Șoferul electric. Troli, Punky sau Pufus, după caz

Nu-s pasionat de mașini. Drept urmare, n-am crezut niciodată că pot cădea în extaz în fața unui Electric Bus. S-a apropiat de stație mai silențios ca o pisică. A oftat. A deschis ușile lent, pe tăcute. O minune.

Autobuzele electrice au venit în oraș printr-un program de cooperare româno-elvețian, unde elvețienii, boieri, au dat 85%. Așa, să tot cooperezi!

Am pornit, așadar, de la o mașinărie, pentru a vorbi cu șoferul ei, ca, în final, să ajung la împlinirea unui vis obsedant al copilăriei. Și cercul s-a închis.

Acolo, la capătul știut al lumii, oamenii așteptau cu gâturile întoarse către șoseaua care cobora la Fabrica de Bere, locul de unde începea, de fapt, orașul. Așteptau, ca pe Mesia, un troleu.

Era pe vremea când nimeni nu avea habar ce e democrația și cu ce se mănâncă ea. Atunci, într-o noapte, o mână curajoasă scrisese pe zidul fabricii o propoziție care pusese pe gânduri nu doar orașul, ci chiar și satele dimprejur, cu babe cu tot.

Și toți rămăseseră așa, pe gânduri, fiindcă nimeni nu reușea să priceapă ce-a vrut să spună autorul: "Pân-aici democrație, de-aici încolo Mănăștur".

Și când nimeni nu mai credea, troleul ăla cu toate colțurile rotunjite apărea ca din neant, de sub buza dealului. Era o rablă comunistă, condusă de un șofer gras, care purta șapcă cu cozoroc.

Avea un calorifer înăuntru și o taxatoare tristă-n celălalt capăt. Taxatoarea nu râdea niciodată, fiind ocupată să taxeze. Or, cu taxatul de bilete nu era de glumit.

Troleul întorcea acolo, la capătul lumii, apoi oprea în prima stație. Cu un suspin bacovian, de cavou, ușile cu burduf ne ferecau pe toți înăuntru. Și șoferul pornea.

Dar nu mergea prea departe, ci doar un pic mai jos, unde strada Câmpului întâlnea strada Mănăștur. Acolo aștepta un ins subțire, într-un balonzaid gri-șobolan, cu o mapă sub braț. Era cel mai privilegiat om din lume.

Era Prietenul șoferului.

Troleul oprea, se deschidea ușa aia mică, secretă, de la șofer, iar tipul în balonzaid pătrundea într-un univers paralel, pe care îl vedeam ca pe un soi de anticameră a raiului.

Separată de restul lumii, cămăruța aia strâmtă și caldă, de unde ți se deschidea înainte panorama șoselei, în toată splendoarea ei, mi se părea cel mai de invidiat loc de pe pământ.

Era ca un amvon urban, plimbător. Iar șoferul era apostolul-șef al lumii de asfalt.

Și acum mi se pare exact la fel. Iar unul dintre visurile secrete ale copilăriei mi s-a împlinit acum, târziu. Am devenit eu însumi Prietenul șoferului.

Am stat în față, închis ca într-un acvariu, în cămăruța aceea magică, prin a cărei imensă fereastră orașul, cu clădiri, mașini și pietoni cu tot, ți se așterne la picioare cuminte ca o blană de oaie în fața unui șemineu ce dogorește.

"La 8.51 plec din Piața Mihai Viteazu. Te aștept cu prăjitură, nu cu pâine și sare".

Auzi, la și 51 de minute, parc-am fi japonezi...

Așa mi-a zis Adrian Bartoș, șoferul electric, cunoscut ca Hadrian pe vremea când era legionar roman în Terra Dacica Aeterna și, mai nou, ca Duras, de când îl reprezintă pe fostul rege dac în Omnis Barbaria, o nouă asociație de reconstituire istorică.

Rolul i se potrivește mănușă.

Adi e un personaj exotic. Ras în cap ca un rugbist, are un cercel în urechea stângă și barbă lungă, împletită. Dacă n-ar avea ochii ăia de un albastru infinit, prin care vezi tot, ar putea părea mai dur ca Duras, cel care i-a cedat tronul lui Decebal.

E elegant în ținuta lui asortată − cămașă cu vestă, și miroase a parfum bun. Deși are o vechime considerabilă în branșă, nu seamănă cu șoferii de pe vremuri, mereu îmbufnați și jmanglitori de motorină.

