Streetfood: am testat oferta de la festivalul românesc unde micii sunt marii absenți

Cinci oameni ne-am sacrificat câteva zile și am abuzat câteva mii de calorii pentru a înțelege ceva despre fenomenul în creștere al culturii Streetfood în România.

Care-i șpilul cu mestecatul la vedere, în picioare, pe un butoi, din ziar, în loc să șezi omenește la o masă, cu tacâmuri și o farfurie în față?

Cât adevăr și câtă provocare conține această poveste a atelajelor pe roți din care se revarsă mirosuri amețitoare, menite să îți lase gura apă, chiar dacă ești mai plin ca o coacăză coaptă? De ce câinii ar trebui lăsați acasă când mergi la un astfel de festival gastronomic?

Acestea sunt întrebările cu care am plecat spre dulcele război al mâncării. Am mestecat, am băut, am rezistat, dar, în final, am înfrânt. Avem răspunsuri.

Istoria mâncatului din mers, pe uliță

Ziua în care tata a dat la schimb sonetele lui Shakespeare, ediție princeps pe foiță de țigară, pe două rude de salam de vară a fost o zi tristă pentru biblioteca noastră.

În ochii tatălui meu se citea nu doar bucuria unei mici victorii de etapă, ci tot eșecul unui regim incapabil să-și sature poporul.

Acele zile s-au dus. Azi trăim un belșug nemeritat, dar care ni se pare firesc. Am căzut în extrema cealaltă: a excesului și a risipei. A mâncării pe repede înainte, a caloriilor în plus, a copiilor supraponderali, ca sfințișorii ăia bucălați de zboară pe bolta Capelei Sixtine.

Pe acest fond, cultura Streetfood vine ca o mănușă. E un val care crește. Pe el stau cocoțate, ca surferii, camionașele cu papa bun din care se rostogolesc efluvii de mirosuri irezistibile.

În fața lor, la cozi, noi toți, pofticioșii. Satul Flămânzi. De dragul bucatelor, am îngropat coasele și am uitat de orice răscoală.

Există o tradiție a mâncatului pe stradă în toată Asia. Favoritele mele? Vietnam, Thailanda și, ah, neasemuita Indie cu samosa în ziar.

Dar valul Streetfood vine, of course, din America. Acolo există o tradiție de vreo 250 de ani a căruțelor cu haleală, pornită pe străzile vechiului New Amsterdam, azi New York. Doar că, o vreme, lumea a uitat de ele.

Apoi, în anii '60, au reapărut sub denumirea de Roach Coaches. Însă marea re-trezire s-a produs în Los Angeles, în 2008, când Kogi BBQ a spart piața cu niște fusion tacos, cu parfum de Asia. Azi, circa 4700 de astfel de camionete sunt zilnic la datorie,  răspândite prin toată America.

La noi, povestea a plecat timid acum vreo 8 ani. A tot crescut. A pornit hai-hui prin țară. Anul acesta, Streetfood pare un fenomen matur, ajuns într-un punct de fierbere. A devenit nu doar simplu festin, ci festival în toată regula.

Am încercat să-l descifrez mai bine alături de patru prieteni, care se pricep la mâncare, nu glumă. Ca să nu pleznim de tot, ne-am propus din start să nu ne atingem de cafele și dulciuri, deși oferta era impresionantă.

Ca un parazit social, m-am mulțumit să mai gust de la fiecare, să le fac poze, să le pun întrebări și să mă abțin să-mi dau cu părerea. M-au interesat criteriile după care prietenii aleg un anumit meniu, cum analizează ce mănâncă și cum li se pare fenomenul în general.

E revoluție sau nu? Că, dacă alta nu putem face, treacă și asta.

Cori − mai tăioasă decât katana din Kill Bill.

Corina Grama e o veche prietenă, care gătește demențial. A trecut prin multe bucătării, inclusiv din acelea cu stele Michelin. Acum vreo 10 ani s-a decis că asta e pasiunea vieții ei, punct. Când am fost cu ea în India, și-a băgat nasul în cele mai infame bucătării, fără regrete.

N-o să uit cum odată a reușit să organizeze, împreună cu mama, sora și cumnatul ei, o seară spaniolă cu 12 feluri de mâncare, unul și unul, pentru 50 de oameni.

Apoi a dansat două ore Flamenco exact ca-n Barcelona unde, de altfel, a și locuit mulți ani.

