TIFF 2017. Armand Assante: "Ați auzit de Emil Cioran? Sunt răvășit de ceea ce scrie el"

Actorul american Armand Assante, prezent pentru a doua oară la TIFF, după 10 ani de la premiera filmului California Dreamin' (Nesfârșit), regizat de Cristian Nemescu, s-a întâlnit luni, 5 iunie, cu publicul și cu jurnaliștii de la festival.

A vorbit despre film și despre tehnici actoricești, despre asemănarea dintre România și Italia, despre pasiunea sa de a descoperi rădăcinile culturale ale țărilor pe care le vizitează, despre Emil Cioran, cai și cărți.

Apariție exotică, purtând cizme de cowboy la un costum foarte elegant, Assante i-a surprins prin profunzime și prin luciditatea răspunsurilor pe cei care aveau prejudecăți în privința sa.

- Românii trecuți de 40-50 de ani vă asociază cu rolul lui Napoleon dintr-un film de televiziune al anilor '80. Ce vă mai aduceți aminte din acest proiect?

- Nu-l luați chiar așa în serios! A fost visul meu să joc acest rol și l-am jucat mai întâi în teatru, înainte să fie film. Au fost puține proiecte despre Napoleon care au fost terminate și de succes.

Napoleon a avut una dintre cele mai complexe vieți imaginabile. Mi s-a părut întotdeauna că purta în el toate defectele tragice ale personajelor lui Shakespeare, o personalitate fascinantă care avea ambiția lui Macbeth, pasiunea lui Romeo, indecizia lui Hamlet.

- Ce importanță a avut acest rol în cariera dumneavoastră?

- Cred că faptul că l-am jucat mai întâi pentru teatru a avut un efect major asupra carierei mele. Teatrul e ca un fel de olimpiadă de actorie. Și când joci un astfel de rol, concurezi la olimpiadă.

Eram foarte tânăr când mi s-a oferit acest rol, iar impactul lui a fost decisiv asupra formării mele. Sunt un actor lent, mă hotărăsc greu cu privire la alegerile pe care le fac în privința unui personaj și cred că rolul acesta m-a învățat să înțeleg responsabilitatea actorului față de personaj. Nu e o simplă cercetare, e un coșmar.

- Întrebare din public: Există o tensiune între festivalurile de film și rețelele care produc seriale de televiziune, fiindcă acestea nu sunt acceptate în festivaluri. Aș dori să știu care e opinia dumneavoastră legată de acest subiect. Și dacă ar fi să alegeți între un serial de televiziune și un film care să circule în festivaluri, ce ați alege?

- Nu vreau să existe nicio confuzie: totul se învârte în jurul banilor. Așa merge lumea, în zilele noastre, iar filmul a fost întotdeauna un mediu extrem de scump.

După ce, în 2008, economia lumii a intrat în colaps, tehnologia a cunoscut o evoluție fantastică. Brusc, a face film a început să fie mult mai accesibil, iar acum sunt mult mai mulți regizori în lume. Și asta grație tehnologiei, nu talentului.

Eu nu cred, deci, că festivalurile de film ar trebui să se confunde cu televiziunea. Am fost jurat în mai multe festivaluri și pot să vă spun că 90%, poate chiar mai mult dintre filmele din festivaluri nu ajung să fie distribuite în cinematografe. Niciodată! Asta e îngrozitor.

De aceea avem nevoie de o platformă de televiziune. Și de aceea nu poți discuta critic valoarea televiziunii sau a televiziunii prin cablu, care produce propriile filme. Problema reală rămân acele filme extrem de bune, cu un conținut important, dar care nu ajung în circuitele de distribuție. Dacă televiziunea le poate salva, Dumnezeu să îi dea sănătate!

- Credeți că legile ar trebui schimbate? Spre exemplu multe festivaluri au această clauză ca filmul selectat în programul lor să nu fie arătat la televiziune cel puțin un an.

- Cred că regulile pot fi adaptate. Nu am un alt răspuns. E mai important să avem filme care sunt văzute de public.

- Au trecut 10 ani de la lansarea filmului California dreamin' și de la moartea regizorului Cristian Nemescu. Foarte puțini dintre spectatorii de azi își mai aduc aminte de el. Dacă ar fi să-i faceți un portret, ce ați spune?

- Cristi înțelegea extraordinar de bine România, chiar dacă era foarte-foarte tânăr. Îi înțelegea tote nuanțele, istorice, culturale, de mentalitate. El înțelesese instinctul care îi ghidează pe români și cred că îi și iubea.

Dacă priviți filmul cu atenție, veți vedea cum ilustrează simple trăsături ale oamenilor, dar care spun, adunate, povestea problemelor societății. Alegeți un personaj și urmăriți-l. Veți înțelege și societatea românească, dar și modul de funcționare al societății în general, care se recondiționează din nevoia de a supraviețui.

