Sfântul nostru de aproape

Sfinții noștri creștini, însemnați în calendarul ortodox, vin din veac, aproape din mit. Este un cer între noi și ei. Şi mai este un strat gros de timp, prin care memoria omenească nu răzbate.

Dar Sfântul Ioan Iacob Hozevitul a trăit printre noi, a făcut armata sub steagul regal, a stat în lagăr în al Doilea Război Mondial, a prins comunismul, muzica rock, primele ieșiri în Cosmos.

Este un sfânt pe care l-ai fi putut întâlni în satul lui din nordul Moldovei și cu care te-ai fi putut plimba prin lunca Prutului, dacă n-ar fi fost chemat la Ceruri, cum se spune, atât de devreme.

Neamuri de-ale lui trăiesc și astăzi, risipite prin țară și prin Europa. Trăiesc şi i se închină cu iubire și cu evlavie.

În satul lui natal nu există casă fără o icoană de-a sfântului, atât de prezent e acolo, precum în cer, așa și pe pământ.

Prutul face undeva un cot mare, o zvâcnire în sus, vrând parcă să se agațe de pământurile din nord, tăiate de Stalin, și să le tragă înapoi. Acolo e cel mai nordic punct al României, așa cum arată ea astăzi: la marginea satului Horodiștea, în cătunul Crăiniceni.

Acolo s-a născut Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, zis și Ioan Iacob de la Neamț, Ioan Iacob cel Nou sau Ioan Iacob Românul.

Nu există în Crăiniceni casă de creștin fără icoana sfântului născut în sat.

Au trecut 105 ani de la nașterea lui, în 23 iulie 1913, și ar putea să pară că e atât de mult timp, încât și el, sfântul, asemenea celorlalți sfinți, s-ar scufunda în stratul imemorial al istoriei.

Dar când te gândești că a murit în 1960 și că atâția dintre cei de astăzi l-au mai prins în viață, deodată istoria se comprimă, parcă n-ar mai fi totul atât de îndepărtat.

Și, cu cât e mai aproape de noi, cu atât emoția e mai adâncă. Oricine ar păși cu emoție pe locurile unde a copilărit sfântul și unde trăiesc astăzi rudele lui.

În ultima sută de ani, cătunul Crăiniceni, lipit acum de satul Horodiștea, s-a mutat încet-încet, din lunca Prutului, tot mai sus, pe deal. Mai aproape de cer.

Dealurile de lut, înmuiate pe dedesubt de ploi, o tot luau la vale, spre Prut, într-o bejenie ucigașă, și atunci oamenii au fost nevoiți să se mute, unul câte unul, la loc mai sigur.

Pe malul râului au mai rămas doar vechiul cimitir și, ici-colo, câte o casă părăsită, ascunsă prin huceaguri, aplecată spre pământ, cu geamurile sparte, cu pereții crăpați.

Iar în cimitirul vechi au mai rămas în picioare doar două cruci: a mamei și a bunicii Sfântului Ioan Iacob.

Celelalte morminte s-au topit în pământ, crucile de lemn au putrezit, cele de piatră, puține, au fost mutate în cimitirul de pe deal ori s-au afundat și ele în lutul moale.

De sus, de pe deal, peste cotul Prutului se vede Basarabia în dreapta, cu Lipcaniul răsărind dintre culmi, iar în stânga e Ucraina, adică partea de pământ moldovenesc trasă cu pixul spre străini, de la Mămăliga încolo.

Uriaşele borne de hotar, înfipte până în inima pământului, taie în lung o bucată de țară.

Ultima sută de ani, de când s-a născut sfântul, n-a schimbat multe în Crăiniceni.

Până acum câţiva ani n-ai fi avut vreun motiv să vii în marginea asta de lume. Nu se întâmpla nimic aici, nu te chema nimic și nimic nu te ținea.

Prutul curgea la vale, trăgând dealurile spre el, pământul se lăsa răscolit de pluguri și împingea în sus rodul lui sărac, oamenii se nășteau și mureau, pădurile la fel, totul într-o scurgere lentă, fără susur, fără culoare.

Dar de când Ioan Iacob Hozevitul a ajuns să fie cinstit de creștini ca sfânt, un duh nou a venit peste sat.

Se întâmpla în 1992, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut pe Ioan Iacob în rândul sfinților. Mulți credincioși au fost surprinși aflând că un sfânt român, contemporan, ajunge în calendar.