Azi, Cori gătește la restaurantul Rod  și are propria firmă de catering, care va fi prezentă cu un brunch de neratat la Electric Castle.

Cori nu s-a grăbit. S-a plimbat, a povestit, a stresat oamenii cu întrebări incomode și s-a decis greu să încerce câte ceva. Mai întâi a făcut o tură de orientare. A amușinat. A băut din mers o bere.

A vrut să încerce o Porcheta Transylvania, dar a renunțat după ce bucătarul n-a fost în stare să-i explice exact ce reprezintă "brânza mediteraneană" din meniu. Concluziile ei au fost mai tăioase decât katana lui Hanzo.

Cori:

"Festivalul a crescut serios. Anul trecut am venit țintit pentru trei chestii: o anume porcheta, faima lui Chef Foa și naan-ul lui în cuptor de la Stradale și pentru carnea-n pită a lui Hădean.

Primele două m-au dezamăgit un pic, dar ce a făcut Adi mi-a plăcut. A fost pe cât de simplu, pe atât de corect. Când îmi place ceva, nu-mi pun niciodată problema prețului. Mi-o pun doar când nu sunt 100% mulțumită de ce mănânc.

La Streetfood, treaba stă diferit decât la restaurante. Aici, întrebarea cheie este: «Cum poți ține ca lumea în mână un sandvici, cum faci să nu curgă zeamă pe tine?»

În rest, nu te poți aștepta la mari minuni de la chestii făcute cumva minimalist, pe genunchi. Ele trebuie să fie practice, gustoase, cu un aer de fast food ceva mai elaborat și cam atât.

Vii aici pentru atmosferă, nu pentru gourmet. Vii să testezi, să te joci, să pleci cu burta plină, la grămadă. Vii pentru o multitudine de senzații.

Mă pasionează fructele de mare, deci o să încerc calamar de la The CodFather. Uite, nu e prea bine. N-are nici o treabă cu gustul de calamar pe care îl știu, fie el și congelat.

E panetat destul de grosolan și, pe deasupra, e congelat cu tot cu pane. Iar sosul ăsta omoară tot. E un amestec de maioneză, ketchup și ierburi cam primitiv.

Îmi pare rău dar, dacă nu ești mort de foame, e cam greu de mâncat. Nici servirea nu e un vis. Fata care îți ia banii parcă tocmai și-a picat Bacul.

Uite, oamenii ăștia de la Steakaway se jură că au carne de la crescători de elită. Oare o să-mi poată preciza cine sunt crescătorii? Hai, că-i întreb.

Au zis că aduc carne din Uruguay, Argentina și China. Cel mai mult vând hamburger și cheeseburger. Steak-uri vând cam 30 pe zi. E și cel mai scump din zonă, de altfel.

Promisiunea lor sună așa: Chiulota mânzat Argentina, foccacia Altamura, ulei de măsline extravirgin bio, sare Maldon, piper, 250 de grame.

Nu e rău, dar nici tocmai grozav. Sarea asta mare, afumată, dă bine. La fel tacâmurile din lemn. Foccacia, după părerea mea, e congelată, nu cred că e fresh.

Iar steak-ului maturat, altfel deloc rău, îi lipsesc două chestii esențiale: ar trebui să ți se topească ceva mai bine în gură și să aibă crustă. Să ne înțelegem, e simplu și bun, doar că ar putea fi și mai bun la 49 de lei porția.

Vezi? Cârcotașă ce sunt, cum nu-mi place ceva, cum îmi amintesc cât costă. Hai să bem un prosecco, să ne limpezim!"

Trevor – în căutarea burgerului perfect.

Trevor Lothrop a venit în România pentru o experiență culturală nouă, dar și fiindcă America i se părea un pic prea previzibilă. E managerul nostru, la PressOne.

E dublu campion al României la fotbal american, cu echipa Cluj Crusaders, care are antrenor mexican. Îmblânzitor de fiare, de care trage la 6 dimineața, și alergător prin oraș după masă, e recunoscut și ca stăpân al celebrului Fonzie, câine pe care l-a salvat de la moarte și căruia i-a făcut pașaport românesc.

Trevor e un tip simplu, direct, haios, pasionat de mâncare bună și de bere craft. Îl enervează că trebuie să fie mereu atent la numărul de calorii, dar este.

