Temerarul. Povestea omului care a mers pe jos de la Cluj la Bucureşti

„Fascinantă la cactuși e adaptarea la condițiile de viață…”, spune Sorin, cu ochii lipiți de monitor, în căutarea unor imagini care să îi susțină convingerea.

„… pot trăi într-o fisură de stâncă unde nu există umiditate aproape deloc. Trăiesc acolo în simbioză cu tot felul de microorganisme care le sintetizează hrana. Sunt niște plante fantastice. Сând vezi ghemotocul ăla care face o floare imensă…”

Îmi arată fotografii de familie, cu soția și copiii într-o seră cu mii de ghivece din care pândesc monstruleți cu țepi.

A fost o perioadă bună, zice, atunci când cultivau cactuși. Copiilor le plăcea ideea de-a le explica oamenilor, pe la târguri, cum se îngrijesc și cum se udă tot felul de plante exotice.

Apoi, bula imobiliară care a cuprins România prin 2006-2007 i-a omorât visul. Sera s-a închis și a trebuit mutată la țară. Acolo, însă, întreținerea era prea scumpă pentru ca afacerea să mai aibă rost.

Cactușilor le trebuie o temperatură constantă de 4-5 grade iarna. Și cum să le oferi asemenea condiții, undeva, pe un deal, când tu însuți n-ai de niciunele?

De unde se dovedește că, într-adevăr, cactușii supraviețuiesc aproape în orice condiții, mai puțin vitregiilor economice. Cam la fel ca românii.

„Au fost momente când am avut firme care… aveau și o cifră de afaceri, și un număr de angajați, dar tot timpul a fost așa (schițează cu mâna dreaptă un grafic sinuos − n.r.): iar am falimentat, iar m-am ridicat, iar am falimentat, am pierdut casă, am luat-o din nou de la început, și tot așa.

Au fost momente în care locuiam cu patru copii într-o singură cameră. După care iar am reușit să ne revenim…”

Acum, Sorin Bobiș (51 de ani) și soția sa, Stela, trăiesc într-o căbănuță de lemn − o încăpere caldă, cu baie, atât −, la marginea unui sat situat aproape de granița județelor Cluj și Mureș.

El încă se mișcă greu, ca un urs care, abia trezit din hibernarea cea lungă, redescoperă lumea cu o reticență explicabilă.

S-a întors de vreo două săptămâni de la Marșul Speranței, după ce a parcurs pe jos drumul Cluj-București, peste 400 de kilometri, pentru a li se alătura manifestanților din Piața Universității la mitingul din 20 ianuarie.

Povestea lui Sorin și a familiei sale e o micro-istorie a antreprenorului român de după Revoluție. E viața unui om care vrea să fie liber. Care n-a lucrat nici măcar o zi la stat. Care a câștigat pe cont propriu pâinea familiei sale, riscând, greșind, învățând, reușind, greșind din nou.

Atunci când s-au sudat, ideile i-au adus bunăstare. Iar când s-a dus cu mintea prea departe, a venit și căderea, fără milă. Dar n-a fost niciodată doar vina lui.

„Noi suntem cei mai puternici! Asta e lozinca noastră, a familiei”.

Totul a început în 1989. Începuse, ce-i drept, în 1966 (anul nașterii sale), dar destinul lui este legat, fără discuție, de acel miraculos an al libertății, fiindcă, pentru generația lui, și nu numai, atunci a înviat viitorul.

În februarie 1989, acum 29 de ani, Sorin a cunoscut-o pe Stela.

„Era în plin comunism, nu știam noi nimic despre obiceiurile astea romantice, dar, după ani, când am stat și-am socotit, ne-am dat seama că ne-am cunoscut de Dragobete, într-o sâmbătă.

Plecasem cu colegii într-o tură speologică la Izvorul Tăușoarelor, în Munții Rodnei. Era o tură de iarnă destul de dificilă, pentru că aveam de mers vreo 27 de kilometri pe jos.

Voiam să înaintăm pe Galeria Belgienilor, în cel mai adânc colț al peșterii, unde erau niște târâșuri destul de spurcate. Plănuisem să facem bivuac acolo, în ideea că o să cartăm niște zone noi.