A prins și troleurile alea rotunjoare, cu taxatoare și cu burduf la mijloc, cărora le tot săreau cornițele de pe cabluri și în care, iarna, îți înghețau creierii.

A trecut prin toate etapele, pe tot felul de mașinării, pe toate liniile. Știe orașul ca-n palmă, știe orele când e aglomerat sau permeabil "ca brânza", a văzut atât de multe din cabina lui, încât meseria asta și-a cam epuizat secretele.

Îl aștept în stația lui 32 de la "Florin Piersic", iar când mă vede, zâmbește larg de după geamul lat cât ecranul cinematografului.

Autobuzul Solaris, care costă 620.000 de euro, e mai silențios ca o barcă plutind dimineața pe lacul Baikal. Oprește cu un oftat de domnișoară bătrână care înțeapă goblenul într-o duminică ploioasă.

Ușile se deschid fix la nivelul trotuarului, ca un suflat discret de nas într-o batistă de muselină.

Călătorii pășesc din lumea electrică în cea normală, firesc, la fel de silențios. Imediat după ei, de pe ușița secretă coboară și Adi.

Are de pierdut cam 8 minute. Înfulecă cu poftă din prăjitura Albinuța, atent să nu-i rămână cremă în barbă. Mă face să salivez.

La și 51 fix, pornim.

Trăiesc, în sfârșit, visul copilăriei mele. Stau în față. Sunt Prietenul de invidiat al șoferului. Ore în șir, nu mă mai dau dus. Sunt în delir. Ascult. Mă uit. Ascult.

"Când eram în școală, tata s-a prins că eram cam mediocru la mate' și m-a trimis la ore particulare. Doamna profesoară era foarte simpatică. Făceam ore la ea în bibliotecă. Îmi arăta formulele, mă întreba dacă am înțeles și îmi dădea o seamă de exerciții. Apoi ieșea vreo oră.

Cum pleca, mă repezeam la cărți și mă apucam de citit în disperare, orice îmi pica în mână. Ieșeam din timp, îmi plăcea la nebunie. La final, i-a zis lui tata: «Nu-i mai dați ore, că e o investiție proastă. Copilul ăsta nu e prost, dar nu vrea să învețe matematică. Lui îi plac mai mult cărțile». Și tata mi-a dat pace.

Așa că m-am făcut șofer.

Asta mi-a plăcut și îmi place în continuare. Pe lume sunt trei categorii: șoferii profesioniști, șoferii normali și deținătorii de permis auto. De ăștia din urmă e bine să te ferești.

Șoferii profesioniști nu doar că îi identifică în trafic imediat, ci pot anticipa cam ce tâmpenii urmează să facă. Asta-i șmecheria.

La ultimul nebun care m-a înjurat, am ieșit cu levierul pe umăr. Când m-a văzut, a apăsat accelerația, a trecut pe roșu și dus a fost. Dar îi știu numărul, poate ne revedem.

Suntem într-o mașinărie de vis, aleasă autobuzul anului 2017. Nu seamănă cu nimic din ce am condus până acum. Se încarcă full în câteva ore de la o stație de 2000 de kilowați, cu cabluri cât mâna.

E o sculă deșteaptă, plină de electronică și contacte de argint. Producția e poloneză. Să nu uităm de Lech Wałęsa, cel de la care a pornit trezirea. De asta au polonezii o economie care duduie și cam 8000 de kilometri de autostrăzi, în timp ce noi, doar vreo 800.

Noi ne-am ocupat în istorie cu neatârnarea și apărarea gliei strămoșești, treabă grea...

Mașinile astea sunt ca niște dame de lux. Fiind primele autobuze electrice aduse-n țară, ele trebuie să se plimbe silențios, așa, prin zone mai liniștite, mai eco, pe lângă parcuri, pe lângă clădiri istorice.

Sunt niște bijuterii, totul e digitalizat, cu camere de filmat, cu GPS, cu softuri dedicate. Sunt la ani lumină distanță de ce conduceam eu acum 35 de ani.

Aici, pe linia lui 32, fac 11 curse dimineața și cam 15 după-masa, că tura e mai lungă. Avem benzi speciale pentru bus, și asta ușurează lucrurile. Oamenii înțeleg, se adaptează și se civilizează de la zi la zi.

Banda asta e și bandă de bicicletă acum. Uneori stau așa, cu răbdare, în spatele câte unui ciclist mai leneș, alții mă văd și urcă pe trotuar. Doar cei din alte localități se mai reped când, lângă cele trei pline, văd banda asta goală și cred că e anume făcută pentru ei.