A mers la Streetfood cu prietena lui, să o învețe cum se identifică cel mai bun burger și cum se înghite el din 4-5 mușcături.

Și ca să-mi demonstreze de ce între un Churros mexican cu scorțișoară și un Kürtőskalács unguresc există o subtilă legătură.

Au venit la 7 seara, când parcă se spărsese țeava de oameni și deja se formau cozi. Am dat împreună o tură și s-a pus la coadă la secuii de la Elemózsia. I se pare că băieții ăștia chiar știu cât e ceasul în materie de burgeri.

Doar că timpul de așteptare e puțin prea mare pentru foamea lui Trevor. Așa că a reconfigurat traseul. Și-a deschis apetitul cu un clasic gyros grecesc.

Apoi, de dragul denumirii, a atacat un duck burger de la Nache's, conținând următoarele: pulpă de rață confiată, ruccola, castravete murat, sos de roșii cherry, dulceață de ceapă home made, sos de muștar cu lămâie, brânză raclette, totul într-o chiflă brioche, semânând a o hribă mare.

Prietena lui gusta ca o vrăbiuță deloc convinsă, Fonz holba ochii și Trevor se sacrifica, înfulecând ca un pirat.

În cele din urmă, după un studiu atent, s-a oprit la Meat Busters, unde a stat la coadă, cu demnitate, mai bine de o jumătate de oră. Știa el ce știa.

Băieții ăștia cu mănuși negre, de cauciuc, transpirau serios în camionetă, amestecând la cărnuri și sosuri. Anul trecut au luat premiu pentru cel mai de succes food truck din România.

Trevor:

"Mirosurile care se amestecă de la o camionetă la alta sunt înnebunitoare nu doar pentru om, ci bănuiesc că și pentru câine. Nu cred că trebuia să-l aduc pe bietul Fonzie. N-ai observat că ochii lui mari sunt acum și mai mari? Va trebui să împart un pic de mâncare cu el.

Până una-alta, să începem cu un desert mexican, Churros. E genul de mâncare pe care o luăm când mergem duminica la meci, la Bengals.

Se zice că n-ai nevoie de furculiță de argint ca să mănânci bine pe stradă. Așa e. Eu nu am pretenții de nimic sofisticat la Streetfood, în general. Merg pe chestii simple, gen shaorma, gyros, burgeri.

Și mai ales, dincolo de varietate și cosmopolitanism, mă interesează atmosfera. E de nota 10. E incredibil ce amestec frumos de oameni poți vedea aici!

E ceva memorabil să observi cum un oraș întreg se poate simți bine împreună într-o atmosferă de respect, pace și liniște.

Când, venind din afară, vezi așa ceva, înțelegi cât de departe a mers România în ultimii 10 ani. În plus, îți aruncă niște raze de optimism pentru viitorul unor astfel de evenimente peste tot prin țară.

Mâncarea bună unește oameni peste tot. În America e un pic diferită treaba. Rar vezi un întreg festival de 4 zile dedicat Streetfood.

Acolo, de obicei, camionetele apar ca și completare la evenimente mai mari, gen concerte. Sau sunt festivaluri foarte specifice, tematice, gen chilli, ribs, wings etc.

Cartea mea câștigătoare la acest festival e Spicy Joe, un pulled pork sandwich, care mi s-a părut fenomenal. Conține carne maturată, prăjită sumar și ținută multe ore la cuptor, sos BBQ, jalapeño și salată coleslaw cu tot ce trebuie. E gustos, e picant, e înălțător, iar textura cărnii e fix cum trebuie. Ia, mușcă de aici!

Nu e simplu să găsești un astfel de produs bine făcut în Europa, dar acesta pot spune că se bate cu cele mai bune pe care le-am încercat vreodată. Și nu am încercat puține.

Nu știu dacă își fac singuri sosul, dar, dacă îl fac, sunt tari, pot ieși cu el pe orice piață. Mi se pare un vis ce se întâmplă aici, cu condiția să ignori numărul de calorii. E un loc periculos".

Pepe – un vegan rătăcit la curtea Regelui Carne.

Într-o bună zi, cam acum 8 ani, Petru Bucșa și prietenul lui Duki s-au gândit să-și facă și ei un bar, dacă tot era la modă. Aveau zero experiență în domeniu, dar în primii ani i-a ajutat și Bogdan.