Cred că Cristi avea o mare intuiție, ca regizor și scenarist, încât să poată vedea aceste trăsături fine și să le poată ilustra în film.

- Ce a însemnat pentru dumneavoastră acest film turnat în România, California dreamin'?

- Când m-am întâlnit cu Andrei Boncea (producătorul filmului - n.r.), în 2004, forma filmului nu era definitivată. Au fost discuții care au durat aproape 3 ani. Apoi, Andrei și Cristi au aflat că filmam ceva în Bulgaria și au venit să ne întâlnim.

Și mi-au spus așa: Uite, n-avem toți banii, dar avem jumătate, și vrem să facem filmul într-o lună. Și eu am zis: Ok, hai să facem filmul. Și l-am făcut.

Cred că drumul cu mașina pe care l-au făcut până în Bulgaria, ca să vină să mă vadă, mi-a produs o impresie puternică și mi-am zis: Tipii ăștia sunt serioși.

- Proveniți dintr-o familie mixtă, cu origini italiene și irlandeze. Cum ați înțeles România, din această perspectivă?

- România are și ea un spirit mediteraneean. Sunt 5.000 de cuvinte latine în română și, până la urmă, suntem niște produse ale Romei. De fapt, unul dintre lucrurile care m-au atras la Cristian Nemescu, ca regizor, a fost că era obsedat și pasionat de cinemaul neorealist italian.

Eram convins că el va fi neorealistul României. Avea o reacție aproape instantanee la ceea ce se întâmpla în societate. Și asta e esența neorealismului.

-
Întrebare din public: Cum împăcați viața de la Hollywood cu viața de familia?

- N-ar trebui să pui laolaltă Hollywood-ul cu familia. Hollywood-ul e o iluzie. E și o comunitate puternică, care lansează conținut la nivel global. Nu e bine să le confunzi, la fel cum nu e bine nici să încurci un rol cu viața personală.

Ca actor, lucrezi cu povești, la fel cum un jurnalist lucrează cu povești. Amândurora ne plac poveștile, dar avem perspective diferite asupra lor. Asta nu înseamnă că trebuie să îți exploatezi propria viață sau să permiți cuiva să îți exploateze viața. Eu am fost un tată devotat și încă sunt. Principala mea obligație a fost mereu față de familie.

- Întrebare din public: În legătură cu cel mai recent film, The Wanderers (difuzat la TIFF - n.r.), nu considerați că e un clișeu să jucați un vânător de vampiri?

- Eu nu-l văd ca fiind un clișeu. Ceea ce îmi place la acest film e că pune niște întrebări pe care și le pune orice om. Cred că oricine s-a gândit la un moment dat la spiritele rătăcitoare, fie că a fost vorba de îngeri, demoni sau răposați.

Imaginația umană rătăcește exact în zona explotată în film. Deci, nu mi s-a părut deloc un clieșeu. Nu suntem în fața unui film clasic cu vampiri. Dimpotrivă.

- Întrebare din publicDe unde această obsesie față de moarte în cinemaul comercial?

- Trăim într-o lume în care există, teoretic, 40 de milioane de refugiați. N-am mai văzut statistici asemănătoare din al Doilea Război Mondial și refuzăm să acceptăm realitatea. Suntem la începutul unui război foarte periculos, care se întâmplă chiar acum.

Dacă există o obsesie față de moarte, e doar o reflexie a fricii din mințile și sufletele noastre.
În ultimii ani, milioane și milioane de oameni au murit peste tot în lume. Devii conștient de asta dacă înțelegi cu adevărat istoria.

- Întrebare din public: Există o speculație conspiraționistă care spune că regizorul Cristi Nemescu nu a murit întâmplător, în accident, ci din cauza atitudinii critice din filmul lui. Ce părere aveți?

-Eu n-am mai auzit teoria asta. Nu cred că are vreo bază reală. Cristi nu a fost o figură politică controversată, dimpotrivă, oricine l-a cunoscut știa cât de mult iubește această țară. Dacă nu avem capacitatea să râdem de defectele noastre, atunci cred că am pierdut intriga acestei vieți.

Cristi știa ce-i amuză pe români. În plus, comunitatea despre care vorbește în film poate fi reprodusă oriunde, nu e specifică doar României. Peste tot găsești exact același tip de personaje. Universalitatea mesajului sfidează logica unei astfel de afirmații conspirative.

- Întrebare din public: Cum regăsiți Clujul după 10 ani?

- A crescut foarte mult. Pe atunci era un festival foarte intim, iar acum văd că se transformă într-un festival major. Se vede cu ochiul liber că s-au făcut niște investiții mari. Și cred că va continua să crească.

Acum 10 ani mi-am zis că e unul dintre cele mai poetice orașe pe care le-am întâlnit, și îmi păstrez această părere. Simți istoria din zidurile orașului. Iar despre TIFF aș spune că e pe cale să se impună ca un festival de referință la nivel global.

- Întrebare din public: Spuneți-ne mai multe despre omul din spatele actorului. Ce faceți când nu munciți?

- Am fost extrem de atașat de călărie. Mulți știu acest lucru despre mine, voiam să fiu cowboy. Până prin 1993, stăteam la o fermă, aveam cai, tot felul de animale. Sunt un om căruia îi place să stea în natură, s-ar putea să nu arăt așa la prima vedere, dar petrec mult timp în aer liber.

Cu privire la viața mea... îmi place să iau multe notițe, sunt obsedat de fotografie, călătoresc peste tot prin lume și îmi place descopăr elementele care compun o cultură. De aceea călătoresc, ca să descopăr rădăcinile unei culturi.

- De ce ați renunțat la călărie?

- Eram extrem de activ, studiam tot soiul de tehnici de rodeo cu un cowboy. Și el spus − Hai să luăm o pauză, așa că am urcat pe un munte. Totul era în ordine, când calul meu a intrat printr-un tufiș și am alunecat într-o ravenă de vreo 4 metri.

Calul mi-a salvat viața și abia am putut să îl scoatem de acolo. A fost un accident îngrozitor, mi-am rupt șoldul în două. Nu se mai vede când merg, dar dacă joc fotbal și trebuie să prind mingea sau dacă trebuie să mut o masă, e un calvar. Am continuat să călăresc, dar acel accident e o atenționare pentru întreaga viață.

- Spuneați că vă place să vă formați o percepție despre culturile pe care le întâlniți. Cum ați descrie România?

- Din caracteristicile oamenilor pe care i-am cunoscut, pot spune că e foarte asemănătoare cu Italia, în multe feluri. Oamenii au temperamente asemănătoare, minți asemănătoare. Îi găsesc pe scriitorii români foarte interesanți.

Ați auzit de Emil Cioran? Sunt răvășit de ceea ce scrie el. Îl citesc în engleză, are o minte poetică excepțională. Mă întreb: ce face o minte să funcționeze în așa fel?

Istoric, politic, nu știu multe despre România de acum 30, 40, 50 de ani, în afară de generalități. Dar, uneori, o asemenea perioadă de opresiune naște minți surprinzătoare, nu-i așa? Chiar și Cristi Nemescu vorbește despre opresiune.

- Întrebare din public: Cum se influențează culturile, spre exemplu cinemaul american și cel european?

- Cu privire la cinemaul american, cred că anii '60 și '70 l-au schimbat în mod radical. Și cred că asta are legătură cu Italia și cu cu regizorii italieni, care au avut un efect uriaș asupra cinematografiei. Și nu vorbesc aici doar despre Coppola și Scorsese.

A fost un cu totul alt val și cred că cinemaul american s-a reinventat în anii '70. Atunci s-au trasat noile repere. Cu toții iubim Hollywood-ul, tuturor ne place Vrăjitorul din Oz și finalurile fericite.

Dar ceea ce au înțeles neorealiștii italieni, iar apoi valul cinematografic american din '70, este că trăiești într-o societate unde oamenii au probleme și filmul trebuie să reflecte acest lucru.

- Cu ce gen de regizori vă place să lucrați?

- Mereu spun o poveste despre Cristi Nemescu, când sunt întrebat asta. Eram pe platou într-o zi și simțeam că nu se întâmplă nimic, că nimic nu merge bine și că eu transmit mai puțin decât toți.

Și i-am spus lui Cristi: Poate ar trebui să o lăsăm așa, fiindcă azi nu știu să joc, nu știu ce se întâmplă, mă simt pierdut, nu pot comunica nimic.

Când joci, mai ales în fața unei camere de filmat, ceea ce contează este să creezi legături, să transmiți ceva.

Cristi s-a gândit un pic la ceea ce îi cerusem și apoi mi-a zis: Știi ce? Dacă ești pierdut, fii pierdut.

Adică cum, l-am întrebat. Lasă-te să fii pierdut, mi-a zis.

Personajul meu din film, căpitanul Jones, era pierdut. Cu toate că era comandantul unor trupe de marines, era pierdut când a trebuit să ia o decizie.

Sugestia lui Cristi a fost o gură de aer incredibilă. Mi-a ridicat de pe umeri întreaga obligație de a juca un jol. Dacă am avea cu toții curajul să ajungem în acel loc, în care să ne lăsăm purtați de val, să nu ne mai gândim dacă avem sau nu un răspuns potrivit...

Și în zilele noastre e o problemă: prea mulți oameni au răspunsurile potrivite atunci când se ridică întrebări. Puțini se mai gândesc înainte să răspundă la o întrebare.

Deci, ceea ce apreciez la un regizor este când mă face să scot din mine ceva ce nici nu știam că e acolo. Și pot număra regizorii în stare să facă asta pe degetele de la o mână.

- Numiți-i!

- Cristi Nemescu a fost unul. Andrei Koncealovski a fost altul. Altul a fost Sidney Lumet. A fost unul dintre cei mai mari regizori americani. Îmi aduc aminte că, într-o zi, eram furios pe mine însumi fiindcă nu puteam să fac scena să curgă, era o zi dezastruoasă.

I-am zis - Sidney, nu mai pot, nu se întâmplă nimic. Iar el mi-a spus: Apleacă-te în față cu 2 inci (circa 5 centimetri - n.r.) când vorbești cu ceilalți! Am făcut asta și a schimbat cu totul dinamica și energia din încăpere. Asta este ceea ce un regizor mare poate să facă!

- Vă rog să comentați această afirmație: "Ca profesie, nu recomand actoria deloc".

- (Râde) Ceea ce am vrut să spun este că actoria este un mod de viață. Ea devine modul tău de viață, felul în care privești lumea, felul cum te uiți la oameni, cum îi studiezi pe ei și trăsăturile lor.

Pentru mulți oameni, asta înseamnă să trăiești fără să mai ai perspectiva zilei de mâine. Sunt atât de puține garanții în această profesie! Nu ai niciodată siguranța că vei mai lucra vreodată.

- Ați trecut prin astfel de situații?

- Fiecare actor are breșe uriașe între proiecte. Mulți actori nu vorbesc despre asta, dar toți am trecut prin așa ceva. E ca și când ai călători într-un rollercoaster. Într-un an ești sus, apoi ești jos de tot.

Ca să trec peste asta, de obicei mă întorc la ceea ce e simplu pentru mine: îmi place cu adevărat sinergia dintre mine și restul lumii. Îmi place să intru în contact cu oamenii.

Și pentru că am fost muzician când eram mic, îmi place muzica și îmi place să o fac. Ăsta este vântul care te scoate din furtună și care te împinge înainte.

- Ați învățat muzica de la mama dumneavoastră?

- Mama a avut o mare influență asupra vieții mele. A fost foarte curajosă, avusese poliomielită, și-a trăit viața într-un cărucior cu rotile. A suferit fizic mult, dar avea o minte poetică, citea mii și mii de cărți.

Grație ei am ajuns să iubesc poveștile și înțelesurile lor. Ce voia să spună Tennessee Williams, ce voia să spună Eugene O’Neill sau Cehov. Sunt niște repere în mintea mea, care mi-au schimbat percepția asupra lumii.

- Cum a fost reîntâlnirea cu Răzvan Vasilescu, cu care jucați și în California Dreamin', dar și în The Wanderers?

- Este unul dintre actorii mari ai acestei lumi. E un actor înnăscut. A fost o bucurie să fiu alături de el. Și o plăcere să ne revedem.

- Ce face Penelopa vieții dumneavoastră? (aluzie la faptul că l-a jucat pe Ulise în anii '90 - n.r.)

- Bună întrebare! Sper că mă așteaptă. Ăsta e destinul ei, deși n-am nicio garanție că va fi așa. Mă rog la Dumnezeu să mă aștepte, fiindcă și eu aștept.

- Cum vă pregătiți pentru un rol?

- Eu vin din lumea teatrului, ăsta e tot background-ul meu. Orice rol primesc, încerc să îmi dau seama ce intenționează autorul cu acel personaj. Și încerc să rămân alături de intenția lui. Prima mea obligație e să fac asta.

Apoi intervine regizorul. Fiecare lucrează în felul lui, Ridley Scott nu lucrează la fel ca Koncealovski sau ca Lumet. Fiecare are maniera lui în care se apropie de actori și de rol.

Când mă pregătesc pentru un rol în fața camerelor de filmat, mă folosesc de același proces ca atunci când ies pe scenă. Primul pas este să introduci rolul în propriul tău ADN, să îl deții.

- Spuneți-ne o melodie, o carte și un film care v-au schimbat viața.

- Wow. Are you lonely, de Elvis Presley. Străinul lui Albert Camus. On the Waterfront, de Elia Kazan.

*

A consemnat Bianca Felseghi

Armand Assante a fost însoțit la întâlnirea de la TIFF de producătorul Andrei Boncea (în stânga).

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.