Cine-o mai fi și ăsta?

Chiar unii din satul noului sfânt au ridicat mirați sprânceana. Nu știau de el. Nu auziseră. Nu se vorbea de Ioan Iacob prin Crăiniceni.

Nu ca despre un sfânt, nici măcar ca despre un călugăr cu râvnă deosebită ieșit dintre ei.

− Drept să vă spun, lumea nu știa. Știam noi, în familie, și mai vorbeam între noi din când în când, spune Maria Iordache, o nepoată de-a sfântului.

Ea însăși n-a fost atât de credincioasă pe cât și-ar fi dorit să fie. Se mai ducea pe la biserică din când în când, la sărbătorile mari, la necazuri. Atât. Că parcă mai mult necazul îl împinge pe om la credință.

Pe vremea comunismului, avea o viață bună în București: soțul ei era colonel, iar ea, funcționară la difuzarea presei.

Dar, cum se întâmplă adesea când lucrurile par să meargă prea bine, bărbatul a făcut un accident vascular cerebral la 55 de ani și mersul lin al vieții lor s-a întrerupt la acel macaz.

Atunci s-au retras la țară, în Crăiniceni. Și aici, spune femeia, cu multă răbdare, cu multă muncă, dar mai ales cu multă credință, au reușit să dreagă cât de cât situația.

N-are nicio îndoială că unchiul său, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, i-a ascultat rugile și a a ajutat-o. Maria crede în puterea lui de a face minuni.

Maria Iordache, nepoata sfântului, la mormântul bunicului său (unchiul sfântului).

În 1997, când s-a sfințit monumentul dedicat Hozevitului din cimitirul vechi, cel de pe malul Prutului, s-a întâmplat o minune, susține Maria Iordache.

Până la cimitir e mult de mers. Trebuie să cobori întruna pe un drum răscolit de alunecarea dealurilor, frământat de căruțe, scormonit de torenți, apoi ai de străbătut pădure, desișuri, râpe.

Greu se ajunge acolo. Chiar zici că e un drum al căinței și al răbdării, făcut anume pentru pelerini.

Ploua în ziua aceea, de dimineață începuse.

Oamenii din sat, dar și pelerini veniți din alte părți se adunaseră sus, la casa memorială, și stăteau zgribuliți în ploaie, triști că nu puteau ajunge în vale.

Preafericitul Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei, era în mijlocul lor, ținut și el pe loc de vitregia vremii. Ce ne facem? – se întrebau toți.

Se discuta chiar despre amânarea slujbei de sfințire. Și, chiar în acele momente, brusc, ca şi cum cineva ar fi tras cu mâna cortina norilor, soarele s-a ivit cu o strălucire neobișnuit de puternică.

Drumul alunecos s-a zvântat repede și au putut coborî toți până în luncă, la cimitir. A urmat o slujbă frumoasă, emoționantă, de care oamenii își mai amintesc și azi cu căldură în inimi.

− Eu consider, și nu numai eu, că aceea a fost curat o minune a Sfântului Ioan. Am și eu peste 70 de ani și n-am văzut în viața mea să se schimbe vremea atât de brusc și atât de mult. Exact în acel moment!

Recunosc că nu citesc cărți sfinte, mă rog superficial, dar pentru sfântul Ion al nostru am o chemare aparte, îl țin mai presus de ceilalți sfinți. Lui mă rog.

Credincioșii spun că Sfântul Ioan Iacob a oprit ploaia în ziua când Mitropolitul Daniel i-a sfințit monumentul.

Mama Mariei Iordache, mătușa Georgeta Bajureanu, stă alături, pe pat. Și-a pus broboadă nouă, haine curate – cum se cuvine când îţi întâmpini musafirii –, și țol curat de cordele, în verandă, la intrare.

Ascultă ce povestește fiică-sa. Ascultă – e un fel de a spune, fiindcă nu mai aude bine la cei 94 de ani ai ei. Pare să asculte cu ochii, urmărind atentă buzele fetei ei, că și la 75 de ani tot fată e: fata ei.

Dar nici așa nu prinde, fiindcă nici ochii n-o mai ajută. Aşa că sensul vorbelor pare să-i vină cumva din aer, direct în mintea ei surprinzător de limpede și de ageră la o asemenea vârstă.

− Ion a mai făcut minuni, sare lița Georgeta cu vorba peste povestea fetei ei. ("Liță" li se spune, prin părțile locului, femeilor mai în vârstă.)

Era lângă noi o femeie bătrână. Și singură era. Tot venea la mine și se căina: «Vai de mine și de mine, un huligan mă tot pândește când ies din casă și eu nu mai pot de teama lui. Gânduri curate n-are. M-am dus la meliție, dar nu i-au făcut nimic. Și eu numai în frica huliganului stăteam.

Și într-o seară, când s-a apropiat mai mult, cu gând rău, eu m-am dus la casa sfântului, că suntem vecini, și m-am rugat: Sfinte Ioane, apără-mă și păzește-mă!»

Da, adânc s-a rugat femeia aceea bătrână − povestește lița Georgeta  și, de atunci, huliganul a lăsat-o în pace, nici nu s-a mai arătat pe-acolo! Ei, asta nu-i minune de la Ion?

Georgeta Bajureanu (în dreapta), cu fiica sa Maria și cu mama sa.

Bătrâna vorbește cu o familiaritate frapantă despre Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Pentru ea, apropiatul lui Dumnezeu este Ionel, Iliuță, Ion, cel mult Sfântul. Și parcă nici n-ar suna firesc în gura ei titulatura oficială.

Pentru că lița Georgeta este tocmai verișoara dreaptă a Sfântului Ioan Iacob de la Neamț, Hozevitul. Tatăl ei era frate cu mama sfântului. Bătrâna și-l amintește pe Sfântul Ioan de când era elev la Cernăuți, apoi călugăr la Mănăstirea Neamț.

− Mai venea prin sat, își amintește ea. Rar venea, dar venea. Intra la noi la școală și ne dădea cruciulițe, mătănii, ne aducea și bunătăți.

Era un băiat înalt și frumos, mân-dre-țe, vorbea frumos, se purta așa de frumos cu toată lumea. Și tare bun, tare bun om era. La suflet, adică. Se uita la tine și vedeai bunătatea pe fața lui și în ochii lui.

Mi-l aduc aminte și când era el militar. Eu aveam vreo 10 ani pe atunci. A făcut armata la Dorohoi, la 29 Infanterie...

Verific repede, pe sub masă, în carnetul de notițe. Da, bătrâna are dreptate.

De câteva zile adunam povești despre acest sfânt ridicat din pământul Botoșanilor. Nu știu de ce reținusem că fusese recrutat la Regimentul 23 Infanterie din Dorohoi.

− ... și era militar, dar venea acasă tot cu haine de călugăr și cu barbă. Îl lăsau cei din cadrul armeții să umble așa.

Stătea deoparte, nu se băga în vorbă dacă nu era chemat să spună ceva. Și când era copil, tot așa stătea deoparte. Îmi povestea bunica noastră, care l-a crescut pe el, că nu se juca la un loc cu toți copiii. Dar nici nu fugea de dânșii.

Ei se hârjoneau pe maidan, sau cum se jucau ei acolo, iar Iliuță, că atunci așa îl chema, stătea deoparte și se uita la ceilalți cum se joacă. Se urca într-un cireș și stătea acolo pe o creangă.

Fac repede un calcul în minte. Sfântul s-a născut în 1913. Lița Georgeta, în 1924.

− Aveai cam 11-12 ani în 1936, când vărul matale a plecat în Țara Sfântă. L-ai mai văzut de atunci?

− Nu s-a mai întors niciodată în țară. Sau poate a mai fost, dar prin sat n-a mai venit. Că dacă venea, apoi la noi venea, că nu mai avea la cine.

Mi-l amintesc bine atunci când a plecat. A venit la unchiul nostru, moș Alecu, și i-a cerut bani pentru partea lui de pământ. Nu-i trebuia moștenire, voia să facă bani de drum ca să plece la Israel.

Verișoara Georgeta și-l amintește pe Sfântul Ioan ca fiind un băiat înalt și frumos.

Când vorbește despre vărul ei, bătrâna capătă deodată o putere nouă. Nu că ar fi slăbită de bătrânețe, dimpotrivă: se laudă că sapă prin grădină, anul trecut a dat și la coasă, şi abia așteaptă să se încălzească vremea ca să iasă la treabă prin ogradă.

Peste trupul ei îmbătrânit vine un suflu de tinerețe când vorbește despre Sfântul Ioan Iacob cu o însuflețire neînchipuită, molipsitoare. Simți cum se luminează la față şi cum îi  crește inima, iar ceva te face să crezi că e în sângele lor, al celor din vița sfântului, să vorbească frumos și curat, din suflet.

Chiar Hozevitul nota într-unul din caietele sale cum își scria poeziile, acatistele, cuvintele către credincioși:

"Când scriu ceva mișcător, simt o durere în inimă, ca și cum stihurile ar fi niște fărâmituri desprinse din însăși inima mea zdrobită, de aceea și cuvintele curg însoțite de lacrimi uneori. Pentru asta adevăratele stihuri mișcă pe cititori aproape așa cum a fost mișcată și inima celui ce a scris".

Când vorbește, bătrâna face în jurul ei valuri de căldură. Privirea ei slăbită se umple de bunătate. Zâmbește ea însăși ca un sfânt din icoane, dar cu ceva omenesc, viu în expresie.

Și, văzând-o, simțind emoția din vocea ei, îmi dau seama că am avut tot timpul o viziune greșită despre sfinți, gândindu-mă la ei ca la ceva dincolo de lume, dincolo de uman, niște plăsmuiri.

De fapt, sfinții sunt atât de umani în esența lor, că numai pe calea asta ajungi să-i iubești cu adevărat, dacă ajungi.

Georgeta Bajureanu parcă întinerește când vorbește despre vărul ei primar, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul.

Răspunsul mi-l dă lița Georgeta când o întreb ce e cu icoanele îngrămădite într-un ungher, între șifonier și perete, cu icoana Hozevitului în mijloc, luminată neîntrerupt de o candelă: și-a făcut un altar?

– Un altăraș, mamă, da! Așa mi-am făcut. Ca să mă rog acolo, că la biserică e mai greu de ajuns pe vreme rea.

– Și cum e să te rogi la vărul matale?

− Dar eu mă rog la Dumnezeu, și la Sfânta Maria, și la toți sfinții mă rog. Pentru sănătate, mamă, pentru liniște, pentru înțelepciune. Pentru bunătate în oameni.

Dar la Ion al nostru mă rog mai tare și mai din suflet. Că prin el se ridică rugăciunea mea la Dumnezeu. Păi cum să nu mă rog mai tare la dânsul, dacă el e din neamul meu, dacă avem același sânge?

Spune asta cu un zâmbet atât de cald, că îmi dau lacrimile. La fel ca fata ei, nu sunt un credincios fervent, mă rog superficial, urmez mecanic niște ritualuri, cu rare vibrații mai profunde, dar acum văd puterea credinței în ochii acestei bătrâne care vorbește cu atâta drag și cu atâta simplitate despre vărul ei sfânt.

Pentru ea, nu e nimic mai firesc decât să ai pe cineva din familie de-a dreapta lui Dumnezeu. Și să rămâi totodată la locul tău, pe pământ, în rând cu toți oamenii.

La fel de firesc vorbește și despre moarte, fără tresărire, zicând că Dumnezeu toarce la caierul vieții ei și va rupe firul când va vrea El.

E treaba Lui.

Ea nu are decât să-și vadă mai departe de zile, așteptând vremea de ieșit la muncile gospodăriei, fără să-și bată capul și să-și zbuciume sufletul că Dumnezeu va tăia firul mâine sau peste 10 ani.

Acel Dumnezeu care i-a luat doi copii de mici, iar pe un altul i l-a trimis la moarte sub roțile unei mașini, băiat mare și frumos, acel Dumnezeu care a lăsat-o văduvă la 30 de ani – știe El ce face!

Sfântul Ioan Iacob (în stânga), în faţa peşterii sale din pustiul Hozevei, alături de un monah pe nume Pavel. (Fotografii de pe site-ul Mitropoliei Moldovei.)

Urcarea la chilia în care s-a nevoit Sfântul Ioan Iacob în pustiul Hozevei.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (1913-1960).

În altărașul de lângă șifonier e și o fotografie cu racla Sfântului Ioan Iacob Hozevitul. Cineva, în imagine, a îngenuncheat și se roagă cu mâinile încleștate pe marginile raclei.

Am văzut asta și cu ochii mei, nu de mult, când am vizitat Mănăstirea "Sfântul Gheorghe" din pustia Hozevei. Am simțit emoția aceea, a apropierii de ceva sfânt.

La casa memorială din Crăiniceni am văzut un metanier pe care mâinile sfântului l-au prefirat în rugăciune. Un simplu obiect, pe care sfântul l-a încărcat cu puterea atingerii sale.

Iar acum, într-un cătun gloduros de la marginea țării, am în față nu o fotografie, nu un obiect atins de sfânt, nu moaște de la el – umblă vorba că i-ar fi fost rupte două degete (ce barbarie!) ca să fie aduse în țară, să se închine lumea la ele –, ci un om viu, în ale cărui vine curge același sânge ca al sfântului, un om în inima căruia sfântul locuiește și o umple atât de frumos.

Dacă Sfântul Ioan face cu adevărat minuni, asta e una dintre ele: să-i preschimbe pe oameni, să-i facă să simtă frumosul din ceilalți.

Iar în asta, da, pot crede.

Câteva metaniere de-ale Sfântului Ioan se găsesc în casa memorială din Crăiniceni.

La fel de mult ca lița Georgeta crede în Sfântul Ioan, dar cumva altfel, și Marin Manole.

E un moș hâtru, cu uscăciune la măsea, de o tot udă cu rachiu, poate și cu apucături de schimnicie, căci și-a lăsat barbă și refuză să se spele, răspândind împrejur un miros repede alungător de oameni.

Stă chiar lângă biserica din Crăiniceni, gard în gard cu cimitirul.

Omul, în credința lui față de sfântul consătean, a ridicat de unul singur o biserică. Nici mai mult, nici mai puțin. Cu hramul Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț, Hozevitul.

Adică ar fi avut acest hram dacă ar fi fost sfințită, după canoane, dar asta nu s-a mai întâmplat.

Când te uiți de sus, din șoseaua ce taie cătunul de la Darabani spre Rădăuți-Prut, în vale vezi casa memorială a Sfântului Ioan, iar alături, biserica meșterului Manole.

Fost tehnician constructor, el și-a luat numele în serios, ca o predestinare, și s-a apucat de ridicat sfântă monastire, fără a zidi o Ană în pereți – dar spune asta ca glumă.

Biserica seamănă a biserică dintr-o parte − are și turlă, și clopotniță în curte, câțiva sfinți zgribuliți în ploaie pe pereții exteriori, cam palizi și cam neserioși în naivitatea picturii. Dar, din spate, seamănă mai mult a casă de târg înghesuit, cu pereții tăiați brusc, din lipsă de spațiu, acolo unde se termină proprietatea.

Ctitorul spune că a vrut să fie de fapt o navă, arca lui Noe, cu etrava îndreptată spre est, de unde vine lumina.

Sub altar a lăsat un loc gol, acum pare un fel de beci, dar se vrea a fi simbolul peșterii în care a fost dus Iisus Hristos după coborârea de pe cruce.

Meșterul Manole, Marin Manole, și-a luat numele în serios si a construit o biserică.

Și multe alte semnificații subtile a mai ascuns Manole în zidurile acestei biserici nesfințite.

– Când am dat comanda pentru clopotul cel mare, spune bătrânul meșter – are 78 de ani, se ține bine –, am zis să fie de 50 de kilograme. Mi l-a făcut cineva din Brașov, la strung. Bronz curat.

Ia ghici: câte chile are? Ha? 47, domnule! Așa a ieșit. Ce înseamnă 47? Înseamnă vârsta la care acest mare sfânt al românilor s-a dus la Dumnezeu, că nu putem spune că a murit.

Și ia mai fii atent aici! Vezi terenul din spatele bisericii? Are fix 666 de metri pătrați.

– Aoleu! E cifra diavolului!

− Păi de ce să gândești așa? Uite, am împărțit suprafața în două triunghiuri egale și am obținut 33,3. Vârsta lui Hristos, da?

Meșterul continuă să decodifice fiecare amănunt al edificiului său și al terenului înconjurător. Nici păsările de pe sârmele de curent nu stau întâmplător într-un loc anume și într-un număr oarecare. Bătrânul găsește semnificaţii în orice.

– Am început să construiesc această biserică pe 13 februarie 1998.

– Ziua mea de naștere, 13 februarie, sar eu repede, vrând să glumesc și să-i tai bătrânului elanul cabalistic.

Se uită o clipă derutat la mine. Zâmbește.

− 13, domnule, adică 12 apostoli – și Iisus, al treișpelea.

Pe dinăuntru, biserica seamănă și mai puțin a biserică. Pronaosul are înălțimea unui grajd, dacă nu cumva tocmai asta va fi urmărit arhitectul, adică meșterul Manole, volumele se sufocă unele pe altele, iar iconostasul pare făcut pentru altarul altei biserici.

Câteva picturi mai reușite dau cât de cât aer liturgic acestui spațiu diform, prăfuit, plin de scule, vopsele, deșeuri.

– Cine a pictat în interior?

– Un cetățean dintr-o comună de pe-aici, răspunde meșterul Manole, sărind deodată din afabilitatea lui aproape sufocantă la o atitudine rece, crispată.

Este o vorbă: Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă. Nici măcar necesarele cratime.

Când s-a apucat de ridicat biserica, Manole a fost sprijinit de protoiereul din Darabani. A venit chiar episcopul Calinic și a sfințit locul.

A fost multă lume atunci, şi bucurie mare că sfântul satului va avea o biserică a lui chiar lângă casa în care a copilărit – mă rog, nu e chiar acea casă, ci una reconstituită în detaliu, pe același amplasament.

S-a scris și la ziar, au venit credincioși din sat și de prin vecini să ajute la construcție, munceau chiar și elevii de la școala din sat.

Era în toți o râvnă cu care s-ar fi putut ridica o catedrală.

Dar iată că, în timp ce casa sfântă a Hozevitului se înălța, ctitorul s-a mai documentat și a aflat că sfântul era adept al stilului vechi, al calendarului iulian.

Așa că a devenit și el stilist, n-a mai vrut să fie sfințită biserica lui de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Și a rămas el singur arhitect, ctitor, preot, pălimar, enoriaș al unei biserici private.

Oamenii din Crăiniceni au peste tot icoane cu sfântul născut în satul lor și se închină la ele.

Omul are acte pe teren, un titlu de proprietate obținut după multe procese, până una-alta perfect legal, dar nu are autorizație de construcție.

Entuziasmul a fost așa de mare atunci, la început, încât edilii i-au spus harnicului meșter să-i dea bătaie cu construcția, să nu mai piardă timpul cu birocrația, că actele vor veni din urmă. Și n-au mai venit.

− Ar putea să v-o dărâme și mâine, zic. Vine cineva cu un excavator și v-o pune jos imediat. Dar ar putea și cu o bâtă de baseball, că nu pare așa solidă.

Se uită câș. Nu știe dacă glumesc sau chiar îi critic opera.

− Ar putea, da. După lege, pot s-o dărâme. Dar nu se atinge nimeni. Cum să dărâmi o biserică? Se tem toți de mânia sfântului. Și ce ar zice americanii dacă ar afla că în România de azi se dărâmă biserici ca în timpul lui Ceaușescu?

Biserica lui Manole, închinată neoficial Sfântului Ioan Iacob, se ridică binișor peste casa memorială de alături.

Sunt despărțite de două garduri, aproape lipite unul de altul: gardul casei memoriale și gardul bisericii. Între ele sunt doar două palme, spațiu al vrajbei, al intoleranței, al îndărătniciei. Atât de o parte, cât și de cealaltă.

Două palme date blajinului sfânt din Crăiniceni.

Casa memorială a Sfântului Ioan Iacob din satul Crăiniceni, comuna Păltiniş.

− Protoieria din Darabani, de care aparținem, a cumpărat toate casele și tot terenul din jur, care a a aparținut familiei sfântului Ioan, spune Gabriela Doina Balahura, muzeografa de la casa memorială. Aici va fi un centru de pelerinaj, nu doar casă memorială. Se va amenaja foarte frumos.

Planurile arată bine, cu spații de cazare, bibliotecă, sală de lectură, ceva ce seamănă ca organizare cu Centrul de studii eminescologice de la Ipotești.

Și se va face totul așa cum e pus pe hârtie. Însuși Marin Manole, habotnicul ctitor și proprietar al bisericii fără hram, are momente când lasă sufletul să i se înmoaie și spune că poate îşi va ceda și el terenul Protoieriei.

Acum, cât primăvara n-a cucerit definitiv partea asta din nord, micuţa casă stă pitită în vale, cu lacătul pe poartă.

Din când în când, oprește cineva în parcarea de sus, de la șosea, o sună pe muzeografă, care vine cătinel în cârjă și spune povestea sfântului. Ea însăși este o credincioasă a sfântului Ioan, mai ales după accidentul de mașină în care și-a pierdut soțul și fiul.

Rar, mai ales vara, vin copii de la școlile din jur, cu clasa.

Casa memorială se trezește la viață cu adevărat în ziua de 5 august, când e prăznuit Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț.

– Atunci, spune preotul paroh Ioan Vasile Șușu, facem procesiune mare, cu podoabele bisericești, cu crucea, cu icoana Sfântului Ioan în frunte. Săvârșim acolo liturghia. Atunci, să vedeți, se umple curtea. Sfântul nostru e din ce în ce mai iubit și are din ce în ce mai mulți adepți.

Părintele Șușu slujește în Crăiniceni de 16 ani. Când a venit el la biserica din sat, casa memorială nu exista.

A fost inaugurată un an mai târziu, în 2003, și, cu toate că trecuseră 10 ani de la ridicarea lui Ioan în rândul sfinților, el era încă puțin cunoscut în sat, iar rudele încă îl mai treceau în pomelnice și se rugau pentru el ca pe un mort obișnuit.

Părintele Ioan Vasile Șușu (în stânga), la slujba Sfântului Maslu.

Acum, aproape că nu există casă de creștin ortodox în care să nu găsești măcar o icoană de-a sfântului. Chipul lui e peste tot prin sat, în biserică, în prăznicar, pe troițele de la răspântii, în capela din curtea bisericii, chiar și în mașini.

Sătenii își fac cruce mai des când trec pe sub privirea încremenită a sfântului. Sunt mai ales bătrâni, căci satul lui Ioan Iacob Hozevitul îmbătrânește și se pustiește încet-încet.

De câte ori părintele Șușu mai îngroapă pe cineva, casa aceea rămâne pustie. Le vezi, triste, cu geamurile bătute în cuie, unele prăbușite, cu gardurile la pământ, înconjurate de grădini în pârloagă, sălbăticite.

Erau 495 de ortodocși în sat – și nu prea sunt alții, de altă religie – când a venit părintele Șușu. În 16 ani de păstorie, el a înmormântat 280. O dată la trei săptămâni, o cruce nouă a răsărit în cimitir.

Iar de acum vor apărea tot mai repede, crucile, fiindcă, dintre cei 215 enoriași rămași în viață, mai mult de jumătate sunt trecuți de 70 de ani. Mai sunt 90 de case locuite, 110 sunt pustii, iar multe au dispărut de tot, s-au îngropat singure în pământ, șubrezite de ploi și de neîngrijire.

Asta ar fi altă minune a sfântului, speră părintele Șușu, să reușească, prin puterea lui, să își salveze satul natal de la dispariție. Poate că, tot crescând faima lui de sfânt, va crește și credința oamenilor, vor veni tot mai mulți pelerini la casa memorială, se va anima atmosfera, tinerii se vor așeza aici și se va reaprinde viața în sat, așa cum era odinioară.

Acum n-ai la ce rămâne în Crăiniceni. Cine nu e legat de pământ şi e încă în putere pleacă unde vede cu ochii. Sunt mulți săteni plecaţi definitiv, inclusiv neamuri de-ale sfântului risipite prin țară sau la muncă în Italia, în Spania.

N-au, deocamdată, la ce să se întoarcă în sat. Nici apa din fântâni nu e bună de băut. Doar pentru animale și pentru udat în grădină. Bătrânii își cumpără din pensiile lor amărâte, de foști ceapiști, apă minerală de la magazin.

Părintele Șușu a fost odată la un praznic în sat. Oamenii l-au așezat în capul mesei. Văduva celui răposat l-a încurajat să mănânce din ciorba pusă în față: "Mănâncă, părinte, cu încredere, că nu e cu apă din fântână, am făcut-o cu apă de ploaie".

În sat există sistem de alimentare cu apă, dar nici asta nu e bună. În loc să rezolve problema apei de băut, primăria lasă totul în seama lui Dumnezeu.

Pe un panou pus la intrarea în sat, sus, pe un stâlp, pentru toți ochii, scrie:

"Comuna Păltiniș. Cătunul Crăiniceni. Costel Romanescu, primarul comunei, vă urează călătorie plăcută și Dumnezeu să vă binecuvânteze".

Și cu adevărat e nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu pe drumurile din comună. De la oameni mai puțin, de la sfinți și de la Dumnezeu, mai mult.

Biserica "Sfânta Treime" din Crăiniceni, sfințită în 1932.