Acum, cei doi prieteni administrează două localuri centrale din Cluj: Casa Boema și Toulouse, care însumează 90 de angajați și o cifră de afaceri de vreo 2 milioane de euro pe an.

Duki e responsabil cu partea canivoră, Pepe, cu cea ierbivoră. Simbioza perfectă. Vegan fericit de ceva timp, Pepe își scoate soția la restaurante cu ștaif de câteva ori pe an, cică din necesități profesionale. Iar atunci nu se dă în lături de la nimic.

Altfel, în general, îi plac mâncărurile simple, pentru sărmani: fasole frecată cu ceapă friptă, curry sub orice formă și rețeta specifică regiunii italiene Puglia − fave e cicoria, adică piure de fasole cu cicoare.

Învăluit în fum de cărnuri, Pepe nu s-a simțit tocmai în largul lui. Interesant e că majoritatea camionetelor încercau să ofere, democratic, măcar un produs vegetarian, chiar dacă nu chiar vegan.

Am bântuit cu Pepe câteva ore tihnite, timp în care am învățat o seamă de lucruri despre care habar nu aveam.

Din oferta destul de limitată, el a ales așa:

  1. un burrito mexican umplut cu niște chiftele de năut, gen falafel, cu un gust destul de asiatic și prea multă salată;
  2. o mâncare columbiană arepa, care e un fel de pâine de mălai semănând a mămăligă prăjită pe plită umplută cu guacamole, roșii și un sos de coriandru homemade, declarată câștigătoare;
  3. o salată grecească Mykonos cu verdețuri, roșii, brânză feta și măsline într-o pita foarte bună.
  4. o mâncare de la Indivan pe numele ei Khanda Bhajyias, conținând chifteluțe prăjite din ceapă roșie, făină de năut, turmeric, făină de orez și condimente indiene. A stropit totul cu Fetească Neagră de la Balla Geza.

Pepe:

"Se pare că vegetarienii nu au atins încă o masă critică, astfel ca să aibă o tarabă exclusiv a lor. Li se aruncă doar firimituri de la masa bogaților, asta e impresia mea.

Carnea cam bate salata aici. Oferta e un pic monotonă, dar eu sper că se va diversifica în timp. E o chestie de cultură, mentalitățile sunt cel mai greu de schimbat. Dar parcă ceva totuși se mișcă față de alți ani. Sunt mai multe camioane, mai dichisite.

Ce văd eu aici sunt niște oameni admirabili, foarte muncitori, care își asumă niște riscuri. E o armată gastronomică de haiduci, de la care cei care ne conduc ar avea ce învăța, dacă ar vrea.

Doar că ei nu vor, ei doar votează ce le spune șeful de partid, fără să aibă un minim de habar. E atât de toxică atmosfera politică de azi, aproape sufocantă, încât, uite, ne ocupă mintea zilnic.

Când te uiți în preajmă și vezi oameni de toate felurile, familiști, tineri, pensionari, ai putea jura că trăim toți într-o lume democratică, normală. Dar nu e așa. Suferim împreună și, uite, combatem depresia prin mâncare.

Din păcate, eu nu cred că cei care muncesc aici pe rupte fac prea mulți bani. Organizatorii, da, dar nu participanții. Au taxe mari, chirie pe spațiu de sute de euro, e greu pentru ei și de aceea îi admir, fiindcă sunt curajoși. Și absolut toți îți dau bon fiscal.

Altfel, mie îmi place tare ce văd. E un aer internațional, cosmopolit, poate prea tare, dar așa sunt românii, scriu mai nou în engleză peste tot. Și, mai ales, vezi camionete multe din București, secuime, Sibiu și alte locuri.

Festivalul acesta are, cred, un rol de egalizator social. Când mestecăm împreună, parcă devenim «mai egali», nu-i așa? Democrația burților pline".

Horia – un maestru al ciugulitului, chiar și din farfurii vecine.

Acum 7 ani, aproape din nimic, Horia Belu a reușit să creeze în Piața Muzeului din Cluj un local de legendă numit Camino. Era apreciat de cunoscători gen Răzvan Exarhu, Adi Hădean sau Cătălin Ștefănescu, un gurmand rafinat. Dar anul trecut, pe 17 iulie, l-a închis cam bruscamente, așa.

Din cinci oameni pe care Horia îi întâlnește pe stradă, doi îl întreabă unde va deschide noul Camino și când. Nu zice nimic, doar zâmbește, păstrând misterul pentru sine.

Și-a promis însă că, fix după un an, se va întoarce acolo, la locul crimei, unde terasa lui gemea vara de lume. Va bea cu Gloria un prosecco la statuie și va cugeta, încercând să afle niște răspunsuri.

Am cu el o istorie atât de vastă în materie de alergări prin păduri și de mâncat în diverse locuri din lume, încât aș putea scrie un roman, nu o compunere banală ca asta, având ca titlu: "Portretul colegului de bancă".

Cert e că, în materie de restaurante, de meniuri sau de catering eficient, Horia e unul dintre cei mai versați oameni pe care-i știu. Când îl apucă, rar, gătește impresionant. Dacă-i dai o oaie, o mănâncă.

Nu-mi puteam imagina cum aș fi putut pricepe toată devălmășia culinară de la Streetfood festival fără ajutorul lui.

Nici că străbatem jumate de alee principală că îl și salută câțiva foști clienți. Un tip pe care l-a ajutat cândva cu un furnizor italian de vinuri are o mașinuță simpatică din care vinde prosecco. Se opresc la un pahar și povestesc.

Horia începe apoi să studieze vinurile. Mult Chile, Argentina, Franța, dar și un stand care vinde autohtone. I se lipește de inimă Friza de la Carastelec. Vor rămâne prieteni pentru restul serii.

Am încercat împreună mai multe chestii, începând de la o baghetă bavareză cu cârnați dintr-o carmangerie sibiană, pe numele său Bătrânu' Sas, continuând cu porc vindaloo și orez basmati, ca să ne amintim de chiolhanurile din India.

Am băgat și hamsii cu sos de usturoi și fish and chips, apoi Horia a devenit brusc și mai internațional.

A servit ceva Bao taiwanez și a încheiat cu ceva etnic de la băieții de la Arrosticini: frigărui de berbecuț, apreciate și de cardiologul lui, dr. Vlad Muntean de la Polaris, care își lingea degetele pe traseu.

Conform principiului "cei din urmă vor fi cei dintâi", la italienii-bucureșteni a mers votul lui final, deși, de-a lungul celor două seri petrecute împreună, am remarcat arta lui Horia de a ciuguli cu grație de pescăruș fomist de pe farfuriile multor prieteni care îi răsăriseră în cale.

De vorbit, se știe, omul e concis. A zis așa:

Horia:

"Băi, e mișto. Bună idee ai avut să mă scoți în lume. Toată treaba asta bagă un pic de educație și de cultură în popor. Îl ajută să privească și dincolo de ceafa de porc cu cartofi prăjiți. E o mică revoluție tăcută.

Vezi aici o gheretă cu specific thailandez, guști un pic de la colegu' și apoi, într-o bună zi, îți scoți soția la restaurantul cu același nume, ca să arăți că te pricepi. Și, pac! Dintr-o dată lumea pare mai mare.

Plus, uită-te și tu cum arată, cât efort, câtă creativitate, design, mesaje transmise cu stil. Tu vezi că toate microbuzele au sub ele nailon, ca să nu păteze trotuarul cu pete de grăsime? Cum ți se pare titlul ăsta: Don Ciobani? Nu că e beton?

Dar, după părerea mea, real streetfood nu prea există aici. E prea internațională treaba, prea cu pretenții.

Uită-te la japonezul ăla cu câtă grație învârte cu două bețe niște bile de 20 de grame care costă 4 lei. Fă și tu un calcul. Câte bile tre' să bagi în tine ca să te saturi?

Dar când te rup ăștia cu taxe, ce faci? Micșorezi porțiile și mărești prețul. Sunt adaosuri mari, dar ai nevoie de volum ca să rămâi cu ceva, de-aia burgerul e rege. De-aia nu vinde mai nimeni paste.

Știi ce mă enervează? Că nu vinde nimeni mici cu muștar. Ții minte micii  ăia din târgul auto, dimineața, când am plecat la munte? Mamă, cum erau!

De ce nu vinde nimeni mici la un festival de haleală în România? Pentru că e sub demnitatea noastră? Pentru că musai tre' să fim sofisticați?

După capul meu, dacă ar fi să am o gheretă, aș face o mega-tocană de oaie la ceaun. Slow food adevărat. Aș chema și niște lăutari, num-așa, ca să ne țină de urât".

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează