"Sunt o persoană cu dizabilităţi şi îmi caut jumătatea"

„Hai să-ți spun… în liceu am avut un șoc. Am făcut un liceu umanist, eram șase băieți în clasă, iar restul, fete. Aveam pauza mare de 20 de minute. Și ieșisem afară, îmi mâncam sandvișul și vedeam fetele sărutându-se cu băieții.

Mi s-a strâns inima. M-am gândit atunci că eu n-o să am niciodată șansa asta! N-am spus nimănui nimic, dar îți dai seama ce-a fost în inima mea… Eram adolescent, e vârsta aia la care, orice ai face, te gândești la asta…”

Bărbatul din fața mea își sprijină mâna dreaptă cu cea stângă și se concentrează să răsfoiască, pagină cu pagină, un meniu de restaurant. Eu nu știu cum să reacționez.

Nu știu să mă uit la el, nu știu cum să-l ajut, dacă are nevoie de asta sau dacă nu cumva ajutorul meu ar putea fi perceput ca o jignire. Nu știu. Nu m-am gândit niciodată că ar fi important să învăț.

Primul lucru pe care îl descoperi, după ce îl cunoști pe Doru, e că sunt pur și simplu foarte multe lucruri la care nu te gândești. De pildă, nu te gândești niciodată cum e să intri într-un restaurant și să nu poți face gesturi care altora li se par firești.

Să te concentrezi când mănânci supă cu lingura, să bei din halba de bere cu o mână susținută de cealaltă, să simți uneori privirile insistente ale celorlalți…

Și, în tot acest timp, să nu te pierzi cu firea. Să nu disperi. Să fii relaxat, să râzi, să nu o iei razna. Să fii dispus să înveți și să devii mai bun. Ba chiar să-ți dorești o familie numai a ta.

*

Doru Munteanu are 39 de ani și locuiește la Brașov. De mai bine de jumătate de an, el postează periodic, pe contul său de Facebook, următorul mesaj:

„Bună, mă numesc Doru Munteanu, am 39 ani și sunt persoană cu dizabilități fizice. Îmi doresc să cunosc o persoană deschisă și sinceră pentru a începe o relație de cuplu și, de ce nu, pe termen lung, pentru a întemeia o familie. Sunt nerăbdător să îmi întâlnesc jumătatea. Lasă-mi un mesaj în privat pe facebook dacă dorești să ne cunoaștem. Numai bine tuturor. Mulțumesc”.

Povestea lui Doru am aflat-o în vara anului trecut, de la un prieten. Din diverse motive, o deplasare la Brașov, pentru a-l cunoaște, părea să se amâne de la sine, de fiecare dată. Iar Doru mă întreba cu precizie, săptămână de săptămână, lună de lună, când pot să ajung la Brașov.

Înainte de Anul Nou, când toată lumea își încheie diverse topuri personale cu realizări – și chiar mi se părea că m-am descurcat onorabil în 2016 –, Doru m-a întrebat, din nou, când ajung la Brașov.

Atunci mi s-a făcut foarte rușine și mi-am promis că voi merge.

Aceasta este povestea lui Doru, un bărbat diagnosticat cu tetrapareză spastică, pasionat de înot și de călătorii, aflat în căutarea unei soții.

*

La naștere, Doru Munteanu a primit un punct Apgar din 10 puncte posibile. Era mai mult mort decât viu. În primele 30 de zile de viață, doar a respirat. Atât. Era hrănit artificial, iar părinții lui nu știau dacă va supraviețui sau nu.

„Marele meu ghinion este că, din cauza nașterii cu probleme, mi-au fost afectate mersul, vorbirea, folosirea mâinilor. Un lucru măcar îl am întreg: memoria, gândirea.”

Diagnosticul de tetrapareză spastică spune multe despre copilăria lui Doru. Nu putea să fie un tărâm al fericirii. Dar a avut partea ei de miracol.

„Primii 7 ani mi i-am petrecut mai mult prin spitale. Făceam trei-patru internări pe an la București, Dezna, Călan. Mergeam în spitale, pentru gimnastică medicală, fizioterapie, acupunctură, presopunctură.

Părinții mei au încercat tot ce s-a putut pentru a mă recupera cât mai aproape de normal. Din păcate, copilăria mea a fost și ușoară, și grea. Grea, deoarece, până la vârsta de 8 ani, când am început clasa întâi, am stat mai mult prin spitale, însă printre picături am avut parte și de anumite bucurii din partea familiei și-a prietenilor”, rememorează el.

Tetrapareza spastică este o formă de paralizie cerebrală. Pacienții prezintă deficit motor atât la nivelul membrelor superioare, cât și al celor inferioare.

„În tetrapareza spastică se constată o pierdere a mișcărilor de finețe, o scădere a forței de contracție voluntară, o creștere a reflectivității osteo-tendinoase, o creștere a rezistenței la întinderea pasivă a mușchiului, și o hiperreflectivitate a reflexelor de flexie”, se arată pe o pagină dedicată recuperării fizice.

Nu există soluții de vindecare, însă condiția poate fi mult ameliorată prin exerciții fizice și tratament specific. De asemenea, o mare parte dintre pacienți apelează la logoped sau învață mijloace alternative de comunicare.

Printre amintiri se strecoară și detalii dureroase. Unii apropiați le-au recomandat părinților lui, cu mult spirit practic, să-l abandoneze pe Doru într-o instituție, să nu-și mai bată capul. Părinții săi s-au încăpățânat însă.

„Mama, căci fără ea nimic nu ar fi fost și nu ar fi – mulțumesc, Doamne, că am părinți -, a fost nevoită să-și modifice programul la serviciu. Părinții mei nu s-au speriat și nu m-au abandonat”, spune el.

Datorită îndârjirii lor, Doru a mers la școli obișnuite, cu copii de vârsta lui. I-a fost însă greu să-și facă prieteni.

„Părinții au fost nevoiți să vorbească cu directorii și profesorii de la școlile care le-am urmat, să le explice situația mea. Cu greu am fost acceptat. Îmi doream enorm să mă pot descurca și eu ca ei.

Nu mă puteam juca la fel ca alți copii, pentru că nu aveam echilibru. Cădeam, iar ei nu înțelegeau, nu puteau sau nu voiau să înțeleagă aceste probleme ale mele. Uneori mă simțeam respins și îmi era greu”, rememorează el.

A terminat liceul și s-a trezit în fața altor dileme:

„După terminarea școlilor, mi-am dorit cel mai mult să mă angajez. Voiam să mă integrez, să fac ceva util, dar mâinile sunt marea mea problemă. Nu pot face chiar orice, iar la unele lucruri am nevoie de mai mult timp. Am fost angajat pentru perioade scurte. M-am simțit util și bine, dar tot au fost perioade scurte de timp”.

Însă voința de a se autodepăși l-a împins mai departe decât își imagina. Pasionat de înot, a participat la competiții de profil și a câștigat chiar un titlu de campion european la o competiție destinată persoanelor cu dizabilități fizice. A călătorit la munte și la mare, a fost în țările din jurul României și în alte țări din Europa.

Printre regretele lui se numără imposibilitatea de a conduce o mașină. „Fac mișcări bruște cu mâinile. Nu cred c-ar fi bine să conduc”, spune el, amuzat.

Îmi amintesc cum, după ce a coborât din mașina cu care ajunseserăm la restaurant, și-a încheiat, cu multă atenție, fermoarul de la geacă.

*

„Haide, întreabă-mă ce vrei”, zâmbește el de pe cealaltă parte a mesei. Îmi închipui că dizabilitatea lui presupune multe momente în care se trezește pur și simplu foarte singur.

„Nu, singur nu. Am pasiuni. Mă uit la televizor, merg la Asociație, merg la înot, lucrez. Am ocupații și e bine, nu pot spune că mă simt singur”, răspunde firesc.

Atunci, un omuleț din capul meu mă întreabă, la fel de firesc: „Scuza ta care e?”.

„Pot spune că am o viață aproape normală. Mă ocup de o afacere de marketing și cu ocazia asta mi-am făcut mulți prieteni, cunoștințe, care mă apreciază pentru că muncesc, ceea ce pentru mine înseamnă un sprijin moral extraordinar”, adaugă el.

Așa că îl rog să-mi spună ceva foarte intim: de pildă, ce înveți după 39 de ani de viață cu tetrapareză spastică.

„Să mă lupt, să nu mă dau bătut. Să fiu serios, să nu mint. Să arăt oricui că, deși am deficiențe, pot face lucruri deosebite. Am uimit unele cunoștințe prin ce am făcut: am urmat școli normale, am fost campion european la înot.

Pe cât posibil, m-am luptat și mă lupt să arăt că, deși am deficiențe, mi-am depășit condiția mea fizică. Mă consider norocos pentru că, deși am această dizabilitate, fac lucruri deosebite, și asta pentru că părinții mei s-au ocupat de mine din primele clipe de viață.

Eram un cobai. Dacă părinții mei auzeau de un tratament și credeau că îmi este bun, îl încercau, și asta din disperarea de a mă vedea cât mai aproape de un om normal. Nu toți cei cu deficiența mea se pot lăuda cu multe lucruri.”

Doru Munteanu, 39 de ani

Următorul pas logic ar fi o familie.

„Cea mai mare dorință a mea este să găsesc o metodă să mai elimin din dizabilitate și să mă căsătoresc. Familia, pentru mine, înseamnă stabilitate, echilibru, siguranță.

Visez să iubesc și să fiu iubit, pentru sufletul meu, pentru ce sunt ca om. Acum locuiesc cu părinții și am parte de tot sprijinul lor necondiționat, dar mă gândesc că, atunci când ei nu vor mai fi, nu îmi va fi ușor.

Îmi doresc mult să am copii și să duc o viață cât mai aproape de normal. Am prieteni cu dizabilități care au reușit să se căsătorească. Mă motivează acest lucru și vreau să cred că, dacă ei au reușit, și eu voi reuși. Mă bucur pentru ei, dar sufăr că încă nu reușesc.”

În timp ce mulți tineri sunt speriați de perspectiva unei căsnicii, Doru știe că este ceva ce trebuie să realizeze în această viață.

„La mine, prima impresie sperie. Am pierdut, gata… Dar tot sper să găsesc o fată cu mult bun-simț și respect, care să aibă răbdarea și bunăvoința să-mi descopere părțile rele și cele bune, sufletul, iar apoi să decidă dacă putem fi împreună sau nu.

Nu am nevoie de milă, ci de răbdare și respect. Este important să știm ce ne dorim, unde dorim să ajungem, ce sacrificii suntem dispuși să facem pentru a ne atinge scopurile”, adaugă el.

Îl întreb dacă își atinge întotdeauna scopurile.

„Nu. Nu întotdeauna duc lucrurile până la capăt. Dar știu ce vreau, pot să spun – aia, aia și aia. E bine.”

Ce le-ar spune oamenilor care trec zilnic pe lângă el?

Se gândește puțin și-mi vorbește despre diferențele enorme de mentalitate – de felul în care este privit în România, comparativ cu țările din Vest pe care le-a vizitat. Apoi revine:

„Mai bine le spun să lupte și să nu se dea bătuți de la nimic. Orice lucru pe care suntem nevoiți să-l facem necesită anumite sacrificii, însă prin perseverență se poate ajunge, de cele mai multe ori, la rezultate incredibile”.

Terminăm cina, răstimp în care Doru povestește cum citea în copilărie volum după volum. Acum a renunțat în favoarea internetului, unde găsește de toate.

Îmi povestește despre oameni pe care îi respectă, cu dizabilități, la fel ca el, dar care au făcut înconjurul lumii în cărucior. Au demonstrat că nimic nu este imposibil.

Pentru Doru, încercarea asta e legată de căsătorie. Din tot ceea ce spune, răzbate un pragmatism luminos, lipsit de orice fel de egoism: lucrurile se cer făcute pentru că așa trebuie, pentru că trăiești, și atunci îți datorezi pașii unei lupte.