritatea; dar au crescut în loc forțele de centru și mișcările ecologiste pro-europene.

Mobilizarea: n-a fost ”Soros”, a fost UE. Spre deosebire de europarlamentarele din 2014, când s-a bazat pe agenții de comunicare externe, de data asta Parlamentul European a investit masiv în propria campanie de mobilizare la vot. Sub sloganul ”This time I’m voting”, antrenând o rețea de mii de organizații în peste 2.000 de evenimente în toată Europa, cu campanii în social media (”Choose Your Future”), PE a creat comunități și-a promovat imaginea și activitatea (”What Europe does for me”).

Alte instituții europene, partide sau organizații civice au mobilizat alegătorii prin tot felul de postere și sloganuri creative, unele apelând la ironie și umor crud la adresa unor personaje sau evenimente considerate emblematic-negative - cum ar fi Donald Trump, Viktor Orbán sau Brexit-ul.

Liberal-democrații britanici care au produs una dintre surprizele acestor alegeri și-au făcut campanie pe o platformă anti-Brexit cu sloganul ”Bollocks the Brexit”. La fel și social-democrații finlandezi, cu campania ”We don’t Brexit. We fix it”. Trump a fost calul de bătaie al SPD-ul german - într-o țară în care președintele american e profund antipatizat (sondajele spun că doar 10% dintre nemți au încredere în Trump).

Afiș electoral al social-democraților germani, care au promovat hashtag-ul #europaistdieantwort (Europa e răspunsul). SURSA: Twitter / Tom Nuttall, șeful biroului The Economist din Berlin.

Liberalul belgian Guy Verhofstadt, liderul grupului ALDE din PE, a lansat încă din 2018 o campanie focalizată pe premierul Viktor Orbán, un critic acerb al UE, sub sloganul “First he took our money, now he wants to destroy Europe. Stop Orbán!” (“Întâi ne-a luat banii, acum vrea să distrugă Europa. Opriți-l pe Orbán!”).

Guy Verhofstadt a promovat, în campanie, mesajul “Stop Orbán!”

Strasbourg, orașul gazdă a Parlamentului European, s-a implicat în mobilizarea la vot tot printr-o campanie care asociază figura lui Trump cu pericolele absentesimului.

Fricile europenilor. Tinerii în top. Dar oricât ai investi în mobilizare, nu scoți oamenii la vot dacă mesajul nu cade pe emoții reale - iar fricile au fost printre cele mai importante.

Reziliența partidelor mainstream s-a bazat până de curând pe tranziția lină de la o generație la alta, prin integrarea treptată a celei tinere în structurile lor de putere, prin adaptarea mesajelor lor la nevoile și temerile celor care vin din urmă. Dar procesul e posibil doar în condiții de stabilitate. Nu mai e cazul.

De câțiva ani, pornind cu marea criză economică din 2007- 2008, lumea a intrat într-o tranziție chinuitoare către ceva pentru care nimeni n-a reușit, încă, nici măcar să găsească un nume. Simptomele sunt dureroase și pline de controverse: Brexit, alegerea lui Trump, războiul hibrid, terorismul de inspirație religioasă sau nativistă, ascensiunea populismului și autoritarismului la nivel global, rupturile tot mai violente pe care le provoacă revoluția digitală, schimbările climatice, etc. Efectul e contestarea tot mai vehementă a ordinii politice, așa cum o știm noi de decenii. Iar tinerii sunt în prima linie.

”67% dintre tineri cred că e nevoie de schimbări radicale pentru a remedia sistemul politic actual”, afirmă Marcus Spittler, de la WZB Berlin Social Science Center - cel mai mare institut european de cercetare în științe sociale neafiliat unei universități.

”O ducem mai rău decât părinții noștri”. Un studiu ”Young Europe 2019” realizat recent de YouGov în 11 țări europene, pe un eșantion de 8.220 de tineri între 16 și 26 de ani, arată că cererile de azil și migrația reprezintă cele mai mari probleme cu care se confruntă Europa în acest moment. Urmează schimbările climatice și politicile economice. Tinerii vor o și mai puternică integrare europeană - dar se declară, în același timp, și sceptici în legătura cu asta.