Numai că, atunci când se punea problema să rămâi câteva zile în peșteră, aveai nevoie de o echipă de sprijin, care să te ajute să duci bagajele. Și din Năsăud a venit un grup de speologi care să ne ajute cu asta. În grupul ăla era o singură fată”, povesteşte Sorin.

Femeile nu erau mari doritoare să se târască prin apă și să care echipament greu în spate.

Sorin, pe atunci student la Construcții, vorbește cu însuflețire despre acea „perioadă romantică” din anii ’80, când un sac de puf, un neopren sau o lanternă Petzl erau atât de rare, încât stârneau invidie.

Clubul de speologie din Cluj era condus de Iosif Viehmann − legendarul „Pepi” Viehmann −, fost asistent al lui Emil Racoviță.

„Romantic” poate fi și un eufemism pentru sărăcie. Bagajul de mâncare pe care-l avea Stela, singura fată din grupul de la Năsăud, conținea câteva conserve și lapte condensat. Altceva nu se găsea.

Au coborât în bezna de mirabilit din Tăușoare. Acolo fusese descoperit un mineral care, odată expus la lumină, își pierdea starea solidă și devenea gazos.

Scos din condițiile de peșteră, pur și simplu dispărea.

La fel a procedat și Stela. După ce echipa de clujeni s-a instalat în peșteră și s-a apucat de treabă, ea a plecat către Cabana Muncitorilor Forestieri. Numai că, din greșeală, a luat mâncarea cu ea.

A mai durat aproape cât o zi de muncă, 6-7 ore, pentru ca studenții veniți de la Cluj să-și adune catrafusele și să iasă la suprafață. Nu mai aveau chef de nimic.

Când au ajuns la cabană, cheful era în toi. Fetele se fereau de târâtul prin subteran, dar nu și de speologi.

„Era o pepinieră de căsătorii!”, râde Sorin, astăzi.

După trei săptămâni, a cerut-o de nevastă.

„Ne-am căsătorit în octombrie ’89, la Bistrița. Pepi Viehmann ne-a fost cavaler de onoare. Chiar în ziua nunții se anunțase că Ceaușescu o să vină la Bistrița, așa că toate drumurile erau blocate.

Era să nu ajungem la cununia religioasă. Pe drumul principal, care trece prin Dej, nu se putea merge, așa că Viehmann, care cunoștea toate cotloanele, ne-a cărat pe niște arături.

Era o sâmbătă ploioasă și urâtă, oamenii din Năsăud fuseseră duși cu autobuzele pe stadionul din Bistrița, să-l aștepte pe tovarășul. Dar el n-a mai venit, așa că s-au pregătit degeaba.

Și nunta noastră a fost cam așa: veneau nuntașii, săracii, după ce așteptaseră o zi întreagă, plouați, vă dați seama, în octombrie…”, rememorează Sorin Bobiș.

− Dar a fost bine, noi am fost fericiți, intervine Stela, care ne ascultă în timp ce curăță cartofi pentru masa de prânz.

Au cinci copii împreună. Și, de vreo doi ani, sunt și bunici.

Dar să nu anticipăm.

*

După nunta cu peripeții, tinerii însurăței s-au mutat într-un apartament din Cluj, la etajul 8 al unui bloc nou, care nu avea lift și unde, prin urmare, nu prea voia nimeni să locuiască.

Acolo i-a prins Revoluția.

„Eu am crescut într-o familie cât se poate de normală. Ai mei n-au fost nici dizidenți, nici deținuți politici, n-au avut niciun fel de problemă cu regimul.

Tatăl meu era administrator la un cămin studențesc, mama era asistentă medicală. Am fost pionier, utecist, exact ca toți tinerii din vremea aceea.

În clasa a XI-a s-a întâmplat să fiu coleg de bancă cu un băiat pe nume Tudor Boilă. Și mai povesteam una-alta, despre istoria României.

Deja îi cunoșteam familia când, într-o zi, mi-a zis: «Tatăl meu a fost închis». Du-te, mă, fii serios! «Da, și fratele lui taică-meu a făcut pușcărie, și mătușile mele, la fel».

Și am început, ușor-ușor, să privesc lucrurile altfel. Prin intermediul lui Tudor am cunoscut un cerc mai mare de prieteni, pe Calea Turzii din Cluj. Erau vecini cu Doina Cornea, și atunci am auzit și de ea”.

Pe 21 decembrie 1989, Sorin Bobiș a plecat să-și ducă televizorul la reparat televizorul. Era un Sport mic, alb-negru și trainic, cum aveau unii studenți români prin cămine, să-l poată lua repede la subțioară și să urce cu el pe vreun deal, ca să „prindă” transmisiile tv de la unguri, bulgari sau sârbi.

Așa că n-a apucat să vadă cum Ceaușescu era huiduit la mitingul din Piața Palatului. A aflat de la cunoștințe și l-a apucat mâncărimea.

A lăsat televizorul în plata lui și s-a dus în centrul orașului, cu prietenul său Tudor Boilă, fiul preotului greco-catolic Matei Boilă.

Dar în centru era liniște și pace. Călin Nemeș și prietenii lui nu ieșiseră încă în fața librăriei Universității.

Cei doi prieteni n-au mai așteptat. S-au luat după un zvon care zicea că muncitorii de la Combinatul de Utilaj Greu, aflat pe platforma industrială a Clujului, nu sunt lăsați să vină spre centru.

„Multe dintre deciziile mele se datorează faptului că, de la 15 ani, am făcut parașutism. Când faci parașutism, ești aici. (Se ridică în picioare.) Aici e zona sigură din avion, acolo ești în afară.

Și, la un moment dat, trebuie să faci gestul ăsta. (Face un pas.) Îl faci sau nu-l faci? Dacă ai sărit, nu te mai poți întoarce. Nu mai există dus și întors”.

„Сând am ajuns pe lângă fabrica de ceramică Iris, am dat de un cordon de militari. Toate tramvaiele erau oprite și lume adunată.

Ne-au lăsat să trecem înspre platforma industrială, dar în sens invers, către centru, nu ne mai lăsau. Lumea era îmbarcată în tramvaie, iar ordinul era să se plece direct spre Mănăștur (în partea opusă a orașului − n.r.), fără să mai oprească în nicio stație. Ne-am urcat și noi.

Ajunși înapoi în zona Gării, primul tramvai s-a oprit, nu știu din ce motiv, apoi toate care au urmat după el. Lumea s-a dat jos și câțiva s-au desprins și au pornit pe jos spre centru.

Din față veneau troleibuze, dar oamenii ăștia le opreau și le trăgeau captatoarele jos. Îi chemau pe toți, să mergem împreună.

Am înaintat așa, într-un grup care nu era mai mare de 150 de persoane, până lângă fostul cinematograf «23 August». În fața noastră, pe podul de peste Someș, era cordonul de soldați. Mai rămăsese o distanță de vreo 50 de metri între noi și ei”.

Astăzi știm că acea intersecție de lângă fostul hotel Astoria a fost al doilea loc însângerat al Clujului.

Atunci, pe moment, oamenii au scandat și au cântat prima strofă din „Deșteaptă-te, române”. Dar după ce armata a tras prima salvă și demonstranții s-au aruncat pe burtă, o voce îi încuraja că sunt gloanțe oarbe și n-au de ce să se teamă.

Apoi, fără niciun avertisment, fără nimic, s-a tras în plin.

„La cât era grupul de compact, dacă trăgeau toți soldații ieșea măcel, că strada Horea nu e foarte lată acolo. Cred că au tras unu sau doi descreierați, care au îndeplinit ordinul, dar majoritatea au tras în sus.

În fața mea era un domn mai în vârstă și am văzut că-i zboară pălăria: executat, împușcat în cap. Lângă mine, un tânăr a fost nimerit în pulpă.

Pe ăsta l-am luat și l-am dus la Policlinica cu Plată, care era acolo, în zonă. Strigam să vină un medic, dar medicilor le era frică să aibă grijă de el. Era o atmosferă…”

Detaliile povestite de cineva care a fost acolo, pe buza vieții, fac mai dramatice evenimentele rămase doar în cărți de istorie.

În anii aceia, înainte de Revoluție, Sorin se apucase de cusut. Făcea haine de iarnă din puf, la comandă. Pufoaice. Iar asta e o informație semnificativă, mai ales pentru ce avea să se întâmple în viața lui.

În ziua aceea, ultima zi întreagă a comunismului din România, Sorin purta o geacă din petice de blugi, făcută de el. Prietenul său Tudor avea și el o haină hand-made, galbenă cu negru, foarte distinctă în peisajul gri din acea vreme.

„Când lumea a început să se împrăștie, am plecat și noi. Ne-am dus acasă la părinții mei, ne-am dat jos pufoaicele și le-am ascuns în podul casei, să nu ne identifice, în caz că se filmase la Astoria. Și am rămas în pulovăr”.

Afară părea să fie mai curând o toamnă târzie și umedă, iar oamenii simțeau că trăiesc pentru prima dată.

În fața Sfatului Popular (astăzi, la intersecția Pieței Unirii cu Bulevardul Eroilor), o mașină de pompieri a stropit mulțimea cu apă.

O femeie a aruncat pe fereastră un vraf mare de cărți și de ziare. Cei din stradă au aprins torțe.

A doua zi, lângă Librăria Universității, pe o batistă era așezată o bucată de creier, străjuită de lumânări aprinse.

„Era o atmosferă care acum e foarte greu de descris în cuvinte. Să trăiești toată viața în comunism și, dintr-o dată, să mărșăluiești prin centrul orașului cu o coloană care striga «Jos Ceaușescu!»…

La început, nici nu s-a prea strigat altceva. Toată lumea avea treabă cu el, cu Ceaușescu, «Jos tiranul!». Aveam deja reflexe, ne uitam în stânga și-n dreapta și ne întrebam: care-i securistu’?

Erau oameni care aveau un curaj nebun, suspect pentru vremea aceea. Se urcau pe câte ceva și începeau să vorbească”.

Era 22 decembrie și, într-o mulțime de vreo 40.000 de oameni, Sorin a aflat că Nicolae Ceaușescu a fugit.

„Am mers repede la bloc, am luat un cearșaf și am vrut să scriu ceva. Ce poți să scrii într-un asemenea moment? Trăiască România Liberă!

Azi pare așa de lipsit de fantezie, dar nu știam ce să scriu. L-am atârnat pe balconul meu de la etajul 8. Au venit vecinii, m-au rugat să îl dau jos, n-am vrut. Se temeau că o să vină să ne bombardeze”.

Au urmat zile de isterie, în care oamenilor le era frică de teroriști sau că apa este infectată, asociațiile de locatari făceau noaptea de pază pe blocuri, iar studenții asigura „permanența” pe holurile facultăților, fără să știe de cine le apărau.

Când au început să vină, camion după camion, ajutoarele din străinătate, studenții s-au oferit să le descarce. Numai că le-au pus la cheremul a tot felul de șefi și șefuți de comitete, care le-au distribuit, de fapt, după bunul lor plac.

Îşi înghite un scrâşnit.

„Țin minte o fază care pe mine m-a… m-a rupt. Eram cu Stela la Casa de Cultură din Cluj și descărcam un tir. Duceam pachetele undeva, jos, într-un club de la subsolul clădirii.

Ore întregi, am dat pachete din mână în mână. La un moment dat, un băiat a luat dintr-un pachet o banană, să o mănânce, și toți ceilalți au sărit pe el, că e pentru copiii sărmani.

Cred că i-a stat în gât, n-a mai putut-o mânca. Nu vă puteți închipui ce atmosferă era… Noi descărcam o zi întreagă și nu-ți permiteai să iei o banană, cu toate că printre noi erau oameni care nu văzuseră în viața lor o banană. De-asta mi-i ciudă pe tâmpiții ăștia, pe comuniștii ăștia…”

Tăcem toți.

Anul ăsta, pe 20 ianuarie, a fost a doua oară când Sorin a participat la o manifestație în Piața Universității din București.

În aprilie 1990, urca la balconul Facultăţii de Geologie, de unde se ţineau discursurile, ca să ducă lista de 5.000 de semnături adunate la Cluj pentru susținerea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara: interzicerea dreptului de a candida în alegeri, timp de trei legislaturi consecutive, pentru foștii activiști ai PCR și foștii ofițeri de Securitate.

La Cluj, Zona Liberă de Comunism fusese organizată în jurul statuii lui Matei Corvin, după modelul celei de la kilometrul zero al Capitalei.

„Am fugit acasă, am scos cearșaful de sub soția mea, l-am sfâșiat în două și am făcut primele pancarte. Nu mai aveam alte cearșafuri în dulap, ăla era ultimul. S-au consumat pe revoluție”.

Pentru o vreme, Sorin Bobiș a activat în organizația de tineret a PNȚ-CD Cluj, alături de prietenii săi din familia Boilă.

La alegerile din Duminica Orbului − 20 mai 1990, a fost observator într-un sat. Când s-au numărat voturile, țărăniștii primiseră două, dintre care unul era al lui.

S-au pierdut alegerile…

… au urmat mineriadele, și mulți prieteni au plecat din țară. A fost așa de abrupt totul…

Niciodată nu am avut gândul de a pleca. Am continuat. Făceam ore de formare spirituală la partid, unde veneau oameni cu totul și cu totul deosebiți.

Acolo i-am cunoscut pe Rațiu, pe Coposu, pe părintele Eusebiu Cutcan, pe părintele Tertulian Langa.

Cutcan, care făcuse aproape 15 ani de pușcărie, ne-a povestit cum, ziua, era preot în sat, iar noaptea devenea haiduc, până l-au prins.

Erau niște scene la discuțiile alea… S-a ridicat cineva din sală și a întrebat: Ați omorât pe cineva? − Am fost nevoit, a răspuns…

*

După Revoluţie, Sorin n-a stat mult pe gânduri şi a înfiinţat o firmă. Împreună cu fratele lui, s-au apucat de producție în curtea casei părintești.

Având experiența pufoaicelor croite de la zero în anii ’80, au trecut la perne și pilote din puf, o afacere care a tot crescut aproape 20 de ani.

Criza din 2008-2009 i-a lovit când se aşteptau mai puţin.

Luaseră un credit să se dezvolte și, în decurs de câteva luni, s-au trezit că oamenii nu-și mai permiteau să cumpere ce vindeau ei, nici măcar pentru zestre.

Astăzi, Sorin are o mică afacere de familie: crește plante Sempervivum, din familia Crassulaceae.

Un cactusist veritabil ar zice că sunt buruieni, spune Sorin, amuzat.

Dar sunt plante Hardy, foarte rezistente, care iernează afară. Înfloresc o singură dată în viață și apoi mor.

Când, la începutul anului, și-a anunțat pe Facebook intenția de a merge pe jos până la București, stătea pe același scaun de unde povestește astăzi. Privea cifrele roșii ale unui calendar.

S-a hotărât pe loc, așa cum a făcut toată viața.

La fel ca atunci, în anii ’80, când, într-o vacanţă de vară, pornise cu fratele lui, fără provizii și fără prea mulţi bani, să facă turul României pe bicicletă.

La fel ca mai apoi, când, fără cine ştie ce pregătire, plecase să coboare cu pluta pe Siret. Şi chiar coborâse nişte kilometri.

− Tată, nu vrei tu să te apuci de șah și table? − i-a scris fiica cea mare pe Facebook, după ce a citit postarea, venită de nicăieri, despre ideea de a pleca pe jos spre Bucureşti.

„Exista un risc foarte mare: să fii ridicol. Poate nimic nu te macină mai tare decât ideea asta. Mă, nu-s ridicol făcând treaba asta. Mă și gândeam: mă duc, urc Feleacul și gata, scot o limbă și nu mai pot.

Lucru care s-a și întâmplat, de altfel. Abia după vreo trei zile ne-am intrat în ritm și au dispărut crampele musculare. Nu mai făcusem mișcare de ani de zile”.
___

De când s-a întors de la București, Sorin se încalță cu greutate și trăiește cu anti-inflamatoare. Corpul se răzbună, mai ales că avea tendoanele ahiliene operate.

Îl întreb dacă, după aproape 30 de ani de democrație, se simte dezamăgit de români.

„Nu așa trebuie să punem problema. Uitați-vă la satul ăsta: are primar PSD, iar acum 4 sau 5 ani era aproape sută la sută PSD. Am venit și am început să vorbesc cu oamenii.

Păi, de-aici, din sat, au fost trei participanți la Marșul Speranței, iar două mașini au plecat din satul ăsta la manifestația de la București!

Când încep să cunoască adevărul și altfel decât prin prisma televizorului, oamenii pot să înțeleagă altfel lucrurile.

E o ruptură între oraș și sat. La oraș se mai dezbate. Aici, singura legătură cu lumea e televizorul”.