Într-o seară l-am lovit pe un amărât din Maramureș. E riscantă treaba. Dintr-o frână mai bruscă, lipești toți călătorii de cabina ta.

Pentru mine, evadarea din rutină e importantă. Mi-a plăcut întotdeauna să fiu complet altcineva după job. Să fac parte dintr-o gașcă de reconstituire istorică m-a ajutat enorm, mai ales la cap.

Băieții ăia sunt mulți cu doctorate în istorie, ai ce învăța de la ei. Discuțiile se poartă la un nivel ridicat. După fiecare ieșire împreună, mă simt alt om, mai detașat, parcă plutesc, parcă realitatea nu mă poate atinge.

Cum ziceam, am dezvoltat nu doar o viață paralelă, ci mai multe. Băieții cu care mai ies cu motoarele îmi zic Troli, de la troleu.

O las mai moale cu asta, că mă doare spatele. Cei de la job îmi zic Punky, de la punkistul, deși io-s rocker. (Melodia lui de apel la telefon e Thunder de la AC/DC, nota mea.)

Când nu sunt șofer, sunt dacul Duras. După cum știi, la toți tinerii ăștia din asociație le ziceam mă, pufi. Atunci, Ana Gruia mi-a găsit porecla de Pufus. Îmi place și asta.

Trebuie să te ocupi de ținută dacă vrei să te dedublezi cu adevărat. Altfel, când ajungi pe la festivaluri nu ești credibil. Am renunțat la tablele de legionar roman și am trecut la ținuta lejeră a dacilor. Mai flower power, așa...

Undeva, într-o mlaștină în Danemarca, s-au păstrat niște nădragi de in cu turul mai pătrățos, după care am luat eu modelul. Am creat apoi o tunică mov, din cânepă.

Am la brâu un pumnal sica, iar pe cap, un pileus. Am un colier cu trei cuie la piept, făcut după modelul unui colier descoperit la Cojocna, de aici, din zona noastră. Până și numărul de zale e exact.

Am și niște opinci mișto, din piele, cumpărate din Austria de la un târg de re-enactors.

Dacă mă plictisesc ore în șir la volan? Nu am cum. Trebuie să-ți exersezi zilnic răbdarea cu tot soiul de șoferi isterici. Ai nevoie de atenție distributivă.

Mai vezi pe câte unul care fuge după tine cu plasele în mână, mai ajuți o tanti cu cadru să urce... Am cinci oglinzi în care mă uit, plus camerele de luat vederi.

Apoi, traficul nu te lasă să te plictisești, nici captatoarele de la troleu, la care trebuie să fii atent. Apoi sunt pasagerii printre care se strecoară cerșetori fără bilet, nebunii orașului, care sunt tot mai mulți, femeile frumoase care te fac să oftezi după tinerețea pierdută...

Uite-o pe aia, de exemplu. A început trei facultăți, dar n-a terminat nici una. A ajuns bibliotecară. Sau aia frumoasă de pe dreapta − o vezi? E și deșteaptă, avocată.

Sunt ca un radar de aici − văd tot, salut prieteni, le scriu sms-uri la ăia care parchează aiurea.

O mai duceam pe mama câteodată în cabină și mai claxonam după una, alta. Mă întreba: "Tulai, Doamne, da' pe asta cum ai văzut-o?" Nu-i așa simplu. E un simț aparte, care se cultivă.

Să-mi imaginez o lume de mașini fără șoferi, care se conduc singure? Nu prea. Ar fi o lume cam tristă, sper să nu o prind.

Dar îmi place că există mai nou mașini inteligente, cu senzori, care aleg să frâneze în locul tău la o anumită distanță, dacă tu ești cu gândul aiurea. E o chestie mișto.

Știi de tipul ăla care și-a luat o mașină cu pilot automat? A fost așa de bou, încât n-a știut că pilotul automat fixează viteza doar la drum întins, și atât.

A crezut că mașina se conduce singură. S-a făcut praf de primul stâlp, apoi a dat compania în judecată pentru dezinformare. Normal, în America.

Lumea-i un spectacol, plină de nebuni. Pe ăla care are șuruburi pe degete în loc de inele îl știi? Umblă pe-aici, prin Gheorgheni... Și la gât are un colier tot din șaibe și șurube...

Da' ce faci, mă, pufi, pleci? Nu mai stai? No, atunci Sărbători fericite!"

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează