Perpignan și Arles, două sărbători ale fotografiei

Imaginea de pe afișul festivalului îi aparține lui Karlheinz Weinberger. Fotografii: Raul Ștef

Visa Pour l'Image (festival de fotojurnalism început în 1989), de la Perpignan, și Les Recontres de la Photographie, din Arles (lansat în 1970), sunt două dintre festivalurile importante în domeniul imaginii organizate anual în sudul Franței.

Perpignan, un orășel situat aproape de granița cu Spania, găzduiește anual, între 2 și 17 septembrie, festivalul de fotografie de presă. Este o ocazie să întâlnești profesioniști pe care îi știi din publicații și cărți, dar și să vezi cele mai premiate imagini ale ultimului an.

Tot orășelul pare să se transforme într-o uriașă agenție de presă. Fotografi, editori, turiști mișună de la o expoziție la alta și de la un workshop la altul. Timp de două săptămâni se vede și se discută doar despre fotografie.

Les Recontres de la Photographie din Arles, unde am ajuns pentru prima oară anul acesta, este cu totul diferit. Primul lucru care m-a uimit la micul oraș aflat în patrimoniul UNESCO, cu o istorie de peste 2800 de ani, a fost liniștea cu care își primește călătorii.

Străduțele pietruite, aproape tot timpul în umbră datorită clădirilor care le veghează, te poartă prin toată istoria și frumusețea ținutului. Pentru că aici, între ruinele romane din oraș și malurile Ronului, se scriu de peste un secol capitole importante din istoria imaginii.

Arles este locul ales de Vincent van Gogh pentru ultimii și cei mai importanți ani ai creației sale, 1888-1889. În cei doi ani, Vincent, căci așa este promovată și galeria care expune permanent opt lucrări ale sale, a pictat peste 300 de tablouri, între care cele mai apreciate sunt: Casa galbenă, Cafeneaua de noapte (care funcționează în continuare cu numele Cafe Van Gogh), Noaptea peste Ron, Podul Langlois și Curtea sanatoriului din Arles (clădirea unde a fost internat pentru o perioadă pictorul există încă și găzduiește o mediatecă).

Arles. Franța.
Arles. Franța.

Aproape un secol mai târziu, în 1970, Arles apare din nou pe harta lumii, de data aceasta promovând o formă modernă de exprimare, fotografia.

Așa se naște, din ambiția fotografului local Lucien Clergue, a scriitorului Michel Tournier și a istoricului Jean-Maurice Rouquette, festivalul Les Recontres de la Photographie, de unde poți afla cam tot ce este contemporan în fotografie, în special în cea conceptuală.

Expozițiile și evenimentele se țin lanț pe toată durata festivalului, între 3 iulie și 24 septembrie. Anual, numărul vizitatorilor ajunge să fie dublu față de populația orașului, adică undeva pe la 100.000 pe ediție.

Arles. Franța.

Fotografia de pe afișul de anul acesta este semnată Karlheinz Weinberger, 1958. Un amator care a făcut fotografii în umbră timp de aproape 50 de ani, Weinberger a devenit cunoscut la vârsta de 85 de ani, în 2000, cu șase ani înainte de a muri.

Weinberger s-a născut în 1921 și a început să fotografieze, încă din adolescență, tineri rebeli din Zürich. El a continuat să se dedice fotografiei toată viața, în timp ce lucra ca magazioner la o fabrică Siemens.

A documentat tineretul rebel din comunitățile marginale ale orașului Zürich – gay, motocicliști, rockeri etc –, a surprins apariția blugilor, în 1958, când exista un singur magazin care îi comercializa în Zürich, iar a purta blugi însemna a fi diferit și a provoca burghezia din acele vremuri, spune, într-un interviu, galerista care i-a cumpărat opera în 2015, Esther Woerdehoff.

Sunt peste 150.000 de negative pe care Esther Woerdehoff își dorește să le promoveze prin expoziții în întreaga lume. În 2017 a fost publicată și cartea Swiss Rebels.

La Arles sunt expuse 150 de fotografii, tirajul original, o mică parte din opera acestui fotograf pe a cărui carte de vizită era scris − Hobby-uri: portretul și Extraordinarul.

*

În cadrul festivalului ai ocazia să vezi lucruri străine meleagurilor noastre: cozi la bilete pentru expoziții de fotografie, turiști care plătesc zeci de euro pentru a vizita galeriile, facultate de fotografie într-un oraș de 50.000 de locuitori, străzi denumite după fotografi (Robert Doisneau), seturi de obiective și aparate care ți se dau spre testare prin simpla lăsare a buletinului etc.

Rezultatele sunt amețitoare. În 2016 au fost 104.000 de vizitatori, dintre care 70% sunt cei care se întorc în fiecare an. Anul acesta sunt, în total, 40 expoziții la Arles, Avignon, Marseille, Toulon.

"Arătăm lumea, așa cum se schimbă. Avem focus pe scenele din străinătate: Iranul, cu o expoziție excepțională a 66 artiști, Columbia (28 de artiști, cu lucrări de fotografie și instalații video), cu La Vuelta, Spania, cu Blank Paper.

Avem și propuneri militante – cum este ancheta lui Mathieu Asselin despre Monsanto. Deschidem și o dimensiune mai reflectivă a fotografiei, cu opere precum cele ale japonezului Masahisa Fukase, cu prima sa retrospectivă în Europa.

Regăsim tendința fotografilor de a nu expune fotografiile într-un mod clasic – cum este Michael Wolf, care a suspendat fotografii uriașe din expoziția sa 'La vie dans les villes' (Viața în orașe n.r.) în biserica Frères-Prêcheurs. Este esențial pentru noi să nu fim doar un festival al fotografilor, ci un festival pentru toți actorii din fotografie: colecționari, curatori, critici, editori", declară directorul festivalului, Sam Stourdzé, pentru revista Madame Figaro.

Expoziția fotografului Michael Wolf.

Presa franceză este plină de suplimente, recenzii sau ghiduri legate de festival. Printre expozițiile cu cei mai mulți vizitatori se numără Joel Meyerowitz – Early Works. Sunt expuse aproximativ 40 de fotografii în tirajul original din anii 1960-1970. Artistul este invitat de onoare al ediției cu numărul 48.

Joel Meyerowitz (79 de ani), care este originar din New York și care locuiește acum în Toscana, a povestit, într-un interviu pentru ediția specială Le Point, că a descoperit fotografia în timp ce lucra ca director artistic pentru un pub și l-a cunoscut pe Robert Frank.

Așa a început să documenteze street life-ul din New York. Pe când era la modă fotografia alb-negru, spune el, a vrut să demonstreze că fotografia color era egala fotografiei alb-negru.

Fotografiile din expoziția de la Arles nu au fost alese de el, ci de directorul festivalului, Sam Stourdzé, care, împreună cu galeristul Howard Greenberg, a căutat prin arhivele sale.

Iar rezultatul? "Este o mare surpriză pentru mine. Sam mi-a spus: Trăim într-o lume invadată de imagini digitale. Să arătăm culorile dumneavoastră vintage din anii 1960, 1970, 1990. Să vedem cum era acum 40 de ani."

O altă sală plină pe care am văzut-o este expoziția Iran, année 38. Titlul amintește că republica islamică fondată de ayatollahul Khomeini împlinește 38 de ani.

Expoziția cuprinde fotografiile a 66 de tineri iranieni care își dezvăluie țara – de la portrete până la proteste violente. Printre cei care au expus se numără Newsha Tavakolian – o tânără de 36 de ani căreia i-a fost confiscată legitimația de presă după ce a fotografiat manifestațiile de protest de după realegerea ca președinte a ultraconservatorului Mahmoud Ahmadinejad în 2009, proteste în timpul cărora peste 500 de manifestanți și-au pierdut viața.

Ea a continuat să fotografieze portrete ale vecinilor săi, pe care îi invita seara, la ora 20, la ea acasă. Alți fotografi expuși sunt Abbas Kiarostami, Arash Khamooshi, Babak Kazemi.

Expoziția fotografului Alex Majoli.
Expoziția fotografului Michael Wolf.
Expoziția fotografului Michael Wolf.

În câteva zile am reușit să văd expoziții ale unor fotografi pe care îi cunoșteam doar din albume – Annie Leibovitz, Henri Cartier-Bresson (membru fondator al agenției Magnum), Alex Majoli, Michael Wolf – sau ale altora pe care i-am descoperit acolo: Danila Tkachenko, Christopher Herwig, Marie Bovo, Magnus Wennman.

Poate cel mai bine ilustrează apetitul pentru cultură al francezilor expoziția lui Henri Cartier-Bresson, organizată într-o galerie din Les Baux-de-Provence (fost orășel minier situat la câteva minute de Arles), unde 400 de locuitori primeau mii de turiști pentru acest eveniment.

Organizarea spațiilor de expoziție, fie o galerie, o casă veche de sute de ani sau o biserică, era impecabilă. Respectul pentru fotografie e înțeles din felul în care erau imprimate pe hârtie imaginile, dar și din modul de prezentare, iluminat, ghidaj, explicații etc.

De fapt, în ceea ce privește cultura, peste tot m-am întâlnit cu normalitatea pentru francezi și cu extraordinarul pentru noi.

Arles. Franța.