"Uităm ce sacrificii enorme au făcut străbunicii noştri, sutele de mii de morţi şi răniţi, mizeria şi lipsurile"

Fotografiile fac parte din colecția medicului Sorin Nica.

Stabilit în SUA în 2009, medicul psihiatru Sorin Nica are un exercițiu zilnic de menținere a legăturii cu România − cu "acasă-acasă", cum zice el: adună, cataloghează, publică și documentează fotografii vechi din istoria țării.

Pagina de Facebook unde Sorin Nica postează imagini din colecția lui se numește Photo Historia și tot așa se intitulează expoziția deschisă la Muzeul Național de Artă din Cluj pe toată durata ediției din acest an a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF).

Expoziția conține reproduceri ale unor fotografii care descriu viața țăranilor români din prima parte a secolului XX.

Pentru cititorii PressOne, doctorul Sorin Nica a acceptat să răspundă câtorva întrebări privind pasiunea sa, motivele emigrării și speranța de "mai bine" în România.

*

"Încerc să mă simt «acasă» şi unde trăiesc, dar să rămân conectat şi cu acel «acasă-acasă» de unde mă trag"

Absolvent de Medicină la Cluj, medic psihiatru în Statele Unite, colecționar de fotografii legate de istoria țării natale. Care este firul care leagă aceste lumi?

− Am început această colecţie cu ceva ani înainte de a pleca din ţară, iar unul dintre factorii care mi-au deschis interesul pentru această îndeletnicire, devenită între timp pasiune, a fost studenţia petrecută în Cluj: descoperirea unor fotografii vechi prin târguri şi anticariate (care, deseori, erau mult prea costisitoare pentru mine pe atunci − şi cu atât mai valoroase când reuşeam să găsesc vreun chilipir!), precum şi contactul direct cu "decorul" acelei lumi apuse surprinse în ele − oraşul însuşi, păstrat în mare parte intact prin zonele centrale.

Emigrarea nu este o experiență uşoară pentru nimeni – şi cred că orice emigrant se va confrunta cu dileme identitare.

Unii vor opta − mai mult sau mai puţin conştienţi − pentru o absorbire completă, o contopire cu spaţiul cultural şi social de adopţie.

Alţii vor lucra şi vor vieţui fizic în străinătate, în timp ce inima şi sufletul le vor fi rămas în întregime acasă.

Eu încerc tot timpul să menţin un echilibru: să mă simt "acasă" şi acolo unde trăiesc şi-mi desfăşor activitatea (de 9 ani deja), dar să rămân conectat şi cu acel "acasă-acasă" de unde mă trag, unde-mi sunt părinţii şi puţinii prieteni care nu s-au răspândit (încă?) prin toate zările.

Și nici nu pot concepe că ar putea fi altfel. Vizitarea colecţiei, extinderea, conservarea, catalogarea, publicarea, popularizarea şi documentarea imaginilor care o compun fac parte din exerciţiile mele zilnice de menţinere a legăturii cu ţara şi cu "ai mei".

"Garsoniera în care stăteam cu chirie costa echivalentul a vreo 30 de ani de salariu"

− Care este motivul pentru care ați plecat din țară?

− Aş fi ipocrit dacă aş pretinde că am plecat din orice alt motiv principal decât cel economic. Nu m-am gândit că va trebui să plec, nu mi-am dorit-o şi nu m-am pregătit pentru această opţiune înaintea sau în timpul facultăţii.

Am hotărât să devin medic ştiind de la bun început că nu va fi un drum uşor, dar şi cu un oarecare optimism, încurajat poate şi de mama – care-mi spunea tot timpul că "lucrurile or să se schimbe şi la noi (în bine), e imposibil să nu se schimbe".

M-am pregătit onest pentru a practica în ţară, sperând totodată că s-or "mai schimba lucrurile", dar am ajuns rezident în Cluj şi mi-am dat seama că trebuie să continui a alege între a mânca sau a plăti chiria, că nu-mi voi putea permite să plătesc preţul cărţilor de specialitate sau participarea la congrese, că nu-mi voi putea permite o locuinţă cât de mică în oraş (îmi amintesc cum, la acea vreme, garsoniera în care stăteam cu chirie – în nişte condiţii decente, dar în nici un caz luxoase − costa echivalentul a vreo 30 de ani de salariu de medic rezident, în condiţiile în care nici o bancă nu mi-ar fi dat credit – şi asta pe timpul creditelor "cu buletinul"!), că urma să fiu nevoit a mă sprijini pe ajutorul părinţilor pentru mulţi ani de acolo încolo.

Şi mi s-a făcut ruşine.

Luasem contact indirect cu sistemul medical american în anii studenţiei, călătorind în State (prin programul "Work & travel") împreună cu viitoarea mea soţie – şi-mi amintesc şi acum o scenă petrecută în faţa unui spital de mărime medie din Philadelphia, când am asistat cu ochii mari şi înlăcrimaţi la aterizarea unui elicopter-ambulanţă.

Acel moment, banal acolo, era de neconceput în lumea din care veneam. Aşa că am hotărât, la ceva vreme după aceea – şi cu acordul părinţilor −, să ne luăm soarta în mâini şi să trăim independenţi.

Ceva din optimismul mamei tot mi s-a transmis şi mie, iar nu demult am îndrăznit din nou să sper că "mai binele" e posibil şi în România − pe durata unui încurajator an, atunci când nişte politicieni cinstiţi (ce oximoronic poate suna această alăturare!) au făcut atâtea lucruri bune pentru ţară într-un timp atât de scurt.

Țăran "valah", în anii Primului Război Mondial.

Câte fotografii are colecția dumneavoastră?

− Nu v-aş putea răspunde exact: posibil să fie zeci de mii. De numărat, nu le-am numărat niciodată. Dintre toate activitățile conexe enumerate mai sus, cea la care sunt constant restanţier este catalogarea imaginilor.

"Vânătoarea" de noi fotografii, selectarea, scanarea şi prelucrarea celor încă nepublicate vor avea întotdeauna mai multă putere de atracţie decât ordonarea celor lucrate deja − îndeletnicire care cere multă voinţă aplicată.

 "Nimic nu m-a pregătit pentru ocazia când o doamnă şi-a recunoscut străbunicul"

− Ce trebuie să aibă o fotografie ca să fie de interes pentru seria dumneavoastră? 

− Criterii precise după care îmi ghidez căutările nu am. Evident, unele imagini îmi atrag atenţia prin povestea pe care par a o spune (şi, uneori, poţi ghici o viaţă întreagă în expresia unui chip), altele mi-s dragi tocmai pentru defectele lor; unele-s incomplete dacă nu le cunoşti istoria, altele par întruchipări arhetipale a căror descriere în cuvinte ar fi de prisos.

Una dintre temele mele favorite sunt imaginile surpinse în anii primei conflagraţii mondiale, fotografii despre care în trecut credeam c-ar fi foarte rare – de exemplu, este binecunoscută existenţa a doar cinci fotografii făcute cu ocazia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia.

Am descoperit în ultimii ani un fond fotografic extraordinar, datând de la început de secol XX, imagini înregistrate mai ales de militari anonimi − fie ei germani, austrieci, unguri sau francezi − şi la care am ajuns recurgând mai ales la surse străine.

Internetul şi magazinele virtuale au făcut contactul dintre vânzători şi cumpărători mai facil decât oricând altcândva, dar voi prefera întotdeauna emoţia negocierii în persoană de fiecare dată când mi se oferă ocazia.

Ați încercat să găsiți vreun personaj din fotografii?

− Opusul situaţiei despre care mă întrebaţi mi s-a întâmplat de câteva ori – şi de fiecare dată m-am simţit la fel de emoţionat, foarte bucuros că unii dintre prietenii paginii de Facebook şi-au întâlnit nu doar strămoşii generici în fotografiile mele, ci efectiv bunicii şi străbunicii proprii.

Îmi amintesc cu drag de momentul în care nu doar unul, ci doi localnici din Mărceşti (Dâmboviţa) şi-au recunoscut bunicii – aflaţi pe atunci la vârsta adolescenţei – în nişte imagini datând din anii celui de-al Doilea Război Mondial;

sau de revederea unui domn cu bunicul său – militar aflat pe frontul de răsărit, identificat într-o fotografie făcută în Crimeea;

sau de regăsirea dintre o doamnă şi tatăl dânsei, într-o fotografie altfel banală – un instantaneu făcut de un militar german, din mersul trenului, cu peronul unei gări.

Iar dacă aceste momente ar mai fi oarecum de aşteptat (la o distanţă de doar două generaţii), nimic nu m-a pregătit pentru ocazia când o doamnă şi-a recunoscut străbunicul, prizonier căzut în mâinile germanilor, într-o fotografie datând din anii Primului Război Mondial;

sau pentru cea când un domn din Vrancea şi-a întâlnit familia de acum 100 de ani, reunită în faţa casei părinteşti – rămasă neschimbată, într-o imagine în care străbunicul dânsului era un pici de vreo 3 ani.

Asemenea întâmplări reuşesc a-mi reaminti tot timpul de ce continui să fac ceea ce fac, cât şi faptul că suntem mult mai apropiaţi de acele vremuri decât ne dăm seama de obicei.

Această fotografie datează din 1928: în imagine sunt patru flăcăi din satul Corlata (județul Suceava), în costume populare şi cu brâuri tricolore. După ce a apărut pe Facebook, o doamnă a făcut următorul comentariu: "O copie a ei se găsește la Muzeul Simion Florea Marian din Suceava și reprezintă, într-adevăr, 4 frați din Corlata: Radu Florea, Liviu Florea, sculptorul Vladimir Florea și Arcadie Florea. Tatăl lor era învățător în comuna Corlata".

 Aveți vreun plan de întoarcere în țară și, poate, de a deschide un muzeu al istoriei României în fotografii?

− Am crescut, asemeni unor generaţii întregi de români, fără acces la o istorie onestă şi într-un mediu văduvit de imagini autentice de orice fel.

În același timp, acest mediu era suprasaturat de reprezentări ale unor domnitori reinterpretaţi într-o cheie conformă cu ideologia oficială şi ale unor "cârmaci" gonflaţi la dimensiuni ridicole, în contrast cu un popor abstract − "măreţ" în pluralitatea-i, dar dorit a fi compus din automatoane lipsite de individualitate, gata de "sacrificiul suprem" la chemarea ţării/conducătorului (suprapunerea celor două entităţi supreme fiind cultivată intenţionat).

Prin proiectul Photo Historia mi-am dorit să suplinesc cât de cât lipsa unei imagistici istorice cinstite, cât şi cvasi-absenţa fotografiei sociale din spaţiul public.

Colecţii extinse ar exista – prin arhivele muzeelor, în depozitele Academiei sau în cele ale Bibliotecii Naţionale, dar acces la ele nu au, în general, decât cercetătorii. Expoziţii temporare au mai fost, dar destul de rare şi de mică anvergură.

Mi-aş dori ca, la un moment dat, să existe şi în România un muzeu al fotografiei – pe modelul celor de prin alte părţi − şi aş colabora cu mare drag la o atare întreprindere.

"Această expoziţie îşi doreşte a le oferi vizitatorilor ocazia de a-şi privi înaintaşii în ochi"

− Cum ați făcut selecția pentru expoziția de la TIFF?

− Organizatorii TIFF-ului mi-au făcut bucuria de a mă coopta în acest proiect, propunându-mi să le încredinţez o serie de imagini emblematice datând din prima jumătate a secolului trecut.

Mesajul primit de la dl. Tudor Giurgiu acum câteva săptămâni a fost o surpriză şi un prilej de mare bucurie; iar lucratul efectiv la expoziție, împreună cu dl. Călin Ilea, nu s-ar fi putut petrece în condiţii mai eficiente şi mai colegiale decât s-a petrecut.

Premiza expoziţiei a fost sărbătorirea celor 100 de ani de la constituirea României întregite. Fiindcă vorbim despre această temă: mi se pare că, în general, uităm ce sacrificii enorme au făcut străbunicii noştri în anii războiului, sutele de mii de morţi şi răniţi, mizeria, molimele şi lipsurile.

Cred că acest an ar trebui să fie şi prilej de comemorare sobră a acelor vieţi puse la temelia ţării, nu doar pretext pentru mult-prea-multele chermeze electorale de prost gust.

În şcoală ni s-a inoculat această idee: că Unirea s-a înfăptuit ca urmare a unui lanţ de întâmplări logice şi ineluctabile, precum şi reflexul de a ne gândi la ea ca la un eveniment bine fixat în timp.

Nimic mai puţin adevărat: România a intrat în război cu optimism − dar şi dintr-un (prost) calculat oportunism −, iar entuziasmul iniţial s-a transformat în doar câteva luni în disperare.

În ciuda rezistenţei de netăgăduit de la Mărăşeşti şi Oituz, România era la începutul anului 1918 redusă la o treime din teritoriul iniţial, călcată de bande distrugătoare ale ruşilor aflaţi în retragere, confruntată cu două opţiuni la fel de dificile: capitularea sau semnarea unei păci separate umilitoare.

Absolut nimic nu anunţa momentul unirii Basarabiei cu ţara din Martie 1918 − petrecut intempestiv şi născut din disperarea împărtăşită de românii aflaţi de ambele părţi ale Prutului.

Şi doar hazardul victoriilor aliate de pe frontul de vest şi din Balcani a permis reintrarea României în război, precum şi evenimentele ulterioare − culminând cu actul de la 1 Decembrie.

Această expoziţie îşi doreşte a le oferi vizitatorilor ocazia de a-şi privi înaintaşii în ochi, într-un gest de comuniune simbolică peste timp; e un îndemn la a-i înţelege şi o mică tentativă de a le desluşi mai bine încercările şi epoca.

Piaţa Unirii din Cluj în 1936.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează