Taina pălincii şi cheia vieţii

Într-o zi, demult, nea Nicu Rus din Bârlea, un sat îmbătrânit printre cuminţi dealuri transilvane, a călcat pe un măr de vară, a alunecat și-a căzut pe spate cât era de lung.

Ardelean aşezat, nu s-a grăbit să sară la loc în tălpi. A rămas un pic atent, să afle dacă nu și-a rupt ceva, și, din acea poziție de culcat, s-a apucat să contemple bătrâna livadă de meri din jur.

Atunci, în ziua aia, i-a pus gând rău. Și nu s-a lăsat până când, într-o altă zi, dar tot demult, n-a tăiat toți merii și nu i-a băgat, rând pe rând, pe foc.

Oricum, în satul lor nimeni nu pune mare preț pe mere. Acolo se întinde regatul prunelor albe. Și doar ele, dulcile și zemoasele, răsfățatele sorții, ajung la cazanul de țuică, acolo unde nu pupă nici picior de alt fruct, fiindcă asta, dragă domnule, ar fi o blasfemie.

Iar la cazan, nea Nicu e The Boss, El Comandante, DJ Supremul.

Am stat cu nea Nicu să aflu taina pălincii. Să-mi intre în cap procesul tehnologic o dată pentru totdeauna, să aprofundez cum se obţine minunea asta care mai întâi te arde pe gât, după care coboară la lontru, de-ţi încălzeşte stomacul şi te face să scrâşneşti a putere.

Normal, fiindcă are 52 de grade fix.

„Așa-i stasu’ aici la noi, nici mai mult, nici mai puțin”, zice nea Nicu.

De cum se culeg, prunele se pun în butoaie. Anul ăsta n-a fost rău: ceva secetă, deci producția e mai mică, dar gustul va fi mai pronunțat. Cică pălinca de prune albe are un parfum al ei, inconfundabil, pe care doar cunoscătorii îl pot detecta.

Apoi începe testul răbdării. Prunele trebuie să fermenteze minimum două luni, sub musculițe, mucegaiuri şi mirosuri de toamnă.

Apoi vine ziua cea mare: se duc butoaiele frumos la cazan, cu programare pe caiet.

Cazanul înseamnă sărbătoare şi deopotrivă spectacol atent regizat. E un loc plin de viață, cu oameni care aduc cu ei povești și, uneori, tăceri inexplicabile, întinse pe ore întregi.

Peste acestea toate se aude, ca o mantră, sunetul clopoțelului atașat la învârtitorul de pe fundul cazanului. Câtă vreme sună, e bine: înseamnă că paletele aferente lucrează, deci țuica nu se afumă.

La chemarea clopoțelului, cazanul devine poiană a lui Iocan în variantă transilvană, dar și loc de pelerinaj sau liman de respiro, unde răsar de te miri unde, ca din Hades, umbre și suflete aflate în căutarea unei vorbe bune. Și a unui păhărel.

Așa, doar pentru degustare și socializare, în nici un caz de băut. Că pe bețivii abonați, care roiau cândva ca muștele de oțet în jurul unei felii de lămâie date cu miere, nea Nicu i-a lămurit cu vremea să se „relocheze”.

Clientul, adică proprietarul prunelor, vine la cazan cu butoaiele de borhot, care va fi preschimbat miraculos, din fructe semi-putrezite, în limpezimea de cristal a țuicii.

Clientul aduce şi lemne uscate, care vor fi arse sub cele două cazane, tot el mută butoaie și găleți și, în general, face tot ce-i spune nea Nicu dirijorul. Iar acesta, precum un alchimist, îi testează țuica la răstimpuri, turnând-o pe cazan și dându-i foc să vadă dacă mai conține alcool sau ba.

Nea Nicu, în halat albastru, împreună cu asistentul său, nea Puiu, în halat roșu, se prind într-o horă nebună, cu învârtituri, ce începe prin septembrie și se termină colo, prin decembrie.

Lucrează non-stop, pe ceas, în schimburi, alături de un partener care are şi el asistentul lui.

Autoritățile vin, desigilează cazanul, își iau taxele și, când sezonul e gata, resigilează totul la loc. Legal, frumos, pe față; doar că nu se știe cât va mai ține acest balet. Că ăștia umblă mereu la legi.

Cum se-ntâmplă treaba, cum se fabrică minunăţia asta de pălincă pe care bucureşteanul, de pildă, când o primeşte într-o sticlă de jumate, o ţine ascunsă şi n-o împarte decât cu prietenii ăi mai buni, poate nici cu ei?

Secretul poveștii e pârâul din spatele cazanului. Pe-acolo trecea un amărât de fir de apă până când nea Nicu s-a apucat să caute în sus, cu un buldo, izvoare colaterale. Când a dat de unul adevărat, era să nu mai poată scoate mașinăria din albie, așa de tare a țâșnit debitul.

Apa aia rece e cheia. Ea e adusă, ajutată de un hidrofor, în două cuve mari prin care trece câte o țeavă.

Ţeava din dreapta vine de la Alambicul 1. Acolo se pun la fiert câte 500 de kile de borhot odată. Se fierb bine şi se condensează datorită țevii ce trece prin apa din pârâu.

Drept urmare, într-un recipient curge un soi de licoare cristalină, peste care nea Puiu trece periodic degetul arătător și gustă. Apoi se clătește rapid cu o gură de bere, că el țuică nu bea nici mort.

Asta e ţuzla, sau țuica de-a-ntâia. Când ţuzla asta e epuizată și nu mai are alcool, cazanul se golește de borhot prin perete, direct într-un bazin de ciment.

Periodic, vine un băiat cu o vidanjă şi goleşte bazinul; într-un proces perfect ecologic, borhotul ajunge la stânile de oi. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap că oile pot avea treabă cu pălinca.

„− Păi și nu le mere burta la oi de la borhot de prune?

− Păi nu le mere, că le place. În plus, are și o grămadă de vitamine, așa că oile dau lapte bun, iese brânza ca lumea.”

Țuzla aia slabă se trece apoi în Alambicul 2, cel din stânga. Alt izvoraș cristalin, doar că, de astă dată, periculos de tare.

„Primii litri se pun separat. Sunt toxici, buni numa’ pentru pârlit găinile după ce le-ai opărit și ciupilit. Găinile alea grase, din care se face leveșa bună, duminica”.

Nea Nicu amestecă țuzlă cu țuică distilată a doua oară până când, cu știință și răbdare, aduce lichidul transparent din butoi la 52 de grade, conform stas.

Apoi se măsoară cantitatea, clientul își pune comoara în recipiente, se strâng mâinile și vine un alt client cu lemne, răbdare, emoție, povești. Şi tot așa.

La cazan nu-i loc de plictiseală, deși unii, am observat, devin contemplativi, cad pe gânduri. O fi focul, aburii, atmosfera, căldura, cine știe? Oricum, și tăcerile au poezia lor.

Acum e ora 8 dimineața. Tanti Jeni, soția lui nea Nicu, forfotește de ceva vreme prin bucătărie, povestește cu mâțele, ceartă găini.

Ne pune pe masă o mămăligă în straturi, cu brânză topită și șuncă afumată, care ţi se prelinge în mațe ca lava pe vulcan. Bem și-o pălincă?

Normal, să știe mămăliga că ajunge în burtă de om, nu de câine.

Cică în cantități moderate, pălinca asta e medicament curat. Nu se știe cu exactitate ce boli vindecă, însă, cu siguranță, alungă vremelnic gândurile negre şi dă curaj unui suflet șovăielnic, când nu ştie dacă să apuce coarnele plugului ori ba.

Stau și ascult un om care îmi deapănă o fascinantă poveste de viață. Ce poate fi mai interesant? În gând, preamăresc meseria de jurnalist.

Învăț, tac, sunt recunoscător. Și ghiftuit. Rar, mai arunc câte-o întrebare. Răscolesc trecutul omului la fel cum se joacă un copil cu vătraiul în jar, de sar scântei și se umple vatra de lumină.

Aflu istoria unei familii de țărăniști gospodari pe care comuniştii i-au luat drept chiaburi și i-au târât prin pușcării după ce slujiseră țara în război și-n lagăre.

Aflu cum e să răzbești, să te adaptezi, să nu cedezi, să reconstruiești de la zero, exact când totul pare pierdut. Aflu cum e să iubești albinele și mierea de păpădie.

Viața lui nea Nicu pare simplă, dar nu e. E povestea unui Moromete de Ardeal, care a dansat o viață întreagă pe sârmă, a făcut multe meserii în multe locuri, dar care a ales să se întoarcă mereu la origini, la pământurile tatălui și bunicului său, acolo unde casa bătrânească de piatră e încă în picioare, la fel ca povestea fondatoare și tot adevărul.

De aici, din această postură privilegiată, din loja pe care și-a construit-o din plug, sapă și ciocan, nea Nicu Rus din Bârlea privește cu detașare înțeleaptă cum lumea trece, se schimbă și se petrece pe sub ochii lui.

Și nici că-i pasă, fiindcă el azi, ca-n fiecare zi, are treabă. Azi are de arat și de dus butoaiele unuia la cazan. Diseară intră iar în șut.

„Satele astea din jur toate-s pe ducă, încet. Majoritatea locuitorilor sunt pensionari de pe vremea lui Ceaușescu. După ce se duc și ei, dacă mai rămân 15-20 de familii într-un sat e lucru mare. Familii tinere, dacă sunt vreo cinci-şase…

Problema e că, neavând prea multe perspective, mulți eșuează la cârciumă și, încet, încet, ajung bețivi. E foarte ușor să te ratezi într-un sat din ăsta.

Oamenii satului se împart, după mintea mea, fix în două: harnici și ratați. Pe primii îi vezi la prima oră lucrând ceva pe lângă casă, pe ceilalți, lucrând ceva pe lângă cârciumă.

Cheia vieții e, după mine, să-ți placă munca și să vrei să faci de toate: livadă, animale, stupi, țuică, agricultură, seră, ce pică.

Să-ți ții mâinile și mintea mereu ocupate cu ceva, să rămâi activ, nu contează câți ani ai. Îl vezi pe câte unul care, cum muncește un pic, atâta se mai jelește, se ține de șale… Te și-nfundă râsul.

Stau și mă uit în jur cum s-a mai dus cutare și cutare. Majoritatea, fumători și bețivi.

Aveam niște colegi șoferi la Gherla. No, ăia, frate… Seara, când puneau pușca jos, se puneau pe băut de parcă acu-acu venea sfârșitul lumii. Până nu erau în cap, nu se lăsau. După ce au trecut de 40 de ani, au început să se rărească, pe rând.

În alte părți i se zice horincie, pălincărie, distilerie, țuicărie. La noi i se zice simplu: cazan. Acum câțiva ani, au dat unii o spargere și au furat tot ce era din cupru. O mare pierdere. Dar, vorba lui taică-meu: Pe lumea asta, câștig fără pierdere nu este.

Am refăcut totul împreună cu partenerul meu, de la zero. O grămadă de bani. Niște meseriaşi țigani au construit cazanele din nou, ca la carte.

Am securizat locul, iar acum îți trebuie cam 7 chei să poți intra. Și un flex. Plus că este grilaj de fier-beton. Cu toate astea, cineva a umblat pe la zar astă-vară. Deci, interes este…

Cazanul ca și cazanul, dar important e învârtitorul dinăuntru, care nu lasă borhotul să se prindă de fund. Mi l-a făcut un nepot la fabrică, la Armătura, după proiectul meu.

Pe vremuri, trăia un om amărât, surdo-mut, Partenie îl chema. El era responsabilul cu învârtitul manual, așa cum se învârte la silvoiz.

După ce am pus motorașul cu clopoțel care învârte singur, sărmanul Partenie a intrat în depresie. S-a pus pe plâns ca un copil. Degeaba i-am spus că e binevenit oricând, că aici are rânduială de o țuică, o masă, un scaun.

Ba, mai rău, după vreo juma’ de an a murit, că era bolnav. Dar cu țăranii ăștia poți să te pui? Râdeau de mine, că cică eu l-am băgat în groapă de când am pus motorul ăla la învârtitor. Revoluția industrială, auzi tu. Gura asta a satului e ceva…

Îl vezi pe cocoșu’ ăla mic? Ui, ce fain e, ce culori are! Mic, da’ are gura mare, să vezi cum cântă dimineața. La soție nu-i place, că mai scurmă pe la flori. Pisica fuge după el, el se înfoaie, sare, aia fuge. Mă uit la ei ca la teatru, mă mai distrez și eu, mai trece vremea.

Nu-mi vine să cred că azi-mâine apuc 80 de ani. Cu Jeni suntem împreună de peste 50 și nu ne plictisim. Stăm așa, mai vorbim despre te miri ce: copii, nepoți, lucru, gospodărie, vecini, orătănii, mâțe.

Negociem tot timpul ceva și, mai ales, nu uităm să râdem de orice prostie. Râsu-i bun, ajută la om.”

N-am putut pleca din Bârlea fără ca tanti Jeni şi nea Nicu să mă omenească, aşa cum fac gospodarii când le treci pragul.

Mi-au pus în portbagaj şi o găină grasă, gata pigulită, şi nişte ouă proaspete şi, cum altfel, un picuţ de pălincă vindecătoare, numa’ vreo cinci lităre, aşa.

Şi-am plecat spre oraşul meu forfotitor cu un zâmbet mijit, tot gândindu-mă, pe măsură ce mă apropiam de casă, la acest dialog de o supremă tandreţe:

− Lasă tu, muiere, mâțucii ăștia aci pe scaun lângă sobă, ui’ ce faini îs… Ce bine dorm ei acolo.

− Da, sigur, pe scaun, să mi-l umple de păr. Lasă-i să steie acolo pe lemne, că tot lângă sobă-s.

− Tu, Jeni, dacă te-aș pune io pe tine pe lemne, ce-ai face? No zi, ție unde ți-ar plăcea să stai mai bine: pe scaun sau pe lemne?

− Da’ ce, io-s mâță?