De altfel, scepticismul e dominant printre tineri și în ceea ce privește perspectiva unei vieți mai bune a generației lor comparativ cu cea a parinților. Conform aceluiași studiu, 43% dintre tineri cred că le va fi mai rău și doar 30% se declară optimiști (toți aceștia fiind din țările nordice).

Frica de război. Conform unui alt studiu despre ”ce simt europenii” - realizat în martie-aprilie 2019 de către European Council on Foreign Relation în 14 țări UE printre care și România - peste 25% dintre cetățenii intervievați, fără diferențe semnificative între țări, consideră ca fiind realistă posibilitatea unui război între țările UE în următorii zece ani. Iar tinerii (18-34 ani) sunt cei mai îngrijorați, în procente care merg până la 50% dintre ei. Recordul e deținut de România: 51% (18-24 ani) și 50% (25-34 ani).

51% dintre tinerii de 18-24 de ani din România au răspuns “da” la întrebarea “Credeți că un război între țările UE e o posibilitate realistă în următorii 10 ani?”. SURSA: European Council on Foreign Relations

Dar temerea că UE ar putea dispărea în următorii 10-20 de ani e și mai mare, peste 50% dintre francezi, nemți, italieni sau polonezi considerând realist un asemenea scenariu.

Iar cele mai mari pierderi pe care cetățenii cred că le-ar suferi dacă UE dispare ar fi: comerțul liber între state (38%); libertatea de a călători (37%); de a locui și de a munci în alță țară (35%).

Sondajul a măsurat și emoțiile legate de viitor, iar aici tinerii sunt de asemenea în top: în toate cele 14 țări din eșantion, cei din grupa de vârstă 18-24 ani se tem în mare mare măsură decât restul de siguranța viitorului lor. La fel și stresul, care scade odată cu vârsta: 36% dintre cei cu vârsta între 18-24 se declară stresați în legătură cu viitorul, dublu față de cei peste 55 de ani.

Cum s-a votat. Mobilizarea fără precedent în ultimii 20 de ani a venit ca o revanșă: s-a votat anti-mainstream, dar mai degrabă pro-european decât anti-european.  

Cele două mari grupuri politice, PPE și S&D, nu mai fac împreună majoritatea în Parlamentul European. Primii, deși se mențin în frunte, au pierdut 42 de locuri, iar grupul socialiștilor (S&D) are cu 38 de locuri în minus. Dar voturile s-au dus spre ecologiști, care intră în liga mare a politicii europene, mărindu-și numărul de locuri în PE de la 50 la 69, și către centrul liberal, ALDE, care câștigă 38 de locuri (de la 67 la 105), devenind al treilea grup politic din PE.

Modelul francez. Mutația nu s-a produs peste noapte, iar cazul Franței e emblematic. Acum doi ani, la alegerile prezidențiale, dreapta republicană și stânga socialistă pierdeau deja masiv terenul în fața centrului liberal al lui Macron, dar și a dreptei anti-europene reprezentate de partidul lui Marine Le Pen. Procesul a continuat, numai că în timp ce la euro-parlamentarele din mai “le-pen”-ismul a stat pe loc, centrul a acaparat o bună parte din dreapta clasică, cedând în schimb o altă parte din voturi ecologiștilor, care ”fură” și de la stânga socialistă.

Graficul de mai sus arată cum au migrat votanții francezi între scrutinul prezidențial din 2016 (primul tur) și europarlamentarele din 2019. În partea stângă sunt indicați candidații prezidențiali din 2016, cu ponderile pe care le-au avut fiecare. De jos în sus: Marine Le Pen, candidatul Frontului Național de dreapta naționalistă; Nicolas Dupont-Aignan, candidatul Debout la France, partid de dreapta, conservator și eurosceptic; Francois Fillon, liderul și candidatul Uniunii de Centru-Dreapta; Emmanuel Macron, candidatul En Marche! (la europarlamentare partidul lui Macron a participat într-o coaliție numită Rennaisance); Benoit Hamon, candidatul Partidului Socialist; Jean-Luc Melenchon, candidatul La France Insoumise, partid de stânga filocomunistă. În dreapta graficului, ponderile partidelor și alianțelor la europarlamentarele din 2019. SURSA: data.gouv.fr

În Germania, social-democrații pierd nu mai puțin de 11 locuri în PE, dreapta clasică pro-europeană CDU-CSU a lui Merkel pierde și ea 5 locuri, dar se ridică verzii (+9 locuri), centrul liberal (FDP) își mai adaugă 2 locuri la cele 3 pe care le avea, în timp ce dreapta populistă și euro-sceptică reprezentată de AfD crește și ea, dar sub așteptări, de la 7 la 11 locuri.

Dar tranziția de la partidele mainstream către centrul liberal (ALDE), respectiv ecologism (verzii) are și o puternică dimensiune geografică.

Nordul verde. Circa 70% dintre locurile câștigate de ecologiști vin din jumătatea de nord a Europei, restul din sudul occidental (mai puțin Italia și Malta), în timp ce în est lipsesc cu desăvârșire. În total, verzii au crescut cu 38%, ajungând al patrulea grup politic ca mărime în PE.

Estul vine cu centrul. Dacă vorbim de centrul liberal-progresist (grupul ALDE, aflat în cursul unui rebranding inițat de Macron), geografia ne spune altă poveste. În timp ce distribuția centriștilor pe continent e relativ uniformă (exceptând Italia, Polonia și Grecia), spre deosebire de cei din vestul Europei care doar și-au consolidat ponderea, centriștii din est sunt mai degrabă o noutate. Vorbim de partide sau alianțe recent apărute, aflate la primul scrutin europarlamentar, cum sunt coaliția câștigătoare din Slovacia (20%); liberalii sloveni (LMS), care obțin 15,6% din voturi și 2 locuri în PE; Momentum în Ungaria (10%); Development în Letonia (12%); sau USR-PLUS în România, cu peste 22%.

Pe ansamblu, estul Europei contribuie cu circa 30% dintre locurile obținute în plus în PE de grupul centrist ALDE - mai mult de jumătate fiind aduse de USR-PLUS.

Paradoxul dreptei populiste. Populiștii de dreapta, eurosceptici sau chiar anti-UE, și-au consolidat într-adevăr ponderea în UE (+57 de locuri, dacă luăm în calcul doar partidele afiliate oficial), dar dincolo de acest succes, problema lor principală rămâne fragmentarea. Cele 175 de locuri din PE sunt împărțite de trei grupuri politice, între care există destul de mari neînțelegeri. O tentativă recentă a  lui Mateo Salvini, liderului Ligii din Italia (membră a grupului Europa Națiunilor și Libertățiilor), de a construi o coaliție mai largă, care să includă și partidul aflat la putere în Polonia - PiS, membru al grupului ECR (Conservatorii și Democrații Europeni) - n-a adus încă niciun rezultat. Populiștii polonezii și italienii au divergențe majore legate de relația cu Rusia (Salvini e un suporter declarat al Moscovei), în chestiunea instituirii cotelor pentru refugiați, dar și în diferite chestiuni economice. Chiar și între cele două mari partide populiste italiene aliate la guvernare, La Lega și Movimento 5 Stelle (membru în grupul EFDD) există tensiuni majore.

Oarecum paradoxal, problema fragmentării dreptei populiste europene e dublată de una care ține de concentrarea ei în doar câteva state, majoritatea locurilor din PE (53%) revenind celei din Franța, Italia și Polonia.

Cum s-a întâmplat totul. Dacă ar fi să rezum răspunsul în doar două fraze, aș cita această recomandare pe care am găsit-o în concluziile studiului citat mai sus, cel realizat în martie-aprilie 2019 de către European Council on Foreign Relations:

”Partidele pro-europene trebuie să manifeste urgență, belicozitate, solidaritate și credință, în timp ce promovează mesajele progresului în termeni emoționali. Cu alte cuvinte, dacă vor să promoveze logica păcii, trebuie să arate că știu să folosească gramatica războiului”.

Și cam așa s-a întâmplat.

În final, s-au schimbat multe și se anunță și mai multe, dar cutremurul n-a mai avut loc.  

Viitorul Europei rămâne incert, dar gestionabil.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.